Mă încăpăţânez să cred



Analizând macheta ce reprezintă simbolic Întruparea Domnului Isus, expusă în Biserica Parohială din centrul Sibiului, am început să mă gândesc la motivele care ne împiedică pe noi a ne întâlni personal cu Dumnezeul Cristos. Vedeţi dvs, păstorii de pe câmpia Betleemului şi-au lăsat oile, şi-au părăsit singura îndeletnicire care le aducea venit, pentru a-L găsi pe Pruncul vestit angelic. Iar magii, cum spune o frumoasă cântare liturgică „de la stele au învăţat să se închine Ţie, Soarele Dreptăţii”, mergând şi ei în căutarea Regelui Cristos.

Se tot vorbeşte în mediile creştine despre secularism, tradiţii păgâne, moşi Crăciuni care-i fură slava lui Cristos, mall-uri, cadouri, mâncăruri, băuturi, beculeţe, pomi, etc. Şi le facem răspunzătoare pe acestea de îndepărtarea omului de Isus şi, prin această alienare, de înstrăinarea faţă de propria-i mântuire care poartă un singur Nume: Isus Cristos. Hei, daţi-mi voie să vă contrazic, măcar în parte! Unde erau oamenii credincioşi atunci când Isus S-a născut? Unde erau preoţii, fariseii, cărturarii, fruntaşii sinagogilor? Aveau în faţă legea, cunoşteau scrierile profetice, citeau despre Cristos de fiecare dată când se întâlneau şi totuşi nu-i vedem asociaţi evenimentului Naşterii niciunde. În schimb, spre iesle veneau păstori, oameni de speţă joasă, rău famaţi, neacceptaţi în multe cercuri sociale evreieşti. Şi mai veneau astrologii, „ghicitorii în stele”, care nu aveau nici o iotă din revelaţia dumnezeiască vetero-testamentală şi ai căror dumnezei erau stelele şi veniturile dobândite de pe urma cunoaşterii drăceşti a tainelor lor. Şi ajungem la un prim răspuns la întrebarea care constituie intriga dezbaterii noastre: nu venim la Isus din pricina prea multei noastre religiozităţi. Da, noi, „ăştia” practicanţi, mărturisitori, creştini „cu tot neamul nostru”, „de două mii de ani”, cititori fervenţi ai Scripturii, împlinitori zeloşi ai rânduielilor bisericeşti, să luăm bine seama la lecţia ieslei! Să nu rodească în noi germenele celui mai greu păcat, mândria, să nu ne vedem cumva, la dreapta judecată de apoi, necunoscători de Cristos, în simplitatea şi-n umilinţa Sa, şi despărţiţi de El în chinurile Iadului! Îndeosebi ne urmăreşte pericolul neîntâlnirii cu Cristos pe noi, cei ce ne mulţumim cu religia şi religiozitatea noastră, fără a veghea la relaţia şi la înaintarea întru smerirea noastră şi înălţarea Lui în noi. Cu adânc respect pentru cei care îmbracă haina preoţească, îndrăznesc să-i aşez aici şi pe preaiubiţii noştri păstori sufleteşti. Apostolul Pavel, parcă întrezărind pericolul care-i paşte pe slujitorii Bisericii, aducea pe paginile Scripturii exemplul propriei vieţi, în care, pentru a se feri cumva de căderea din harul mântuitor al cunoaşterii şi trăirii cu Cristos, punea la loc de cinste un Supraeu puternic, dârz, luptător şi împotrivitor pornirilor Ego-ului său: „Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Corinteni 9,27). Acelaşi risc îl vede şi Papa Benedict, exprimându-l prin numeroasele mesaje îndreptate preoţilor, şi aceleaşi recomandări salvatoare ale dezvoltării personale a comuniunii cu Cristos, printr-o relaţie vie, sinceră, zilnică, personală cu El, dincolo de viaţa comunitar-liturgică. Desigur, aşa cum păstorii sunt responsabili de bunăstarea oilor turmei, mioarele sunt răspunzătoare de binecuvântările pastorale şi proprii ale liderilor săi. Adesea, cea de-a doua parte nu e împlinită, din vina noastră, a laicilor.

