Dezamăgiri

În vremea studenţiei mele, eram perceput adesea de către colegi şi de către unele cadre didactice drept o persoana aşezată, chibzuită, principială. Într-unul dintre anii terminali însă, s-a întâmplat să nu mă simt destul de pregătit pentru un anumit examen, motiv pentru care, deopotrivă cu ai mei colegi de grupă, mi-am sintetizat unele subiecte, cu scopul de a folosi rezumatele respective în cazul în care mi-ar fi picat la proba respectivă o chestiune necunoscută mie. Zis şi făcut. În dimineaţa examenului, surpriza cea mare a fost că aveam cazul despre care ştiam să spun cele mai multe lucruri, neajutat de nicio sursă de inspiraţie. Dar, totuşi, în dosarul meu, existau “păcătoasele” sinteze. M-am aşezat la masa de scris, bucuros că nu sunt nevoit să copiez, când, vijelios, intră profesoara, cu o falcă-n cer şi cu una-n pământ, controlându-ne tuturor foile. O colegă de dinaintea mea venise la examen nu cu mici prezentări, ci cu foi întregi pline de informaţii; intrând cu ele la examen şi nereuşind să le folosească selectiv, a dat peste cap tot planul “diabolic” al grupei. A fost o dezamăgire pentru mulţi dintre cei care mă cunoşteau. Cel mai mult m-a durut însă faptul că am produs suferinţă lăuntrică asistentului universitar care ne preda materia respectivă, un om deosebit, care credea în mine, atât în potenţialul meu medical, cât şi în cel uman şi spiritual. Respectul pe care mi-l dăruia odinioară s-a transformat subit în tăceri reci, în priviri evitante şi-n rememorări triste ale evenimentului cu pricina. A fost nevoie de ani pentru ca o relaţie frumoasă cândva, dar curmată brutal, să prindă din nou contur.

Dezamăgiri. Ne aşteptăm ca unii oameni în care credem să se comporte într-un anumit fel şi vedem că sunt exact inversul reprezentărilor cu care noi i-am investit. Ne aşteptăm ca noi să fim într-un anumit fel şi falimentăm grosolan faţă de noi înşine. Îi dezamăgim pe ceilalţi şi ne dezamăgim pe noi zilnic. Cu unele persoane dezamăgite mă întâlnesc în fiecare zi lucrătoare. Citesc pe feţele lor că nu sunt bucuroase să mă vadă, că prezenţa mea naşte-n ele simţăminte de mâhnire. Nici nu mai ştiu ce, cum şi când am spus, cert este că dezamăgindu-i pe ei, între ei şi mine s-a aşezat un morman de reproşuri tacite, de evitări aspre, de atitudini neprietenoase.

Ştiţi de ce suntem atât de des dezamăgiţi? Pentru că avem expectanţa ca oamenii să fie perfecţi. Suntem creaţi într-o lume la început imaculată, dar căzută acum. Tindem spre desăvârşire, dar suntem robi ai unei naturi pervertite. Să observăm însă cu câtă blândeţe îi abordează Isus pe cei care-L dezamăgesc! Domnul Îl reconfirmă pe Toma, după ce acesta se îndoieşte de El, cerând semne vizibile şi palpabile ale învierii. Îl întâlneşte personal pe Petru, cel care L-a tăgăduit de trei ori, şi-l reabilitează de trei ori, însărcinându-l apoi să păstorească Biserica. Isus, Cel perfect, are aşteptări realiste de la oameni. Noi, cei pătaţi, avem aşteptări utopice de la semeni.

Unii dintre cei pe care i-am dezamăgit văd azi în mine doar acel ungher care le-a produs suferinţă lăuntrică. M-au redus la o debara din locuinţa mea interioară şi nu au îndrăznit niciodată să vadă toată casa lăuntrului meu. Dar eu vă îndemn să îndrăzniţi să-i priviţi pe semeni prin ochii Mântuitorului! Să credeţi că, undeva, dincolo de încăperile inimilor care v-au întristat, există camere pline de lumină şi de pace! În fiecare om, există ceva pentru care merită să fie iubit! Şi-n fiecare om, Cel ce-a biruit moartea poate instaura viaţa, şi încă viaţa din belşug! Dezamăgirile nu sunt motive să ne înstrăinăm de oameni, ci sunt provocări pentru noi să-i acceptăm pe semeni aşa cum sunt şi să-i vedem prin prisma a ceea ce ar putea face Cristos în ei! Dezamăgirea se vindecă prin credinţă!

