Atât valorezi, cât rezişti


Anul trecut, aveam să cunosc un medic deosebit. Şi-a dedicat întreaga viaţă ştiinţei patologiei umane. Era, cu adevărat strălucit. Cineva, să-i spunem X, i-a propus, cândva, intuindu-i potenţialul, să-şi folosească a sa cunoaştere, mentorând medicii în formare. Medicul a acceptat. După o vreme însă, X îl opreşte pe prietenul nostru din activitate, spunându-i tranşant: „Trebuie să renunţ la tine. A sosit un alt medic care doreşte postul tău şi care are recomandări înalte. Nu-l pot refuza”.

#
Eram la liceu când o doamnă, agnostică, mi-a înmânat cartea „Trupuri şi suflete”, scrisă de Maxence Vand Der Meersch. Ea era intrigată de faptul că o mare parte a medicilor manifestă un deosebit ataşament faţă de valorile credinţei. Ştiindu-mi pasiunea în a studia şi înţelege cele ale minţii umane, vroia din partea mea atât o explicaţie, cât şi o iniţiere într-o conversaţie religioasă. Eu nu cunoşteam mai nimic despre credinţa creştină pe atunci, ea cunoştea teoretic mai totul despre toate credinţele, fără nici un folos pentru sufletul ei zbuciumat, însă. Cartea se învârte în jurul destinelor membrilor familiei Doutreval. Seniorul Doutreval, un faimos profesor şi medic neurolog, trăieşte drama neîmplinirii nevoii de autorealizare. E agnostic. În scopul autoîmplinirii pământeşti, distruge totul în jurul său. Romanul atinge punctul culminant atunci când medicul face o greşeală fatală: introduce un medicament nou în terapia bolnavilor, experimentând pe ei ceea ce crede că va fi lovitura de graţie a profesiei sale. Evident, e momentul în care pierde „totul”: familie, slujbă, demnitate. În acelaşi spital în care el lucrează, medic de laborator este un domn în vârstă, smerit, respectat la culme de colegi pentru profesionalism, ironizat adesea de Doutreval pentru credinţa catolică, aşezată de el mai presus de orice năzuinţă de înălţare a firii. Din abisul său existenţial, după a sa cruntă cădere, Doutreval priveşte spre umilul său coleg, afirmând: „Eu nu cred în nimic. Şi am pierdut totul. El crede. Nu a avut niciodată nimic, dar are Totul!”
Să nu fi avut şi medicul acesta de laborator visele lui? Să nu-şi fi dorit niciodată să-i fie recunoscute meritele? Nu îmi amintesc să precizeze cartea. Posibil ca Isus să-i fi fost de ajuns. Posibil să fi avut cândva o portiţă spre afirmare, dar ea să se fi închis pentru el, deschizându-se pentru un altul, cu „recomandări înalte”.
Îmi amintesc periodic de cartea aceasta. Întrebându-mă ce vreau să fiu. Şi unde trebuie să mă opresc. Sunt doar om şi, uneori, umilinţa medicului de laborator nu îmi este de ajuns. Dar cum mi-ar frânge inima un destin precum cel al lui Doutreval!
Şi oare, a noastră viaţă, cu ale ei alegeri, nu e o alergare între cei doi poli? Nu e buchetul nemuritor al alegerilor neîntrerupte radicale?
##
Iubiţi prieteni, „între noi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii”! Ce frumos şi ce inspirat grăieşte Pavel, sfântul, apostolul. Consider mesajul acesta relevant pentru vremurile trăite de Biserica Creştină. Cum credeţi că se obţin posturile alese? Prin decenţă, seriozitate, profesionalism, moralitate, abilităţi de comunicare interpersonală, iubire de oameni, virtuţi de tot felul? Nicidecum. Prin compromisuri. Pe unii îi costă bani mulţi, pe alţii puritatea sexuală. Dar întotdeauna costă. Şi ce mare dezamăgire este ca, după ce ai dobândit ce ai dorit, privind în urmă, să vezi că nu s-a meritat…
###
Odată, fiecare va primi ceea ce merită.
Peste ani, medicul despre care vă vorbeam la început s-a întîlnit din nou cu X. Doamna X era în pragul depresiei. „- Sunt aşa de singură!”, îi spune X. Cu o înţeleaptă şi blândă resemnare, medicul îi răspunde cam în felul acesta: „-Eşti singură pentru că n-ai ştiut să-ţi alegi oamenii din juru-ţi!” X continuă: „- Nu ai vrea să revii?” „-Nu…” Era prea târziu. Ce ar mai fi putut înlocui, în plan pământesc, timpul frământărilor, al întrebărilor cu răspuns greu de acceptat? De unde siguranţa că mâine nu va sosi din nou un altul, cu „înalte recomandări”?
Preaiubiţilor, noi valorăm atât cât rezistăm în faţa compromisului! Atât valorăm, în ochii lui Cristos, în ochii oamenilor. Nici pentru cei care ne cer să călcăm strâmb nu valorăm mai mult. La intrarea pe poarta Cetăţii cereşti, o singură recomandare va conta: cea mai înaltă şi nestricăcioasă dintre toate – credinţa în Domnul Isus Cristos -!
„Pe piatra aspr-a vieţii
Sa laşi o dâră fină
Din aurul virtuţii,
Din sfânta lui lumină!”
-un sfânt care a rezistat, dovedind valoare
Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în compromis, credință, integritate, virtute. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Atât valorezi, cât rezişti

  1. Eliza Mihai zice:

    frumoase cuvinte…
    desi sunt principii bine inradacinate undeva in subconstient aveam nevoie de un refresh.
    multumesc 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s