Invizibilul şi omul recent


„Un simplu act de curaj este cel care ne poate reda libertatea”
Coehlo, Maktub

În vremea copilăriei mele, pe la vârsta la care băieţii îşi copiază taţii, una dintre preocupările mele favorite era să îmi bag degetele printre firele purtătoare de curent ale diverselor aparate electronice pe care al meu părinte, electrician de meserie, le „supunea” operaţiilor de reparare. Foarte interesant pentru mine a fost un aparat de radio mic, achiziţionat de tatăl meu cu greu, căci, pe vremea aceea, regimul politic (deplâns acum de cei care o duceau bine pe atunci) îţi impunea să ai, pentru orice obiect care te conecta cu lumea, o autorizaţie specială de care tata nu dispunea. Aparatul acesta avea ceva diferit faţă de celelalte: în faţă un ecran pe care se proiectau trei lumini, de forma a trei chitarişti, însoţind cu dansul lor frenetic cele ce se emiteau. Îmi plăcea să mă trezesc dimineaţa, să stau să privesc jocul de lumini şi să mă întreb care sunt cei trei omuleţi minusculi care, clipă de clipă, nu au altceva de făcut decât să danseze pe ritmul muzicii. Nu vă spun câtă filosofie şi aici: „cum de sunt aşa de mici?”, „de ce nu ies niciodată de acolo?”, „cu ce se hrănesc?”, „oare nu obosesc?” În mintea mea infantilo-filosofică, nu încăpea nicidecum ideea de „electricitate”, „unde magnetice”, „invizibil”. Totul trebuia să aibă o cauză reală, palpabilă, concretă.

Cam asta e boala lumii noastre, în timpul acesta de istorie târzie şi obosită. Totul devine atât de posibil de transformat în realitate palpabilă, suntem atât de asaltaţi de imagini şi de sunet, încât nu mai vedem realitatea invizibilă care generează şi care susţine totul.

Un prieten de-al meu, viitor psiholog, cu cinci ani mai mic decât mine (un puşti, adică), îmi povestea zilele trecute că nu prea are ce discuta cu cei din generaţia lui. Dincolo de preocupările pentru împlinirea nevoilor de orice fel, pentru topurile muzicale, tonurile „cool” de mobil, ş.a, nimic nu este. Şi nici cu cei vârstnici, lucrurile nu stau mai bine. Pe drept spunea Patapievici că omul recent nu ştie decât să-şi umple spaţiul (cu mobilă, haine, maşini), să-şi umple timpul şi să aştepte o nouă zi, care va veni la fel. Vă pot garanta, prin prisma scumpilor pacienţi cărora le slujesc, că a timpului curgere, până la moarte, este mai grea de suportat decât însăşi ideea de moarte. Omului modern îi e mai frică de viaţă decât de moarte. Omul modern urlă înlăuntrul lui, din lipsă de sens.

Odată cu explozia multiconfesională post-reformistă, în lumea creştină „şi-au dat spectacolul” câteva confesiuni pregătitoare pentru ideea de nihilism. Una dintre ele susţine că, între moarte şi Învierea trupului, există o perioadă în care sufletul nu există. Un fel de vid existenţial, departe de litera Scripturii şi de Tradiţia Patristică care nu au spus niciodată altceva decât că sufletul are viaţă în el însuşi, e etern, aparţine lumii invizibile şi fiinţează, până la unirea cu trupul, în formă singulară. O altă grupare preia aceeaşi idee, dar îndrăzneşte să o ducă mai departe. În concepţia acestei organizaţii, nu există Iad şi nu există nici Rai spiritual, ci un Paradis pământesc, vizibil, care va fi creat cu trupurile membrilor ei, reînviate. Mai mult, naşterea din nou, marea şi unica experienţă a duhului prin care un om devine creştin, înseamnă doar o nouă personalitate pe care o primeşti îngroşându-le rândurile. Să fi fost aceste mişcări şi altele similare lor mijloacele prin care omul modern să nu mai creadă în lumea spirituală, invizibilă? Sincer, nu cred. Sunt de părere că aceste organizaţii s-au născut prin ideologizarea unei înclinaţii tot mai mari a lumii moderne spre „nihil”, incluzând în acest „nihil” şi Dumnezeul în percepţie iudeo-creştină, Atotputernic, Omniscient, Spirit. Nerespectarea graniţelor de protecţie morală, trasate de creştinism, a dus la puternica autoculpabilizare. Neînţelegerea principiului toleranţei, toleranţă ea implicit inclusă în exercitarea dragostei creştine, a crescut culpabilizarea. Iar negarea deopotrivă a autoculpabilităţii şi a culpabilizării, şi-a găsit rezolvarea puerilă, caricaturală, în negarea oricărei instanţe superioare menite să judece şi să predea omului iubirea şi iertarea. Prin nihilism, omul modern rămâne acum lipsit de scop.

Pe unde priveşti, numai de idioţi dai! Şi cu cât coeficientul de inteligenţă raţională şi emoţională se apropie mai mult de valoarea la care îngheaţă apa, cu atât sunt mai promovaţi. Trăim tragi-comedia scriitorilor care nu au citit la viaţa lor decât „Capra cu trei iezi”, şi ea în variantă modernă, a oamenilor de televiziune care, în afară de tupeu, de aspect fizic şi de inspirate căsătorii (care ţin cât eclipsa şi eclipsează, deopotrivă, conturile amanţilor) nu prea mai au nimic, de profeţi şi de predicatori cu plămâni puternici, sugestie însuşită, dar cu totul sărmani într-un duh blând şi liniştit, etc. Valoarea stă în lucrurile altădată dispreţuite, iar veritabilele valori nu mai interesează modernul din noi. Valorile se inversează. Cu o aşa de mare viteză încât cei care mai sunt valori, din alte vremuri, nu mai pricep nimic, iar cei care se ridică acum drept valori autentice îşi trăiesc înălţimea înţelepciunii fie într-o formă schizoidă, fie într-una paranoidă.

Atunci când bunica ne-a făcut o vizită şi noi abia ne cumpărasem televizor color cu telecomandă, schimbarea canalelor doar intr-o secundă a speriat-o atât de tare, încât a început să-şi facă cruci neîncetat, afirmând totodată că televizorul e posedat. Nu ştia că partea care face conexiunea între comandă şi aparatul tv ţine de invizibil. Cu toate acestea, în fiecare seară săruta pământul, atingea reprezentarea comemorativă a lui Cristos martirizat şi se ruga. Nu cunoştea invizibilul modernismului nostru fără de sens, fără de scop, fără de valori, dar cunoştea Invizibilul care-i făcuse viaţa cu sens, cu scop, cu valori.

„Un simplu act de curaj este cel care ne poate reda libertatea”. Şi acest act de curaj este credinţa în Invizibil.

Preaiubiţilor, nu pierdeţi cea mai însemnată parte din existenţa Dvs, Invizibilul, oricât de moderni sau postmoderni aţi dori să fiţi!

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în crestin, Cristos, Isus, postmodernism. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Invizibilul şi omul recent

  1. CRISS zice:

    IMI FACI O MARE BUCURIE CAND VORBESTI DESPRE FAMILIA NOASTRA.DE CATE ORI CITESC CEVA SCRIS DE TINE ,MA EMOTIONEAZA.SUNT O FERICITA CA AM UN ASA FRATE.TE IUBESC MULT! A TA SURIOARA.

  2. Multumesc tare mult, Criss! Chiar apreciez!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s