Cât despre examenul meu… l-am dat în toamnă. Evident, de data aceasta cinstit. Am extras acelaşi subiect primit şi-n vară, pe care-l ştiam cel mai bine. Undeva acolo sus, aparent departe, dar totuşi atât de aproape, Dumnezeu a crezut în mine mereu, chiar atunci când eu, cel confruntat cu propria-mi nimicnicie, încetasem a mai crede: “Într-adevăr, pe când eram încă neputincioşi, Cristos a murit la timpul hotărât pentru cei nelegiuiţi. De fapt, cu greu moare cineva pentru un om drept. Poate că pentru un om bun ar îndrăzni cineva să moară. Dar Dumnezeu Şi-a arătat iubirea faţă de noi [prin faptul] că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi. Aşa dar, cu atât mai mult acum, când suntem justificaţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânie, deoarece dacă, duşmani fiind, am fost reconciliaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, reconciliaţi fiind, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui. Dar nu numai atât, ci ne lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care acum am primit reconcilierea” (Romani 5,6-11).

Ne privește, ne asumă și ne împuternicește

Am auzit de curând o istorisire care m-a întristat. O enoriașă a unei anumite comunități a îndrăznit să meargă la preotul bisericii locale de care aparținea, spunându-i: ”Părinte, eu sunt mai puțin școlită. Nu credeți că, pe alocuri, ar fi potrivit să mai simplificați slujba, pentru ca și noi, cei neinițiați, să înțelegem?” Răspunsul preotului a fost dezarmant: ”-Doamnă, slujba aceasta se face pentru îngeri, nu pentru oameni!” Femeia curajoasă a rămas fără cuvinte, în timp ce simțirea rănită făcea să ruleze dureros o altă întrebare: ”-Dacă eu nu sunt înger, atunci ce mai caut la Biserică? Dacă eu nu contez, ce rost mai are participarea la liturghie? Dacă eu chiar nu sunt văzută, de ce să mai fiu prezentă?” În contrast cu evenimentul acesta, am avut privilegiul de a ”păți” exact opusul anul acesta. Fiind nevoit să sărbătoresc Învierea după ritul occidental în Arad, am ales pentru slujba sfântă o bisericuță romano-catolică periferică, austeră în ceea ce privește obiectele de cult, dar construită și decorată într-un fel care-ți transmitea extraordinar de multă căldură. Surpriza cea mare a venit însă din partea preotului. Cu o voce duioasă, dar deloc teatrală, cu un zâmbet constant, însă niciodată forțat, cu gesturi respectuoase, nicidecum flatante, preotul a oficiat cel mai frumos serviciu pascal la care am participat vreodată. Tinerii au citit din Scriptură pe roluri, mulți membri ai comunității locale au fost chemați în față pentru a da lectură diverselor rugăciuni, iar slujba întreagă a fost o împreună-glorificare puternică a Celui Înviat. În cele mai solemne etape ale serviciului divin, preotul invita congregația să rămână activă în duh: ”acum vom ieși cu toții, pentru procesiunea Învierii”, ”acum vom celebra împreună sfintele taine”. Fiecare moment ce urma în rânduiala slujbei era anunțat, în vreme ce fiecare cântare era proiectată cu un discret videoproiector, încât orice participant la liturghie să poată cânta imnurile măririi. La sfârșitul slujbei, preotul și-a dezbrăcat veștmintele, a dat mâna și a dialogat cu noi, cei pe care nu-i cunoștea, a luat o lopățică și a început să curețe, în tandem cu tinerii rămași, urmele lumânărilor pe podeaua lăcașului de cult. Ne-a privit pe toți cei prezenți, ne-a asumat integral, ne-a împuternicit la o trăire aproape de Cel Înviat și zugrăvit clar prin el, robul său.