Ne mai poate împiedica călătoria noastră spirituală conştiinţa fatalistă a propriei păcătoşenii. După pescuirea minunată, Petru Îi spune Domnului Isus: „Doamne, ieşi de la mine, căci sunt om păcătos!” (Luca 5, 8). Nu s-a depărtat Domnul. Căci nu e păcat mai mare decât puterea Lui de a ierta, afară numai de cel de a nu crede în puterea Lui de a oferi reabilitare, ofensând Duhul Său cu care în unire vieţuieşte şi domneşte în veci. În Jurnalul de Psihiatrie American, apare un articol în care se istoriseşte un caz deosebit. Un bărbat se prezintă la psihiatru pentru o anumită problemă, care-i afecta destul de mult funcţionarea social-umană. În copilăria acestui bărbat, frecventa, împreună cu părinţii, o biserică. La slujbă, pastorul vorbea adesea despre cei care au o problemă asemeni celei pe care el avea să o dezvolte mai târziu, dar al cărei început se contura atunci, în următorul fel: „în iad cu ei!” Şi toţi cei din Biserică spuneau „Amin!”. Bărbatul nostru nu doar că a rămas marcat de cuvintele pastorului vreme îndelungată, dar şi-a format o imagine distorsionată despre Dumnezeu, rămânând departe de El, deşi şi-ar fi dorit a-L cunoaşte. Vedeţi dvs., nici păstorii, nici magii nu erau sfinţi! Dar s-au încăpăţânat să meargă spre Isus. Şi a lor încăpăţânare a fost primul act mântuitor, sfinţitor, căci, aşa cum spun Părinţii Bisericii, „oridecâteori omul încearcă să îşi depăşească condiţia, devine un om spiritual”.

Desigur, necredinţa în întruparea Domnului Isus din Spiritul Sfânt şi din Fecioară, dubiile cu privire la dumnezeirea Lui, la răstignirea Lui pe cruce, la Înviere, Înălţare şi Pogorâre prin Duhul Sfânt, în zi de Rusalii, sunt motive reale de îngrijorare şi piedici ştiute de noi toţi în itinerariul nostru spiritual. Oricine este creştin, cunoaşte şi crede măcar aceste simple adevăruri mântuitoare.

Scumpii mei prieteni, între Crăciun şi Revelion, când tot omul îşi analizează trăirea, eu aş putea să fiu trist. Apăsat de conştiinţa propriei nimicnicii. Sunt multe greşeli pe care le-am făcut, multe căi pe care regret că am păşit. Privesc încă o dată frumoasa reprezentare a naşterii Domnului şi mă umplu de speranţă. Păstorii, magii, grajdul mizer al Întrupării Regelui universului îmi sunt prilej de a crede că e şi pentru mine, păcătosul, mântuire. Mă încăpăţânez să cred în propria-mi iertare, chiar când întreg lăuntrul spune că nu mai e Cale de scăpare pentru sufletul meu! Vă invit şi pe dvs. a vă alătura drumului spre iesle! Şi, cine ştie, după ce vom fi făcut din ale noastre inimi sălaş de zămislire a lui Isus, poate, împreună fiind în călătoria fascinantă spre Golgota consacrării, nu ne vom mai întoarce pe acelaşi drum pe care am venit, precum magii odinioară. Dar să lăsăm aceasta în mâna Domnului! Deocamdată, să ne încăpăţânăm să venim la El aşa cum suntem! Să nu ne refuzăm cel mai frumos cadou la cumpăna dintre ani: întâlnirea proprie cu Domnul Isus Cristos, slăvit să-i fie Numele!

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în mântuire, salvare, soluţie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Mă încăpăţânez să cred

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s