Sunt oare o persoană pozitivă?


Îmi pare că a trecut mult timp de atunci, dar nu e aşa. Mă trezeam în zori pentru a merge la stagii. Fiind o persoană vesperală, eram cam morocănos dimineaţa. Dintr-un bloc alăturat cobora colega mea, X, cu care aveam „privilegiul” să parcurg drumul spre spital. O aşteptam mai mereu câteva minute, până îşi făcea apariţia. Apoi, după ce-mi arunca un zâmbet „stresat”, porneam la drum. Vorbea repede, ascuţit şi mult. Îmi relata toate temerile ei. Era îngrijorată de orele care vor urma: „Dacă mă ascultă?”, „Dacă mă fac de râs în faţa pacientului?”, „Tu ai citit?”, „Dar ai înţeles ce ai citit?” Apoi, îşi exprima temerile cu privire la viitorul apropiat: „Dacă nu-mi iau examenele?”, „Dacă mă dau la sat?”, „Dacă voi fi şomeră?” Rapid, cu cât înaintam, cu atât se deschidea mai mult înaintea mea panorama îngrijorărilor ei. Din domeniul profesional, mintea ei făcea o permutare la aspectele afectiv, familial, naţional, global. Ajungeam la destinaţie încărcat de gândurile ei negative. De curând, am revăzut o cunoştinţă comună. Se ţinea cu mâinile de cap. „Ce s-a întâmplat?”, o întreb. „M-am întâlnit cu X într-un magazin. Zece minute am stat de vorbă, dar sunt epuizată psihic”.
Cunoaşteţi astfel de oameni? Cred că sunt mai mulţi decât ne dăm seama. Vorbesc mult despre ei. Pun întrebări, dar nu aşteaptă răspunsuri sau nu ţin cont de ele. Totul îi supără: miorlăitul motanului vecinului, razele soarelui ce inundă camera într-un spectacol de culoare, mutra partenerului de viaţă, felul în care sunt aşezate produsele în magazin şi aditivii alimentari, mersul trenurilor, efectul de seră, politica lui Bush. Dacă îi întrebi ce e frumos în vieţile lor, găsesc cu greu câteva lucruri pozitive, lucruri cărora le identifică în scurt timp cusururi.
În contrast, Daniel Goldmann relatează în cartea „Inteligenţă emoţională” o istorisire interesantă, la care a fost martor, desfăşurată într-un mijloc de transport în comun. Era una din zilele acelea toride de vară. Căldura insuportabilă, transpiraţia făceau ca pe feţele americanilor obezi să se citească amărăciunea. Un şofer vesel îi întâmpină cu un zâmbet pe toţi călătorii. Apoi deschide microfonul şi începe să le vorbească celor din autobuz. Tonul e cald, prietenos, familiar. Prezintă oraşul într-un mod nostim şi presară din când în când câte o glumă bună în relatarea sa. Daniel începe să zâmbească. Priveşte către ceilalţi tovarăşi de călătorie şi citeşte pe feţele lor aceeaşi reacţie ca a lui. Ceva se întâmplase, o scânteie de inteligenţă emoţională a conducătorului auto schimbase starea tuturor pasagerilor.
Lumea are nevoie de oameni pozitivi. Intraţi doar pe „google”, căutaţi „oameni pozitivi” şi veţi vedea că viitorul este al oamenilor pozitivi. De pildă, un om de afaceri îşi învaţă discipolul cum trebuie să arate angajaţii lui, pentru ca afacerea să fie de succes: „Nu ştiu ce-i face pe unii oameni să fie inteligenţi, pozitivi, determinaţi. Cert este că, pentru unii, acesta este felul de a fi. De astfel de oameni ai nevoie, chiar dacă sunt mai greu de găsit. Ceilalţi sunt în diverse stadii de pregătire pentru ratare, aşa că nu te interesează – adevărul e că nu prea interesează pe nimeni.” Un regizor de film vorbeşte despre felul în care îşi selectează actorii, persoane pozitive: „o mână de oameni, bărbaţi şi femei, care pot da calităţi ca strălucirea, puterea, inteligenţa, vulnerabilitatea, simţul umorului.” În sfârşit, Mitropolitul Serafim Jeonta din Nurnberg afirmă că şi-ar dori pentru o lucrare eclezială o biserică puternică, dar pentru acest deziderat e nevoie e oameni pozitivi: „Drumul e însă anevoios. Îţi trebuie oameni carismatici, echilibraţi, pozitivi, căci aceştia pot reprezenta o garanţie de reuşită pe acest drum”. Citind aceste rânduri, m-am gândit să mă reorientez profesional, în timp ce lupt pentru aceste virtuţi pozitive, dacă acestea sunt criteriile. M-aş angaja la o firmă, aş deveni actor sau m-aş îndrepta spre o carieră pastorală. Din păcate, nu am aptitudini pentru nici una dintre aceste vocaţii. Câtă vreme în profesia mea, cel care progresează e fie „nepotul”, „fiul”, „pila” lui X, fie are o formaţie intelectuală de tip autist – memorie lungă, gândire îngustă – , nu prea îmi găsesc locul. Dar să fim pozitivi, nu?