Am meditat asupra acestui cadou pascal, dăruit mie cu atâta generozitate de Domnul. Și, cu cât m-am adâncit mai mult în rememorarea slujbei, cu atât am înțeles mai bine că-n jertfa și-n Învierea Domnului Isus sunt cuprinse exact aceste dimensiuni. Cristos pe cruce i-a privit pe toți cei prezenți. A privit mulțimea furioasă, setoasă de sânge, manipulată de marii lideri religioși să aleagă crima Salvatorului. I-a privit pe cei muribunzi, unul convertit în ultima clipă, altul rebel și ofensator până la moarte. I-a privit pe soldații duri, pe acei criminali plătiți ce aduceau ofrande veseliei în vreme de durere cosmică. A privit-o pe Maria, maica Sa, încredințând-o ucenicului iubirii. Și, într-un fel, ne-a privit pe noi, toți oamenii, în Infernurile cărora urma să coboare și ale căror legături ale Iadului avea să le sfarme plenar și etern. Dar nu doar ne-a privit. Ci ne-a asumat. Pe noi toți. Mincinoși, defăimători, desfrânați, ucigași de Dumnezeu și de oameni. Ne-a asumat așa cum suntem: ”Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți” (Isaia 53,5). Și apoi, victorios asupra morții, Isus va învia nu doar pentru Sine, ci pentru noi, ca și noi să fim împuterniciți, dacă vom alege calea mântuirii, de a trăi veșnic în fericirea sfintei Sale prezențe: ”Prin cunoștința Lui, Robul Meu cel drept îi va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor” (Isaia 53,11).

Adesea, privim prin oameni, dar nu-i privim pe oameni. Adesea, îi tolerăm pe oameni, dar nu-i acceptăm niciodată. Adesea, îi motivăm pe oameni, dar nu credem în puterea lor de devenire. Printr-un om, slujitor autentic al lui Dumnezeu, L-am văzut pe Dumnezeu. Și acest exemplu al preotului catolic din noaptea de Înviere mă inspiră necontenit de atunci să-I fiu recunoscător Celui care, cu lacrimi de sânge, murea pe cruce privindu-ne, asumându-ne, împuternicindu-ne și iubindu-ne până la capăt.

Cristos a înviat!

Monumentul pătimirii

O istorisire pe care o îndrăgesc vorbește despre împăratul orcilor, ajuns să se confrunte cu o situație inedită. Acest rege dă legea ca-n întreaga împărăție, celor prinși în desfrânare să li se scoată ambii ochi. Numai că cel dintâi căzut în acest păcat este însuși fiul său. Inima regelui ar vrea să se rupă-n două: o parte din el ar dori să împlinească dreptatea sa, să rămână fidelă rânduielii de el instituite; o alta năzuiește să nesocotească această poruncă, să dea iertare fiului, săvârșind iubirea. Mai marii palatului încearcă să-l convingă să renunțe la a-i provoca un rău moștenitorului tronului. Dar tatăl este drept și nu-și poate nesocoti, chiar el, porunca. În zbaterea sa, găsește o soluție: ”îi voi scoate fiului meu un ochi și, pe cel de-al doilea, îl voi scoate de la mine”. Îmi place povestea aceasta, pentru că îmi provoacă gândul cutezător să zboare spre episodul jertfirii Mântuitorului Cristos. Numai că scandalul crucii întrece cu mult freamătul de la curtea regelui orcilor. Cel care moare, Domnul Isus, e nevinovat. El suferă de toate desfrânările noastre; și nu doar de ale noastre, ci de ale lumii întregi. Iar noi avem în El iertare plenară pentru păcatele noastre. Fiul regelui orcilor va purta în întreaga-i viață pecetea nelegiurii sale, dar fiii născuți în Cristos, prin patima Lui, vor uita veșnic durerea răzvrătirii lor: ”El va șterge orice lacrimă din ochii lor; iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalips 21,4).

Preaiubiți prieteni, jertfa lui Cristos este un monument care ne îndeamnă la meditație și la adorație. În fața patimilor, nu poți decât să te bați cu pumnul în piept și să spui asemenea tâlharului convertit, mai ales atunci când treci prin încercări și nu înțelegi voia lui Dumnezeu: ”Noi, pe drept, am primit ceea ce meritam pentru faptele noastre; dar El n-a făcut niciun rău” (Luca 23,41). Altarul jertfei mesianice este monumentul smereniei. Aici nu mai încap mândria noastră, așteptările noastre, pretențiile noastre îndrăznețe. E loc doar pentru îngenunchere și pentru smerenie.

Apoi, pătimirea Domnului este monumentul solidarității și al reconcilierii. Cerul și pământul se arată profund mișcate de jerfa Mielului fără cusur; ele se unesc împreună în cel mai mișcător Prohod cosmic: catapeteasma Templului se rupe, pământul se cutremură, pietrele se despică și trupurile multor sfinți înviază. Și, în crucea Lui, cei mai înverșunați dușmani devin prieteni: ”Căci El este pacea noastră, Cel care a făcut din două una și a dărâmat zidul despărțitor, desființând în Trupul Său ura” (Efeseni 2,14). Oh, dacă am privi la acest monument al împăcării noastre atunci când ceilalți ne greșesc, ce dulce ne-ar fi îndemnul iertării și cât de lesne ne-ar deveni concilierea!

