Demoni sau sfinţi?


Foarte mulţi convertiţi la creştinism din ţările păgâne au aceeaşi reacţie atunci când vizitează comunităţile religioase occidentale: „În biserică, oamenii sunt îngeri. În afară, demoni”. De atâta vreme, noi, creştinii „minoritari” din România purtăm în gând dorinţa comuniunii de credinţă cu fraţii noştri de peste hotare, din acele teritorii unde denominaţiile noastre au nu doar confortul numeric, ci şi apreciere generală. Un catolic tânjeşte să viziteze Italia, un protestant America. Ajunşi în ţinuturile unde „curge lapte şi miere” amândurora le vor fi înşelate aşteptările. Este o lege care guvernează orice structură socială, lege surprinsă profund de un sociolog francez: „Agresiunea externă creşte riscul coeziunii interne” – Causer. Biserica persecutată este Biserica glorificată, sângele martirilor, sămânţa creştinilor. Cu toate acestea, credinţa oamenilor lui Dumnezeu a fost puternică în orice vreme. Iar ceea ce ar trebui să ne intereseze este credinţa noastră, a dumneavoastră şi a mea, în parte. În fond, nivelul de credinţă al Bisericii contemporane este în relaţie directă cu măsura credinţei noastre.
*
Cred că una dintre motivaţiile pentru care lucrările sfinţilor au rămas consemnate în istoria umanităţii este şi aceasta de a ne servi drept model al iubirii de Dumnezeu şi de semeni. Dacă ar trebui să asociez numele sfinţilor practici cu o virtute anume, m-aş gândi, în primul rând, să pun în dreptul lor termenul „credinţă”.
Aţi pune copilului dvs. numele „Paraschiva”? Dacă nu toţi, cei mai mulţi nu aţi face-o. În satul natal al părinţilor mei, trăia o doamnă cu numele acesta. Lumea rurală păstra, cu ceva timp în urmă, o oarecare „pietate populară” pe care oraşul o lepădase de mult. Poate că era cândva „la modă” numele acesta, cum sunt multe altele astăzi. Sau poate că părinţii acestei doamne cunoşteau câte ceva din istoria de viaţă a sfintei Paraschiva. Şi au văzut în acest personaj fabulos un om al credinţei, ale cărui realizări duhovniceşti le-ar dori orice iubitor de Cristos pentru descendenţii săi. Nu putem şti. De pildă, ai mei părinţi mi-au pus numele „Andrei” pentru că m-am născut pe 30 noiembrie, dată la care, în ritul bizantin, se aminteşte despre apostolul Andrei. Nici prin minte nu le-a trecut să lege persoana mea de credinţa apostolului; ei nu, dar Altcineva da. Această sfântă Paraschiva, despre care noi, creştinii moderni, cunoaştem atât de puţin, s-a născut într-un sat din Tracia, dintr-o familie de credincioşi bogaţi. La o vârstă fragedă, copila aude la slujbă cuvintele Mântuitorului, prin citirea Evangheliei: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-Şi ia crucea şi să mă urmeze” – Matei 16, 24. Ieşind din Biserică, Paraschiva întâlneşte un sărac căruia îi dăruieşte hainele sale scumpe. Este doar începutul dedicării sale. Este prima faptă a credinţei pe care noi o păstrăm. Au urmat altele şi altele până la sfârşitul vieţii, când Preaiubitul inimii ei a chemat-o Acasă.
**
Am citit cu fervoare Iacov 2. De la început şi până la sfârşit. L-am citit şi recitit de multe ori înainte. Priveam mereu textul acesta ca pe un punct de controversă între catolici şi protestanţi, între teologia lui Iacov şi cea paulină. Însă, ca niciodată până acum, mesajul Duhului Sfânt, cel ce a grăit prin Iacov, mi s-a părut clar, concis, uşor de asimilat, în acord cu spiritul nou-testamental şi departe de a se dori, prin el însuşi, o controversă teologică. Iacov porneşte de la o realitate a Bisericii primare şi anume faptul că felul în care sunt văzuţi săracii este diferit de modul preferenţial în care sunt primiţi bogaţii în comunitatea religioasă. Acest punct este începutul unei mirobolante prelegeri despre credinţa reală.
Atât Biblia, cât şi Tradiţia Patristică consideră o credinţă care nu se exprimă prin fapte o „credinţă drăcească”. Apostolul Iacov spune: „…dar şi dracii cred… şi se-nfioară” – Iacov 2, 19b. Sunt mulţi oameni care cred, intelectual, întreaga Scriptură. Sunt mulţi care ştiu că există un Dumnezeu, un Mântuitor, un Mângâietor. Eşti uimit să constaţi faptul că ştiu pe de rost versete întregi. Le place chiar să asiste la serviciile de cult şi sunt primii care se oferă atunci când Biserica întreprinde vreo acţiune caritabilă. Unii se laudă cu spiritualitatea lor prin fel de fel de emisiuni. Celor familiarizaţi cu cele sfinte, celor care-şi trăiesc viaţa în părtăşie smerită cu Domnul, le e uşor să descopere falsul credinţei lor. Întrebarea acută care se pune este: „În care categorie intră credinţa mea? Dincolo de aparenţe, în esenţe, în adânc, aparţin lui Cristos? Mă leagă credinţa mea de cer? Faptele mele despre ce fel de credinţă vorbesc?”