Nu toţi oamenii care par pozitivi sunt pozitivi în esenţă. Pentru unii, natura pozitivă e doar o mască socială. Singuri cu ei înşişi, trăiesc cele mai crunte drame. Am întâlnit un astfel de om, în compartimentul unui tren. Un bătrânel simpatic, amabil. La un moment dat, a scos dintr-o plasă câteva reviste pe care le-a împărţit celor din compartiment. Era un material religios, un număr al unei publicaţii periodice a unei organizaţii religioase. Bătrânelul a început să povestească cu patos despre revistă. Apoi despre sistemul religios catolico-ortodoxo-protestant ce se va prăbuşi peste puţină vreme, ieşind din umbră religia lui, singura adevărată. Ai fi spus că e împlinit, că e un om pozitiv, aşa arăta. Numai că, intrând în discuţie cu el, am remarcat că era măcinat de conflicte interioare. Credea că trebuie să-L urmeze pe Isus, să-L imite, dar nu credea în dumnezeirea Lui. Ştia că trebuie să fie animat de Duhul Sfânt, dar organizaţia sa religioasă îl învăţase că Spiritul Sfânt nu există ca şi Persoană a Sfintei Treimi, ci e doar „un principiu activ” al lui Dumnezeu. Toată credinţa lui, care ar fi trebuit să-l transforme într-un om pozitiv, era doar o sumă de contradicţii dătătoare de zbateri lăuntrice. În compartiment se mai aflau o domnişoară care se certa cu prietenul ei de pe hol – un gelos şi un agresiv -, o doamnă a cărei fetiţă suferea de hipoacuzie şi o fată credincioasă de la orfelinat, dar care, oridecâteori deschidea gura cu scopul de a mă ajuta, mă făcea să-mi amintesc spusele sfântului Paul către Biserica din Corint: „Femeile să tacă în Biserică, pentru că nu le este permis să vorbească, ci să fie supuse, aşa cum spune şi Legea” (1 Corinteni 14, 34). Probabil că, într-un astfel de context al problemelor inerente vieţii, doamnele noastre ar fi fost vulnerabile la a accepta un oarecare mesaj religios, chiar dacă fără de Cristos.