Dar poate că cea mai importantă valență a jertfei rămâne faptul că pătimirea este monumentul mântuirii. Isus capătă bunăvoința lui Dumnezeu Tatăl și deschide prin Sine cale de mântuire: ”Nu este în nimeni altul mântuirea, pentru că nu este nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4,12). Nimeni nu s-a dezbrăcat de slava cerească pentru ca noi să ne bucurăm de mărirea Raiului. Nimeni nu a murit pentru noi ca noi să trăim veșnic. Și nimeni nu ne iubește mai tare decât Cel care S-a îmbrăcat cu noi toți și ne-a purtat demn prin moarte la viață.

E seară în viețile noastre. Și-n lume. Multe întrebări se ridică, multe temeri încolțesc, multe zbateri lăuntrice își cunosc ascensiunea. Isus coboară chiar în adâncimile pământului din noi, în Abisul Iadului nostru. Ne arată rănile, ne întinde mâinile, ne îmbrățișează cu foc, ne strămută la loc de pace. Cu El, de acum, vom străbate istoria și vom birui întunericul morții. De aceea, să ne apropiem cu toată inima de Domnul Isus, ca să vedem cât de mult valorăm, fiecare dintre noi, pentru El, cu câtă gelozie ne dorește Dumnezeu la Sine și cu câtă gingășie ne-o spune mereu și mereu, până la sfârșitul veacurilor!

Postirea de egofilie

Pe când Isus nu coborâse din slavă și nu înnoise lumea, dintr-o sete teribilă de Dumnezeu, preoții evrei înnăspriseră legea jos, în vederea dobândirea milostivirii celei de Sus. Așa se face că Legea căpătase noi și noi interdicții, asuprind peste măsură de mult trupul și amărând nefolositor de tare sufletul. Au trecut milenii de atunci, fața pământului s-a curățat cu Sângele iertării, dar formele înlocuind fondul au rămas să conducă dorințele noastre de a căpăta bunăvoința divină. Iată de pildă exemplul acesta! Liderii iudei le interzic și azi credincioșilor să desfășoare anumite lucrări în ziua sfântă a sâmbetei. Chiar și călătoriile pe distanțe mari nu se pot realiza. Există însă o singură excepție: o veche dispensă dă libertate deplasării, doar pe apă. Companiile aeriene s-au folosit de această breșă, proiectând voiajul ideal pentru evreu în ziua de sabat: sub fiecare scaun unde un iudeu călătorește, așază o pernă cu apă, astfel ca excepția să se împlinească, iar evreul să poată călători pe apă.

Mi-a căzut bine auzul acestei povestiri și mi s-a părut de folos să o împărtășesc cu dvs., în acest timp în care Biserica ne pune înainte rânduiala Postului, spre pregătirea rememorării pătimirii și a învierii Mântuitorului. Căci, nu-i așa, de câte ori nu Îl fentăm pe Dumnezeu, înmiresmându-ne exteriorul și lăsându-ne neatins lăuntrul, chiar prin postirea noastră! Pentru mulți dintre noi, postul a devenit un simplu regim alimentar, un strigăt manipulativ spre Dumnezeu (”Vezi, Doamne, câte fac pentru tine! Ia aminte la rugăciunile mele și caută degrabă să le împlinești!”) și o epatare grosolană și ostentativă înaintea semenilor (”Eu astăzi țin post, nu pot să mănânc din bucatele cu care mă servești! Tu nu postești?”).

Postul este un mijloc extraodinar pe care Dumnezeu ni L-a pus la dispoziție în vederea creșterii întru asemănarea cu El. Prin post începem să ne simțim. Prin cura alimentară propusă de post, ne simțim trupul, cerându-ne hrană. Dintr-o dată, postind, trupul nu ne mai conduce acțiunile, pântecele nu ne mai este stăpân, iar poftele nu ne mai stăpânesc. Apoi, noi ne simțim și sufletul, ne aplecăm asupra simțămintelor, gândurilor și pornirilor, le vedem așa cum sunt, le analizăm în lumina Scripturii, și nu le permitem celor rele să se exprime în păcate și patimi. Și, în cele din urmă, pătrundem prin rugă, meditare și sfântă lectură, în cea mai adâncă încăpere a noastră, spiritul, duhul, curățăm fereastra sa și lăsăm să pătrundă lumina în noi, ca o pregustare a Luminii lui Cristos pe care o vom primi la praznicul Învierii. Prin post, începem să ne simțim. Luăm act de noi înșine. Ne luăm în stăpânire întru totul, trup, suflet și duh, cum bine spunea sfântul Grigorie Palama: ”Postul acela este adevărat care este prezent în toate, pe toate le curăţeşte şi pe toate le vindecă”. Și abia acum facem cel mai important pas: ne apucăm pe noi înșine și ne dăruim Domnului: ”Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual” (Romani 12, 1).