Spiritul Sfânt ne oferă câteva criterii prin care ne putem „testa” credinţa. Un prim criteriu de disociere între cele două tipuri de credinţă, cea drăcească şi cea a sfinţilor este cel cu care Iacov îşi începe „dizertaţia” despre credinţă şi fapte. O credinţă pasivă, moartă, firească, îi priveşte pe oameni diferenţiat: bogat şi sărac, intelectual şi necalificat, român şi rom, membru al aceluiaşi cult cu al meu şi frate, indiferent de religie, etc. În credinţa pasivă există iubire, dar una sectară, exclusivistă, limitată la imediata vecinătate a Eului. Credinţa activă caută să-i cuprindă pe toţi, vede dincolo de aparenţe, caută frumosul din om, fără să nege însă, măcar pentru o clipă, realitatea obiectivă. Maica Tereza povesteşte cum a luat un boschetar muribund de pe stradă, spre a-l conduce la sanatoriul înfiinţat de ea: „Nu voi uita niciodată momentul în care am adunat un om de pe stradă. Era acoperit de viermi. Faţa lui era singurul loc neatins. L-am adus în căminul pentru muribunzi şi nu mi-a zis decât: ‘Am trăit ca un animal pe străzi, acum voi muri ca un înger iubit şi alintat’.” Credinţa pasivă vede viermii, cea activa faţa luminoasă. Credinţa drăcească vede animalul, credinţa sfinţilor vede îngerul. Cumva, fiecare vede în altul ceea ce este el însuşi.
Credinţa pasivă mărturiseşte un adevăr, credinţa activă trăieşte Adevărul, îl practică (v. 19, 21, 25).
Apoi, credinţa moartă nu este gata să-şi asume riscuri. În opoziţie cu prima, credinţa vie sacrifică totul. Să privim la Abraham! Dumnezeu îi făcuse promisiunea că va fi părintele spiritual al poporului ales. Anii au trecut şi Sarah nu a rămas însărcinată. La bătrâneţe, promisiunea Domnului se împlineşte. Speranţa renaşte în Abraham. Dumnezeu îl iubeşte, el are preţ în ochii Creatorului, e cuprins în planul Său şi pomenirea sa nu se va şterge. Fiul promis vine. E frumos la chip şi cu o minte ageră. Dumnezeu îi spune însă lui Abraham să-l jertfească pe Isaac. Pe cel graţie căruia pomenirea sa pe pământ nu s-ar fi şters în veac. Abraham e gata să sacrifice totul. Ca o reverberaţie din timpurile Genezei până în Apocalipsa post-modernismului nostru fapta lui Abraham rămâne mărturie a credinţei veritabile. Un alt exemplu: Maica Tereza a fost surprinsă de credinţa unei femei sărace, mamă a opt copii. Într-o zi, sfânta a adus acestei familii orez. Mama dă jumătate din orezul primit copiilor. Cu cealaltă jumătate, iese din casă. O dăruieşte familiei vecine de musulmani. „De ce?”, întreabă Tereza. „Pentru că şi ei au nevoie”, vine răspunsul. De ce? ar trebui să ne întrebăm şi noi. Pentru că sacrificiul face parte din ecuaţia credinţei.
În sfârşit, poate cea mai dureroasă caracteristică a unei credinţe drăceşti este aceea că ea dă iluzia mântuirii – Matei 25, 41. Credinţa sfinţilor va surprinde prin răsplătirea neaşteptată – Matei 25, 31-46.
***
Credinţa sfinţilor, credinţa dracilor… Pe unde ne găsim? Încă Apa Vieţii curge. Încă mai e vreme de convertire. Încă mai e har pentru noi. Profesorul de psihiatrie al facultăţii de medicină sibiene spunea în faţa unui auditoriu laic: „Credinţa cuiva poate ‘trezi’ cele mai puternice izvoare latente de vindecare. O credinţă reală poate săvârşi minunea”. Să rămânem cu acest gând frumos: o credinţă reală poate să schimbe lăuntrul, să sfarme păcatul, să reaşeze chipul lui Isus în noi toţi. Credinţa sfinţilor poate să topească gheaţa, să pună întunericul pe fugă, să alunge incertitudinea, teama şi moartea.
În cele câteva ore din noaptea lumii, să alegem să mergem cu Lumina, făcându-i loc Domnului Isus în noi! Mâine, când zorii vor veni, să nu cumva să fim găsiţi ca şi fii ai întunericului. Şi doar când Domnul Isus „va intra la noi, va cina cu noi şi noi cu El” – cf cu Apocalips 3, 20 -, credinţa sfinţilor va fi a noastră şi noi vom fi sfinţi, uniţi cu Dumnezeu pentru veci. Amin.
10 mai 2007 –
Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s