Eliberat de mine însumi


Literatura ebraică păstrează pentru noi o întâmplare din timpurile decalogului. Întâmplarea aceasta a avut loc între doi fraţi evrei. Unul era căsătorit şi avea mai mulţi copii. Al doilea era necăsătorit. Ei aveau holdele lor, moştenite de la părinţi, una lângă alta. După seceriş, fratele necăsătorit şi-a zis în sinea sa: „Eu nu sunt căsătorit şi nu am copii, eu nu am nevoie de toată recolta pământului meu”. Noaptea, el s-a dus la holda lui, a luat mai multe căpiţe de grâu şi le-a mutat pe holda fratelui său. Câteva zile mai târziu, fratele lui mai mare s-a dus şi el la miriştea sa şi a mutat pe ogorul celuilalt mai multe căpiţe de grâu în dorinţa de a-şi ajuta fratele mai tânăr. Într-o noapte, au ajuns, fără să ştie unul de altul, cam în acelaşi timp la holdele lor. Fiecare cu vreo doi-trei snopi în braţe a pornit spre ogorul celuilalt. În lumina lunii au ajuns să se vadă unul pe altul. Fiecare, cu snopii în braţe, se gândea să facă un bine şi să-l ajute pe fratele său, fără ca acesta să ştie. Fiecare era mânat de o iubire caldă şi curată, de un devotament sfânt pentru fratele lui. Au lăsat snopii jos şi s-au luat în braţe, sărutându-se ca doi fraţi mişcaţi de puterea dragostei. Ei nu au ridicat între ei ziduri despărţitoare, ci poduri de dragoste, poduri pe care s-au întâlnit ca fraţi adevăraţi.
În vremurile noastre, o astfel de ilustrare a iubirii frăţeşti pare mai degrabă un mit decât o realitate. Ascult de multe ori oamenii şi sunt uimit să constat existenţa unei mentalităţi comune în ceea ce priveşte reperele morale. Când greşim în relaţiile cu semenii, se găsesc uşor etaloane care să justifice căderea. Mai sunt însă şi alţii care nu sunt luaţi în calcul în etalonările noastre: cei ce iubesc.
Înainte de toate, cred că ar trebui să definim noţiunea de dragoste. Psihologii veacului îi contestă acesteia natura permanentă sau măcar aceea de sentiment, de categorie afectivă de lungă durată. E doar o emoţie, după ei, şi nimic mai mult. Creştinismul este, înainte de toate, o religie a Iubirii. Şi cum gândul lui Dumnezeu e la fel de departe de gândul omului precum cerurile sunt faţă de pământ, să ne aşteptăm la anularea concepţiilor seculare despre iubire. Apostolul Paul, inspirat de Spiritul Sfânt, ne lasă această frumoasă caracterizare a dragostei „agape”, pe paginile Sfintei Scripturi:
„Dacă întreaga mea avuţie aş da-o în milostenii Şi corpul meu l-aş da pe foc, să ard, Dacă nu am dragostea, nu-mi foloseşte la nimic. Dragostea este răbdătoare, dragostea este binevoitoare; Nu invidiază, nu este lăudăroasă, nu se umflă de mândrie; Nu este necuviincioasă, nu umblă după ale sale, Nu se supără, nu ţine socoteală de rău; Nu se bucură de nedreptate, ci se desfată de adevăr. Ea pe toate le acoperă, pe toate le crede; Pe toate le nădăjduieşte şi le îndură”. 1Corinteni 13,3-7
Întreaga Creaţie reflecta odinioară iubirea lui Dumnezeu. În înalt, o muzică sacră elogia Iubirea. La un moment dat însă, odată cu o treime din „stelele cerului”, strălucitorul Lucifer a căzut. Ponegrind cântarea iubirii. Prin Adam, cu toţii am pierdut iubirea. E drept, încercăm să reconstituim fragmente din imnul dragostei. Dar totul este un eseu surd şi incomplet de zdrobire a entropiei, în nădejdea atingerii absolutului. Unde a greşit Satan? Unde greşim noi? Chiar la definiţia iubirii. În ecuaţia ei, trebuie să existe întotdeauna o necunoscută. EU. Satan a pierdut Iubirea în momentul în care a cerut ceva pentru SINE. Eu nu pot iubi decât fără de MINE. Acest lucru încerca Sfântul Paul să-l spună Corintenilor. Comunitatea din Corint era renumită pentru darurile sale spirituale. Cu toate acestea, lucrurile nu mergeau bine. De ce? Concentraţi pe exersarea darurilor, pierdeau din vedere scopul. Pavel e nevoit să-i îndrepte către ţinta locuinţei şi a lucrării Duhului Sfânt în ei, care este Iubirea: „Voi năzuiţi la darurile cele mai înalte. Dar eu vă voi arăta încă o cale, cu mult mai presus”, iubirea.