Iată cum se naște egofilia: aparent căutăm să ne simțim bine, să ne punem în centrul atenției, să nu-i vedem pe ceilalți și să nu ne pese de ei, în vreme ce, cu adevărat, nu ne-am întâlnit niciodată cu noi înșine, cei reali. Însă la nimic nu ne folosește ”postul”, dacă nu renunțăm la egofilie, la a ne perverti țesătura lăuntrică. Ci lucrător devine Isus în noi când începem să ne respectăm trupurile, sufletele, duhurile și veșnicia. Iar de ne e prea greu să ne stimăm, să-L chemăm pe El să ne vindece și să ne redea comunității iubirii pe care El Și-a născut-o în Cer și pe pământ. Așa făcând, postul nostru ”va învața liniște și va fi înaintemergătorul tuturor celorlalte fapte” (Sf. Isaac Sirul).

”Puiul”

    ”Puiul” a fost una dintre cele mai emoționante istorisiri pentru copii citită vreodată de mine. Autorul, Ioan Alexandru Brătescu Voinești, relatează istoria de viață a unei prepelițe nevoite să zboare cu puii sănătoși spre țările calde, în vreme ce puiul cel mare, rănit din pricina neascultării sale, strigă deznădăjduit: ”-Nu mă lăsați! Nu mă lăsați!” Am crezut în această poveste vreme îndelungată. Nu mi-am imaginat că poate exista un scenariu mai bun decât acesta. ”Decât să piară toți puii, mai bine să se piardă unul”, am spus și eu. Abia târziu, citind pilda oii celei rătăcite și a păstorului celui bun, mi-am dat seama că miracolul salvării puiului cu aripa frântă nu e o simplă fantasmă, ci e taina cea frumoasă a creștinismului. În prezența unui auditoriu ales, format din mai marii lideri religioși ai Israelului, Isus afirmă că nu e păstor adevărat acela care nu-și lasă oile ce-L urmează și nu merge în căutarea mioarei rătăcite, ”bolnave”. De aici pornind, într-o scurtă pildă, se conturează descrieri nespus de adânci ale tipologiei umane în planul lui Dumnezeu. Păstorii aparent drepți se arată a fi nepotriviți pentru slujba lor. Oița cea rătăcită se dovedește a fi la fel de prețioasă ca celelalte nouăzeci și nouă. Corelând cu mesajul întregii Scripturi, aflăm că Păstorul însuși ia chip de Miel, poartă în trup rătăcirea oiței neascultătoare, moare ca jertfă de bună voie, dăruindu-le viață tuturor mioarelor aflate sub smerita-I cârmuire.

Citind parabola oii rătăcite, mi-am dat seama de trei caracteristici ale păstorilor celor răi. Prima este rătăcirea. Fariseii și cărturarii Îl provocau pe Domnul Isus oridecâteori Acesta se arăta binevoitor față de păcătoși. Ceea ce nu știau ei este că starea cea mai mare de rătăcire este să fii rătăcit și totuși să nu vezi că ești rătăcit. Acesta este întunericul cel mare, deșertul fără oaze: mândria în duh. A doua trăsătură a păstorilor răi este spiritul justițiar, judecata fără dragoste. Când nu te vezi pe tine, îi vezi foarte bine pe ceilalți. Când nu-ți vezi propriile păcate, le vezi imediat pe ale altora. Și, în al treilea rând, reiese din parabolă că păstorii cei răi au tendința la izolare făță de păcătoși. În loc să vină spre semenii în nevoie, să-i păstorească, să-i conducă spre Dumnezeu, liderii religioși cărora Domnul le vorbea se îndepărtau de oamenii care aveau nevoie de sprijinul lor, deși săvârșeau în ascuns aceleași fapte.

