Naţie de câr-cotaşi


E o emisiune tv unde nu e bine să ajungi! Se numeşte „Cârcotaşii”. Dacă eşti persoană publică, moderator mass-media sau simplu cetăţean prins pe stradă de echipa „cârcotaşilor” te-ai ars! Arsura e de grad mare, doare tare, dă complicaţii şi ţine mult! Ce fac aşa-zişii cârcotaşi? Pândesc orice slăbiciune a ta. Într-un moment de vulnerabilitate, te-au şi „vânat”. Îţi mai scapă câte o greşeală gramaticală, te bâlbâi puţin când vorbeşti în faţa ecranului, nu şti care e capitala României sau pe ce lume trăieşti, apari în emisiunea lor. Şi râde o ţară întreagă de tine!
Să fie numai „cârcotaşii” consacraţi cârcotaşi? Eu cred că e o caracteristică de neam. Nu ne caracterizează pe noi, ca şi români, cârcoteala? Nu suntem noi mai mereu puşi pe ceartă, veşnic nemulţumiţi, şicanatori, gâlcevitori, câr-ciogari?
Nu zic că mă identific întru totul naţiei, dar hai să încep cu un exemplu din viaţa mea. E Vinerea Mare. Suntem în biserică. Lângă mine e aşezat un prieten, student la teologie. Preotul vorbeşte despre strigătul Domnului Isus către Tatăl din apogeul crucificării. ” Şi în ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eloi, Eloi, lama sabactani” care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Marcu 15.34. Predica e construită pe seama acestui verset, interpretat de predicator ca fiind o părăsire reală, plină de tragism, o rupere a Sfintei Treimi. De fapt, acest pasaj a stârnit mari controverse teologice, în special între patristică şi teologia luterană. Aşa că, incitaţi de subiect, am început să ne scriem mesaje pe o agendă care circula de la unul la altul, în timpul predicii. „Nu a fost o schismă ontologică a Sfintei Treimi, ci doar împlinirea unei profeţii”, ca să furnizez doar o remarcă a inteligentului şi studiosului meu prieten. Şi am luat noi spusele preotului şi le-am întors pe o parte şi pe alta, că nu ne mai amintim nimic altceva din tot mesajul. Un alt exemplu. Uit să pun nişte ghilimele într-o frază scrisă pe un pliant al Bisericii. O doamnă cu valeităţi teologice vine revoltată spre mine, cu pliantul tot corectat cu roşu. E plină de vervă. Nu ştie că eu am scris paragraful acela. O exprimare stângace schimbă înţelesul unei fraze. Ce m-a surprins însă e faptul că doamna nu a găsit nimic bun în articolul cu pricina. Nu s-a oprit decât la fraza formulată eronat şi nimic din ceea ce era scris bine nu i-a impresionat nici mintea, nici pixul cu pastă roşie. Aşa cum noi am pierdut din predica aceea toată frumuseţea mesajului, focalizându-ne asupra punctelor discutabile şi care, până la urmă, nu ne influenţau cu nimic viaţa practică de credinţă.
Deşi incultura mă împiedică să discut cumva pe baza fenomenului politic românesc, am fost uimit să constat că s-a scris în câteva ziare străine despre preşedintele ţării în termeni admirativi, în timp ce mass-media românească rar a găsit altceva decât motive de critică. De asemenea, aceeaşi surpriză ne-a revelat-o şi pastorul Richard Wurmbrand, despre care occidentalii au scris atât de mult şi de frumos, în timp ce în România, în afară de protestantism şi de câţiva intelectuali plecaţi pe dincolo, nimeni nu ştie nimic. Occidentalii cunosc mai multe lucruri despre Nadia, gimnasta noastră dragă, decât noi, românii. Marile firme şi spitale ale lumii ştiu că românul e om inteligent şi merită să fie bine plătit. Noi, românii, ştim doar să tăiem craca celor care au potenţial să se ridice deasupra mediocrităţii – sau deasupra noastră.