Nu poţi iubi decât eliberat de tine însuţi. Decât animat de dorinţa de a-i ajuta pe ceilalţi, chiar negându-ţi propriile tale nevoi. În minte îmi vine exemplul Apostolului Ioan, ades plecându-şi capul pe pieptul Domnului Isus, gândindu-se la Iubire în timp ce alţii se gândeau la trădare, alergând gol în noaptea pustie şi rece, scriind apoi minunate epistole ale dragostei din care lipsea un singur nume, al său. Mai aproape de noi, exemplul Mariei Tereza, al lui Martin Luther King şi al multor altora, cu numele cărora s-a scris în lumea egocentrică istoria iubirii.
Cea mai mare problemă a contemporanităţii este individualismul. Luând masca libertăţii personale, ascunzând păcatul şi înstrăinarea intrinsecă. Un individualism social, suma individualismului familial, eclezial ş.a. Soţia vine obosită de la serviciu acasă, unde o aşteaptă alte responsabilităţi. Soţul are 2-3 slujbe, contactele lui cu familia sunt pe fugă. Copiii butonează televizorul, calculatorul şi se îngrijesc unul pe celălalt. Fiecare trăieşte în lumea lui. Şi vai de cel ce trece gardul în ograda celuilalt! În familie, fiecare membru are proprietate personală: EUL. În Biserică, avem locurile noastre. Abia dacă privim către cel din dreapta sau din stânga. Iar când ne dăruim pace, întindem o mână şi o retragem repede, ne unim privirile preţ de o clipă şi iarăşi ne comportăm ca şi cum nu ne-am fi cunoscut niciodată. Dacă ceva se poate schimba, familia este locul de unde ar trebui să pornim. Întâi, ar trebui să milităm pentru domnia lui Cristos peste familie. Isus, capul bărbatului, bărbatul, capul soţiei, ambii parteneri supunându-se unul altuia în dragoste. Doar prin adeziunea familiei la Familia Domnului Cristos, cu toate responsabilităţile ce derivă din aceasta, oamenii vor transforma gardurile în punţi, menite să-i unească veşnic în Domnul.
Iubire… pod peste diferenţe, unind două suflete. Inimile ce se întâlnesc în iubirea Domnului Isus hotărăsc, de atunci, să bată la unison, pentru El. Iubire… adiind mireasma lui Cristos, căutând fără să ceară căutare, oferind înainte de a fi nevoie să ofere. Întâmpinând suspinul, chiar nerostit, zâmbind la bucuria negrăită a celuilalt.
Domnul Isus ne-a spus cândva prieteni. Dăruindu-ne, în perspectiva nunţii, haina ţesută în inul cerului, spălată în sângele răstignirii. Când îngerii vor ţine cununa Miresei Mielului, iar muzica sferelor va fi marşul nupţial, nu va mai conta atunci decât Iubirea, Însuşi Isus. Dintre toate lucrurile pe care le-am învăţat de la Isus, cel mai important rămâne acesta: a spune „Te iubesc”. Lui şi semenilor mei. „Te iubesc”. Două cuvinte ce pot schimba lumea. Pot stinge conflicte, pot tămădui răni, pot risipi întunericul şi stinge singurătatea. Dar această sfântă asociere îşi are obârşia în Întruparea Lui, în rugăciunea Sa pentru mine atunci când aruncam asupra-I batjocură, în moartea, învierea şi mijlocirea Sa pentru sufletul meu. N-am putut iubi decât eliberat de mine însumi.
Nu putem iubi decât eliberaţi de noi înşine şi umpluţi de Cristos!
„Rămân doar acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. 1 Corinteni 13,13
4 mai 2006 –
Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s