Isus răstoarnă imaginea de atunci vis-a-vis de oaia rătăcită. Pentru El, toți oamenii sunt oi rătăcite. Chiar și dintre cei care au avut parte de o legătură specială cu Dumnezeu, cei mai mulți și-au arătat erezia firii pervertite. Adam a consumat fructul interzis. Moise a lovit stânca, deși Domnul îi spusese doar să-i vorbească. Credința lui Iov s-a clătinat. David a săvârșit adulter și crimă. Dintre ucenicii Domnului Cristos, unul L-a trădat, altul L-a tăgăduit și toți L-au părăsit în noaptea judecării. Pavel, pe când era un evreu habotnic, a trimis mulți creștini la moarte. Cu toate acestea, fiecare oaie, simbolizând fiecare făptură umană, este prețioasă. Valoarea fiecărei ființe e unică și de neînlocuit. Fără Adam, istoria lumii nu s-ar mai fi scris. Fără Moise, ar fi pierit un popor. Fără David, nu am cunoaște ”omul după inima lui Dumnezeu”. Fără Paul, apostolul, nu am fi avut scrisorile pauline care aduc atât de multă lumină, iar Asia Mică și Europa ar fi fost neevanghelizate. Și, în sfârșit, oaia pierdută e de-o natură cu noi. E din noi. Fără ea, numărul nostru e incomplet. Într-o oaie, sunt cuprinse toate celelalte, la fel cum și-ntr-un om e cuprinsă o lume întreagă.

Dar ce diferență colosală! Pe când păstorul cel rău judecă, păstorul cel bun simte împreună cu oaia rătăcită. Îi aude glasul, chiar de e departe, la fel cum o mamă percepe strigătul pruncului, oriunde s-ar afla: ”Cine este slab și eu să nu fiu slab? Cine cade în păcate și eu să nu ard?”, spune sfântul apostol Pavel (2 Cor. 11, 29). Dacă păstorul cel rău se înstrăinează de oaia neascultătoare, păstorul cel bun se apropie de mioara pierdută, îi iese în întâmpinare, o ia pe brațe și o poartă.

Exemplul desăvârșit de păstor bun ni-L oferă Domnul Isus. El ne-a purtat în rănile Lui pe noi toți, cu toate ale noastre răni. Azi, Isus e ridicat în mărire. Dar Se ascunde în fiecare dintre noi, invitându-ne mereu să simțim cu cei suferinzi și să ne apropiem de oamenii care, din pricini diverse, s-au îndepărtat de la Cale. Astăzi, noi suntem brațele Păstorului celui Bun, împuterniciți să purtăm oițele rătăcite cu blândețe, dar și cu fermitate, spre verde și veșnică pășune. Într-o vreme în care e mai comod să vedem erorile altora decât pe-ale noastre propri, să ținem mai mult la imagine decât la relații, Cristos ne invită să redescoperim bucuria și responsabilitatea harului Său! Lucrarea de mărturisire a iubirii Lui nu este nicidecum slujba exclusivă a păstorilor sufletești, ci a tuturor celor care, pe drumul Damascului vieții lor, în fața marii străluciri dumnezeiești, au rămas fără vederea lor naturală și au început a vedea viața prin ochii lui Dumnezeu. Așa, lăsându-L pe Isus să fie păstor de suflete prin noi, puiul rănit de lângă noi va învăța, cândva, să zboare. Nu va fi pierdut nici el și nici lumea care se va naște odată din el.

În umbra crucii Lui

Noi, oamenii, avem sădită-n noi o nevoie mai presus de fire de a căuta sensul suprem al existenței noastre. Așa se face că urmăream și eu, cu nesaț, din fragedă pruncie, tot ceea ce-mi putea răspunde întrebărilor adânci ale interiorului meu curios, nonconformist și mult prea des zbuciumat. Îmi amintesc de tradiția de familie din Vinerea Mare de a merge cu flori și de a trece pe sub Epitaf, de prima spovadă și de cea dintâi împărtășanie, de desenele animate ”Cartea Cărților”, de rugăciunile bunicii, de înghesuiala de la Paști ce-mi aprindea cele mai puternice și, totuși, efemere porniri religioase, etc. Sibiul mi-a oferit apoi oportunitatea minunată de a cunoaște oameni care se închinau diferit față de cei din Muntenia. O evlavie aparte părea să fi cuprins credincioșii din această parte a țării, încât creștinii umpleau bisericile duminică de duminică, iar traiul multora dintre aceștia era schimbat cu-adevărat. Treptat, am descoperit frumusețea și tăria credinței în frații mei din alte confesiuni, catolice sau protestante. Am dat la o parte toate prejudecățile, m-am apropiat de oameni diferiți de mine, am îndrăznit să explorez necunoscutul lor și o bogăție spirituală de nedescris mi-a invadat lăuntrul. Astăzi, nu-i pot înțelege pe cei care cred că dincolo de credința lor nimic nu este. Viața mi-a demonstrat că doar atunci când am pășit dincolo, m-am apropiat cu adevărat de Cel ce este. Fiecare pas a însemnat ceva: și Vinerea Mare de alaltăieri, și contactul cu alți credincioși de ieri, și propria relație cu Domnul. În cele mai întunecate momente ale mele, i-am avut alături pe cei cu alte convingeri religioase decât ale mele. În cele mai descurajante clipe, m-au purtat pe brațe frați pe care nu-i credeam în stare a se purta pe ei înșiși. Și-n toate câte m-am ridicat în ochii mei, ei, ceilalți, s-au înălțat deasupra mea, până la smerirea binefăcătoare a înțelegerii limitărilor mele.