La un post de radio ortodox, un preot era tare deranjat de faptul că baptiştii au preluat o serie din cântările compuse de autori ortodocşi şi le folosesc în slujba religioasă. Se gândea dacă e vreo formă prin care Biserica Baptistă să fie dată în judecată… Pornind de la acelaşi raţionament (i)logic, Biserica Catolică ar trebui să dea în judecată Biserica Ortodoxă pentru tot patrimoniul catolic luat cu sine o dată cu schisma. Evreii ar trebui să ne dea în judecată pe noi, toţi creştinii, pentru Vechiul Testament. În altă sferă, părinţii ar trebui să ceară în instanţă copiilor despăgubiri pentru educaţia dăruită lor. De fapt, toate lucrurile bune şi frumoase vin din Cristos şi numai din El. Valorile umanităţii îşi au obârşia în Domnul. Şi Cristos este universal. Nu este numai pentru mine, „sfântul drept în credinţă”, e şi pentru păcătosul de lângă apartamentul meu. Nu e doar pentru cel cu revelaţia specială a morţii şi învierii Sale, ci Domnul Isus e şi pentru cel care vede creaţia şi îşi dă seama că există un Dumnezeu măreţ în spatele ei, deşi nimeni nu i-a spus vreodată cine este El. Biserica nu e a oamenilor, ci a lui Cristos. Despărţită de El nu este nimic… Şi, atâta vreme cât ea este a lui Cristos, va purta spre lume mesajul harului, a gratuităţii iertării şi iubirii. Biserica Domnului nu Îl vinde pe Cristos, nu Îl posedă pe Cristos ca pe o valoare proprie, care trebuie revendicată ostentativ, la tribunal, oridecâteori e preluată de alţii. Isus este realitatea supraconfesională, Sursa Bisericii, nu produsul şi proprietatea ei.
La una din întâlnirile ecumenice sibiene, o doamnă a pus preotului greco-catolic întrebarea: „Îmi place să citesc mult mistică bizantină. De ce sunt însă atât de multe lucruri dure spuse de ortodocşi împotriva noastră, a catolicilor?” Preotul a dat un răspuns inspirat: „Aşa suntem noi românii! Nu avem respect unii faţă de alţii.” Cam aşa e. Discutam cu un american despre diferenţele culturale. „Mi-a venit să plâng atunci când am văzut că statuia eroilor din centrul Sibiului a fost înlocuită de o fântână arteziană. De ce s-a întâmplat asta?”, m-a întrebat. Pentru că noi nu avem respect pentru om. Tragem o boceală pe cinste la înmormântare, multiple comemorări după şi gata.
Să înlocuim „câr-coteala” cu încurajare! Ca să putem încuraja, ne trebuie însă acea identificare cu Isus în smerenie: Filipeni 2. Omul Isus nu a crezut ca un lucru ce i se cuvenea să se arate deopotrivă cu Dumnezeu, deşi era Dumnezeu şi Om, în egală măsură, ci S-a supus voinţei Tatălui, dăruindu-Se lumii întregi. Cârcoteala se încarcă prin mândrie. Acumulatorul încurajării este smerenia.
În afara smereniei, încurajarea se numeşte „linguşeală”. Mulţi români, neobişnuiţi cu încurajările, reacţionează ciudat la remarcile pozitive ale celor din jur, confundând „spunerea de bine” cu „interesul ascuns în spatele vorbelor frumoase”. Să nu ne împiedice atitudinea nepotrivită a unora să încurajăm! Ci mai cu seamă să o facem! Până când cei din jur vor învăţa să sesizeze diferenţele, vor aprecia onestitatea intenţiilor noastre şi ne vor urma exemplul!
