Un actor grăbit


„Stimaţi spectatori, o tragedie zguduie lumea muzicală românească. Laura Stoica nu mai este…” Aşa vesteau buletinele de ştiri din seara morţii cântăreţei rock îndrăgite de mulţi români. Am urmărit cu atenţie reacţiile celor implicaţi în relatarea cazului şi ale celor intervievaţi. Pentru reporteri, acest moment s-a constituit într-un eveniment de senzaţie în măsură să crească audienţa. Pentru colegii actori şi muzicieni, un prilej de a-şi revendica drepturile la apreciere publică şi mediatică. Dar, dincolo de această faţadă, izbucnea din forul interior al fiecăruia dorinţa de a explica raţional moartea. Ca şi cum ar fi dorit cu toţii să caute o vină colectivă, o cauză obiectivă care, o dată depistată, să fie analizată şi cumva anihilată. Reporterii au reconstituit traseul accidentului, motivul pierderii vieţii, pe când rudele Îl acuzau cu patos pe Dumnezeu, punând la îndoială Atotştiinţa şi Dreptatea Lui.
De unde această tanatofobie? De unde porneşte dorinţa de eternitate, care guvernează multe din acţiunile umane? Înţeleptul Solomon, sub inspiraţia Spiritului Sfânt, rosteşte: „… a pus în inima lor până şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu”. (Ecleziastul 3,11) Noi suntem creaţi pentru a fi veşnici! De când Dumnezeu a suflat peste om viaţă din El, moartea nu este decât o dimensiune exterioară, temporară şi incompletă a fiinţei din vârful piramidei Creaţiei. Sufletul şi duhul trec în lumea văzută doar prin „ochii credinţei”. Trupul este supus putrezirii, dar, când trâmbiţa va suna, inaugurând Ziua Domnului, se vor trezi trupurile morţilor, restaurând fiinţa umană trinitară (1Tesaloniceni 4,16-17).
Într-o zi, un tânăr vine la bătrânul său unchi şi-l anunţă că şi-a luat bacalaureatul. „Şi, acum, spune-mi, ce proiecte ai?”, întreabă unchiul. „Acum voi studia. Vreau să mă fac jurist”. „Frumos, şi apoi?” „Ei, apoi mă gândesc să fac stagiul la Tribunalul Suprem”. „Frumos, şi apoi?” „Voi căuta o fată potrivită, mă voi însura, voi întemeia o familie.” „Frumos, şi apoi?” „Apoi voi deveni un om mare, un preşedinte de curte de apel.” „Frumos, şi apoi?”. „Da, unchiule” – tânărul începe să se enerveze – „o să îmbătrânesc şi mă voi pensiona. Mă retrag într-o regiune frumoasă, îmi fac o căsuţă şi încep să cultiv căpşuni.” „Frumos”, spune unchiul, „şi apoi?” Nerăbdarea pune stăpânire pe tânăr. „Ei, o să mor odată”. „Aşa”, spune unchiul, „şi apoi?” Tânărul nu mai râde. Îl cuprinde spaima. „Da, voi muri… la asta nu m-am gândit. Unchiule, ce vine după moarte nu ştie nimeni!” „Te înşeli, băiete, există Cineva care ştie ce vine după moarte. Acesta e Isus. Şi El a spus: Lată este calea care duce la moarte…” După moarte vine judecata lui Dumnezeu şi atunci eşti ori pierdut, ori salvat.
Tinerii trăiesc prezentul în lumina viitorului, făcând din expectanţa împlinirii iluziilor motivaţia speranţei. Vârstnicii trăiesc prezentul într-o continuă comemorare a trecutului. Şi, până la urmă, fugim cu toţii de realităţile „acum” şi „aici”. Nu ne mai putem întoarce în timp, iar ziua de „mâine” nu ne aparţine. Dacă putem face ceva pentru mântuirea noastră, astăzi este timp. Dar, de multe ori, procedăm greşit în căutarea lui Dumnezeu. Depunem eforturi extraordinare pentru a-L mulţumi. Reuşim până la o vreme, după care eşuăm din nou şi devenim frustraţi. Pentru că nu putem… Prin noi înşine. Sfântul Augustin spunea: „Te laud, Doamne, că întotdeauna ai fost Tu cel ce a făcut primul pas! Când nu Te iubeam, Tu mă iubeai! Când eram departe de Tine, Tu erai aşa de aproape. Întotdeauna Tu ai fost cu un pas înaintea mea!” E vremea să ne predăm Celui ce a biruit moartea, să invocăm prezenţa şi puterea Lui peste noi, prin Duhul Sfânt! Nu putem parcurge drumul spre Cer singuri. Dar El Îl va parcurge pentru noi, purtându-ne pe braţele Sale. Îmi imaginez că Isus nu a purtat spre Golgota o cruce de lemn. M-a purtat de fapt pe mine şi v-a purtat pe dvs, ne-a dus pe fiecare dintre noi. Acolo am fost osândiţi, acolo s-a plătit dreptatea noastră, acolo am fost noi… „Acolo” şi „atunci”, pentru ca „aici” şi „acum”, El să trăiască în noi.
La intrarea într-una dintre bisericile catolice sibiene, stau aşezate pe o hârtie următoarele cuvinte: „Ia aminte, omule… Viaţa aceasta este scurtă, dar cea care urmează e veşnică… Ai numai un singur suflet şi, dacă l-ai pierdut, ai pierdut totul. Ce-ar folosi omului de ar câştiga lumea întreagă dacă sufletul şi l-ar pierde? Va veni ziua în care va trebui să dai socoteală de toate faptele tale şi de viaţa ta. Nu ştii ceasul în care vei muri. Dar poate fi chiar mâine. Aşa cum trăieşti, aşa vei muri. E mai bine să faci pocăinţă acum, decât să fii osândit pe veci. Dumnezeu există, chiar dacă tu nu crezi în El. Şi te vei întâlni cu Dumnezeu, chiar dacă acum Îl ocoleşti”.
Dar, înainte de această reflecţie, parcă într-o providenţială aşezare, stă pus un tablou cu Domnul Isus, având dedesubt următoarele cuvinte: „Isuse, mă încred în Tine!” Ce e oare timpul? O măsură definită a indefinitului. Succesiune de clipe lipsite de culoare. Trecând nepăsător, aducând din nou o nouă secundă. Aceeaşi nouă secundă. Domnul a pus în noi până şi gândul veşniciei. Dar şi percepţia temporalităţii, a efemerităţii o dată cu căderea. De la primul minut al neascultării, timpul a devenit măsură indefinită a definitului. Clipele au căpătat culoare, secundele au început să cântărească.
La intersecţia vremelniciei cu veşnicia, stă pus semnul ALEGERE. Când constatăm neputinţa în faţa morţii şi din adâncul nostru strigă veşnicia, să îndrăznim să păşim pe Calea numită Isus! Dacă nu o vom face, vom fi doar „actori grăbiţi”, precum în piesa ce a consacrat-o pe Laura. Dar, mergând pe Cale, vom fi pelegrini în lumea aceasta, în drum spre Cetatea Eternă, adevărata noastră destinaţie!
„Doamne Isuse, învaţă-ne să ne numărăm bine zilele!”
– 16 martie 2006 –
Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s