Meditam la aceste gânduri de seară, încurajat fiind, în această direcție, de o carte de meditații creștine pe care un prieten drag mi-a dăruit-o la ceasul trecerii în anul treizeci al vieții mele. Pastorul reformat Ferenc Visky, scriitorul acestei cărți, relatează cum, în închisoare, a fost despărțit odată de frații lui de credință. ”M-am trezit într-o sală mare, cu gratii. Era o mulțime de oameni acolo, nu cunoșteam pe nimeni. Mă durea inima că fusesem smuls de lângă frații mei. Și deodată mi s-a adresat cineva de la nivelul al patrulea, un bărbat tuciuriu, și m-a întrebat cine sunt și de ce sunt trist. Și eu i-am spus: ‘Știi, pentru mine e o chestiune existențială să fiu împreună cu aceia care m-au readus în simțiri prin rugăciunile lor, prin intermediul cărora am putut vedea credincioșia Domnului, care mi-au strecurat în farfurie ultima lor îmbucătură, ca să nu mor‘. Și atunci el a spus cu blândețe: ‘Frate, adu-ți aminte de ce a spus fratele Spur-geon (așa pronunțase, fonetic!): Credincioșii, copiii lui Dumnezeu, să nu se teamă niciodată de schimbările de situație, căci orice împrejurare nouă le aduce lor noi și noi binecuvântări. Acest țigan român era fratele meu credincios. Să fi cerut un înger reformat calvin ungur cu cerbicea groasă întru consolarea mea? Dumnezeu mi-a trimis un sol prin care viața mea tulburată s-a limpezit! Și astfel se reface această eternă unitate și astăzi. Altă bază nu există” (”Mierea din stâncă” – Ferenc Visky).

Stă în firea oamenilor dezbinarea, stă în duhul oamenilor unitatea. Un preot ortodox spunea, citând un Părinte al Bisericii, că exclusivismul este doar pentru oamenii mediocri; pentru sfinți, adică pentru cei care trăiesc la înălțimi, nu există garduri. ”Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtășia cu Fiul Său, Isus Cristos” (1 Corinteni 1, 9). Creștinii se întâlnesc într-o singură Persoană: Isus Cristos. De îndată ce se pun ei în centru sau pun confesiunea lor în mijlocul atenției, Isus este pus în umbră și părtășia dintre ei suferă de moarte. Dar când Domnul Cristos devine centrul viețuirii lor, acolo, în umbra crucii Lui, în chip tainic, ei devin fiii Tatălui și frați unii cu alții. Nicio încercare umană, oricât de bine intenționată ar fi, nu va putea să ne apropie. În întunericul relațiilor dintre noi, singura care poate face lumină este umbra crucii lui Isus.

”În cele fundamentale, unitate; în cele secundare, libertate; și în toate cele și pretutindeni, iubirea” (Vincentus din Lerinum, sec al V-lea). Așa să ne ajute Dumnezeu!

Pentru ce Te iubesc?