Ajungem, aşadar, la ultima categorie de oameni. Oamenii pozitivi. Nu cei care sunt mereu morocănoşi, nici cei care se ascund în spatele zâmbetelor false, oameni pozitivi în mod real. Eu nu trebuie să-i caut departe. Sunt prietenii mei, sunt eroii mei, îi iubesc şi ei ştiu asta. ‘Lor le pasă cu adevărat de cei din jur. Sunt oameni ai speranţei. Depăşesc uşor orice criză. Găsesc oportunităţi în mijlocul dificultăţilor. Învaţă din greşelile lor. Dacă lucrurile merg rău, nu se duc cu ele. Sunt mulţumitori pentru handicapurile lor, pentru că prin ele s-au regăsit pe ei şi L-au găsit pe Dumnezeu. Au curajul să-şi urmeze visurile. Îşi aleg prietenii cu grijă. Ei nu cred în Dumnezeu, ci Îl iubesc pe Dumnezeul în care cred. Ei ştiu că nefericirea este o opţiune. Împlinirea lor nu e garantată de locuri sau circumstanţe, ci de voinţă şi decizie. Nu aptitudinile, ci atitudinile le determină altitudinea. Nu pot controla vântul, dar ei ajustează pânzele. Nu au schimbat încă lumea din jurul lor, dar au schimbat-o pe cea din ei. Ei ştiu să mă iubească cel mai mult atunci când merit să fiu iubit cel mai puţin. Ei ştiu să construiască o temelie cu pietrele aruncate de alţii în ei.’ [1] Cei mai mulţi sunt de o vârstă cu mine, sau chiar mai mici. Nu au experienţe extraordinare de viaţă. Nu au locuit în America şi nu au urmat psihologia. Nu sunt nici măcar de aceeaşi confesiune. Unii sunt catolici, alţii sunt protestanţi sau neoprotestanţi, câţiva sunt ortodocşi. Provin din regiuni diferite, din familii normale. Nici măcar nu se cunosc între ei cu toţii. Ceea ce-i leagă este relaţia personală cu Domnul Isus Cristos. Pe cărările vieţii, au fost întâmpinaţi de Isus şi de atunci călătoresc cu El spre tărâmul Paradisului. În ei s-a produs ceea ce Sfânta Lucie – Christine descria foarte bine ca fiind întrepătrunderea Cristos-credincios: „Pentru a ne îndrepta, Domnul nostru Isus Cristos are grijă El însuşi de noi. El ne aplică sfânta Lui fire omenească în care dumnezeirea este înnăscută, inima Lui la inima noastră, Spiritul Lui la spiritul nostru, voinţa Lui la voinţa noastră, memoria Lui la memoria noastră, însuşirea de a suferi pe care a avut-o la firea noastră suferindă, carnea Lui pură şi sângele Lui îndumnezeit la carnea noastră vicleană şi la sângele nostru ticălos sau tulbure. Astfel, iubirea Lui aşternându-se pe deplin peste noi înşine, El ne naşte din nou, ne modelează iarăşi şi ne regenerează în chipul cel mai simplu şi mai minunat, folosind, dăruind tot ce este El la tot ce suntem noi”.
Chiar dacă National Geographic ne va lovi din nou credinţa, sistematic, în pragul Paştilor, printr-un nou documentar împotriva lui Cristos, National Geographic şi cercurile de interese din spatele lui nu au reuşit niciodată să creeze oameni pozitivi. De 2000 de ani, credinţa într-Un Isus Dumnezeu făcut Om, răstignit pentru om, înviat şi înălţat în slavă, schimbă faţa pământului, naşte oameni pozitivi, cu impact global. Domniile şi stăpânirile s-au ridicat şi au pierit într-o clipă, lăsând în urmă fumul tristelor amintiri. Concepţii despre lume şi viaţă diferite de creştinism au fost ieri, astăzi se topesc şi mâine se ridică altele. Isus rămâne la fel din veşnicie în veşnicie. Porţile locuinţei morţilor nu-I vor cuprinde Biserica, credincioşii, urmaşii.
E vreme de post. Isus va fi celebrat din nou, în curând. Cel mai pozitiv personaj din istoria lumii a suferit crucea şi a biruit moartea. Toţi cei care L-au primit în suflet şi s-au întors la El au fost schimbaţi, au devenit oameni pozitivi. Am în jurul meu mulţi astfel de oameni. Problema care se pune este: „Ce fel de om sunt eu?”, „Sunt oare o persoană pozitivă?” Dacă nu sunt, să mă grăbesc înspre Golgota! E un loc la cruce şi pentru mine. E un loc la mântuire şi pentru mine. Isus mă învită. Mă strigă. Alerg într-acolo! Vă invit şi pe dumneavoastră să mă însoţiţi! Împreună, drumul spre Izvorul Vieţii pozitive ne va fi mai lesne de parcurs.
„Doamne Isuse, Tu ai cheile porţilor noastre lăuntrice. Sunt ferecate de păcat… Şi totuşi, îndrăznim. Îndrăznim să Te chemăm. Primeşte-ne, spală-ne-n sângele-Ţi sfânt, pătrunde în sufletele noastre, transformă-ne-n oameni pozitivi, într-o lume efemeră negativă şi înspre o lume pozitivă a eternităţii!” 

[1] Daniel Cocar – „Viaţa pozitivă”

15 martie 2007 –
Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s