O altă problemă de care trebuie să ţinem cont atunci când vorbim de reversul cârcotelii, este că încurajarea dărâmă ierarhiile. Nu avem regi, dar numai noi ştim cât de puternice sunt ierarhiile pe teritoriul ţării noastre! Pe fondul acesta al inegalităţii de percepţie socială a românului, suntem obişnuiţi să primim încurajare doar de la cel mai sus situat decât noi, pe scala valorilor sociale. De pildă, un enoriaş aşteaptă întotdeauna o vorbă de îmbărbătare de la păstorul sufletesc. De ce nu ar fi valabilă şi situaţia inversă? Să nu fie preotul om cu nevoie de îmbărbătare ca şi mine? Aseară am surprins câteva minute plăcute dintr-un film. Fiind un film cu subiect psihiatric, nu l-am urmărit până la capăt, căci mi-ar fi trezit în mine pasiunea spre acest frumos domeniu care nu a fost să fie profesia mea. Personajul central era un medic psihiatru, un om cu totul aparte. În cabinetul său se sinucide unul din pacienţi. Psihiatrul intră în depresie. Pe când îşi rumegă agonia, într-o dezinserţie familială firească acestei conjuncturi, fiul său, adolescent, se apropie de canapeaua sa şi îi spune: „Tată, eu sunt fiul tău şi te iubesc.” „Eşti bine, fiule?”.”Da, tată, nu iau droguri, nu beau, nu am gânduri suicidale şi nu sufăr de mania persecuţiei… Vreau doar să-ţi spun cât de deosebit eşti şi ce mult îmi place felul în care te implici în vieţile oamenilor – deşi cred că uneori te dăruieşti prea mult”. Frumos, nu? Noi nu avem cultura aceasta a încurajării care dărâmă ierarhiile! Dar începutul schimbării începe o dată cu momentul conştientizării deficienţei. Să dea Domnul să ne umplem de copii care îşi privesc părinţii ca pe nişte prieteni şi nu drept principalii sponsori, de pacienţi care să ofere remedii pentru suflet medicilor distimici, de laici care să umple potirele din cer cu rugăciuni pentru Episcopii lor, de funcţionari care să fie aproape de şefii lor, întotdeauna dezinteresat şi în spiritul supunerii.
Într-o biserică era o doamnă care avea mereu un cuvânt de îmbărbătare pentru toţi. Mulţi preoţi se perindau pe acolo. După fiecare slujbă, „fraţii cârcotaşi” o întrebau: „Şi de data asta ţi-a plăcut?” Răspunsul ei rămânea afirmativ. Într-o zi, la amvon apare un predicator al cărui mesaj este catastrofal. „Cârcotaşii se apropie de ea, convinşi că de data asta trebuie să-şi lase obiceiul de a vorbi de bine şi să le urmeze exemplul. „Hei, ce zici acum?”, întreabă ei. „Paragraful biblic din care a predicat a fost aşa de frumos!”, răspunde ea.
Să renunţăm la cârrrrâââââiiiireea noastră naţională şi să ne îmbrăcăm cu încurajare! Să ieşim de sub steagul mândriei, îmbrăcând hainele smereniei! Ante-mergător ne este Domnul Isus! Şi împlinitor în noi tot El ne este! 

„Doamne Isuse, model de dedicare şi smerenie, încurajarea noastră când sufletul ne este doborât, tăria noastră când ne biruie slăbiciunea firii, dezbracă-ne de mândrie şi ne înveleşte în umilinţă! Căci de este ceva frumos în noi, de la Tine este! Şi nimic cu care să ne putem făli nu avem, în afară de crucea Ta! Învaţă-ne să îi privim pe semenii noştri, oricât de diferiţi ar fi de noi prin gândire, fel de vieţuire, religie cu ochii înnoiţi prin sângele Tău! Contemplă sufletul meu neîncetat smerenia Ta şi va fi departe de distructiva cârcoteală! Adorare Ţie, resursă sfântă a schimbării mele lăuntrice, întru asemănarea cu Tine!”

12 iulie 2007 –
Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s