Despre creștinii Bisericii Primare, Iustin Martirul scria: ”Cei bogaţi dintre noi poartă de grijă săracilor; trăim o viaţă de strânsă părtăşie şi, pentru tot ceea ce avem, binecuvântam pe Făcătorul nostru prin Isus Cristos, Fiul Său, şi prin Duhul Sfânt. În ziua care se cheamă “Duminică”, ne adunăm împreună într-un loc anumit înainte de răsăritul soarelui şi citim cât ne îngăduie timpul din “memoriile apostolilor” şi din scrierile profeţilor. Apoi, când se oprește cel ce citeşte, cel ce prezidează ține o cuvântare în care ne îndeamnă să trăim conform cu lucrurile frumoase pe care le-am auzit. Ne ridicăm apoi toţi la rugăciune şi, cum am mai spus, când sfârșim rugăciunile, sunt aduse pâinea, vinul și apa. Cel ce prezidează, după priceperea sa, se roagă atunci şi mulțumește lui Dumnezeu, iar restul celor adunaţi spune: Amin” (fragment din ”Apologetica”, Iustin Martirul). Și încă, despre ei, surse păgâne ale vremii afirmă că înfruntau leii înfometați în arenele romane, unde-și aduceau trupurile ca jertfă supremă, rugându-se, cântând și binecuvântându-i pe asupritorii barbari. Oare de unde le venea forța? Unde, în corpul acesta limitat și-n mintea supusă limitărilor de orice fel, se năștea în creștinii de demult curajul trăirii la maximum? Viețile noastre nu cunosc nici pe departe greutățile lor și, totuși, existența ni se pare mai apăsătoare ca niciodată. Credința noastră, dincolo de frecușurile inerente și pasagere, are libertatea pentru care mulți au luptat și nu puțini au adormit; și totuși, candelele noastre s-au stins. Sunt vremuri grele. Și sunt grele întocmai pentru că par ușoare și pentru că ne fac pe noi să credem că suntem suficient de puternici, prin noi înșine, pentru a le birui.

Preaiubiților, aici văd eu secretul victoriei creștinilor din Biserica Primară: trăirea cu Domnul Isus. Ei aveau câteva scrieri despre Cristos, dar Îl cunoșteau personal. Noi umplem bibliotecile lumii vorbind despre El, dar prea puțin Îl cunoaștem. Ei aveau peșteri reci unde se închinau, însă ruga și cântarea lor erau pline de înflăcărare. Noi avem clădiri călduroase, dar inimi înghețate. Ei erau doar o mână de oameni, dar plini de putere. Noi suntem miliarde, dar totuși atât de lipsiți! Activismul creștin contemporan ascunde, uneori, dureroasa realitate a lipsei șederii în prezența Domnului. E mai ușor să acționezi, decât să asculți. E mai ușor să vorbești tu, decât să-L lași pe El să vorbească. E mai ușoară fuga decât frângerea.

Printre multe citate dragi, se numără și acesta: ”Nu te iubesc pentru ceea ce ești, ci te iubesc pentru ceea ce sunt atunci când sunt cu tine” (Gabriel Jose Garcia Marquez). Frumoasă declarație de dragoste, nu? Cumva, cele scrise aici ni se aplică și nouă, creștinilor. Cutia de rezonanță a dragostei lui Dumnezeu trece prin inimile noastre. Stând în prezența Lui, semănăm cu El. Depărtându-ne de El, și chipul Lui se îndepărtează de lăuntrul nostru. Toate câte le are Dumnezeu de înfăptuit pentru noi nu se fac fără acordul nostru, căci acest ”cu noi” e de-a pururi ”tributul” voinței libere cu care am fost creați. Când suntem cu persoane blânde, deprindem blândețea. Când suntem cu oameni duhovnicești, noi suntem mai aproape de trăirea la cote înalte a vieții spirituale. Iar marile transformări survin în viețile noastre atunci când întâlnim făpturi dragi care ne cunosc așa cum suntem și, totuși, continuă să ne iubească. Dacă sunt un altul, mai bun, atunci când sunt cu tine, cât de minunat trebuie să fii tu!

Scriitorul și pastorul reformat Ferenc Visky spunea: ”uluitor este faptul că omul încearcă să-L țină în robie chiar și pe Dumnezeu”. Adesea și ”dragostea” noastră pentru El o legăm de cât de multe face pentru noi. De fapt, abia când suntem străpunși de mesajul iubirii Lui, flacăra dragostei de El se-aprinde pe altarul inimii. Și-atunci nu-L mai iubim pentru că ”face”, ci-L iubim pentru că ”este”. Ba, mai mult, nu-L iubim doar pentru că ”este”, ci Îl iubim pentru că începem și noi să fim. Iar în această poveste de dragoste în care El și cu noi ne unim într-atât încât nu mai știm care-i unul, care-i celălalt, găsim și răspuns întrebării: ”-Pentru ce Te iubesc, Doamne?”, găsim și întristare că n-am știut din vreme să răspundem Iubirii iubind.

Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu. – Psalmul 18 (17) -