Fericirea


Cu zâmbetu-i dulce şi chipul senin, Perpetua îi răspunde tatălui său, îndurerat de hotărârea ei de a suferi mai degraba martiriul, decât să-L tăgăduiască pe Isus: „-Tată, vezi, de pildă, vasul acela?” Şi tatăl a zis: „-Îl văd!” „-Poate el oare fi numit cu alt nume decât ceea ce este?”, continuă Perpetua. „-Nu.”, afirmă tatăl. „-Tot aşa şi eu nu pot să mă numesc altfel decât ceea ce sunt, creştină”. În cetate se răspândeşte zvonul că Perpetua va fi judecată, prilej pentru al său tată de a-i cere din nou să scape de martiriu, negându-L pe Isus. „-Fie-ţi milă, fiică, de perii mei albi; îndură-te de tatăl tău, dacă mai sunt vrednic să-mi zici tată…”, îi spune Perpetuei părintele său, totodată sărutându-i mâinile şi aruncându-se la picioarele sale. Perpetua continuă dârză: „-Se va întâmpla, la scaunul de judecată, ce va vrea Dumnezeu!” Iar tatăl pleacă din nou întristat. În ziua judecării, în piaţa publică, tatăl se arată din nou, purtând în braţe copilul Perpetuei: „-Fie-ţi milă de copil!” În timp ce tatăl stăruie de ea să se lepede, Hilarianus porunceşte ca acesta să fie pus la pământ şi bătut cu nuiele în faţa fiicei. Perpetua simte durerea, ca şi cum ar fi a ei. Dar rămâne statornică în hotărârea sa.

*

Am ales din actele martirilor unul dintre cele mai emoţionante episoade. Despre Perpetua s-a scris mult, pe seama ei s-au realizat numeroase ecranizări, tocmai în ideea de a zugrăvi lumii întregi frumuseţea şi măreţia martiriului pentru Cristos. Lecturez, de o vreme, scrieri care prezintă înălţătoarele modele ale sfinţilor, persecutaţi şi chiar martirizaţi pentru credinţa creştină. După cum merg lucrurile la nivel mondial, se prea poate să ne aştepte şi pe noi, creştinii de azi, valuri de persecuţie, atâta vreme cât ne împotrivim pecetluirii corpului nostru cu însemnele Fiarei. Sfinţii aceştia au trăit în diverse epoci, sub diferite regimuri totalitare, în contexte socio-culturale distincte, sub imperiul unor tradiţii ecleziale diverse. Cu greu poţi găsi elemente comune cu privire la martiriul lor. Într-un singur punct, sfinţii sunt întotdeauna pe aceeaşi lungime de undă: şi punctul acesta este Cristos!
De unde vine martiriul lor? Să fie cruzimile prin care ei trec simple accidente ale istoriei? Să fi scăpat de sub control Isus, Cel prin care au fost făcute veacurile, întreaga omenire? Dacă ne vom frământa întrebându-ne „-De ce?”, probabil că vom găsi câteva răspunsuri. Martiriul lor aduce cu sine o înviere mai bună, o răsplătire pe măsură în viaţa de dincolo. Apoi, sfinţii au trecut prin suferinţă pentru a ne servi nouă, celor trăitori în veacuri de alienare spirituală, dovadă a existenţei Domnului Isus. Ale lor vieţi şi ale lor morţi ne sunt exemple care să ne convingă pe noi că a trăi în Cristos nu e utopie, nici basm, nici speranţă iluzorie, ci e realitate confirmată prin sacrificiu de sânge. Nu în ultimul rând, sfinţii martiri ne sunt modele de statornicie în relaţia cu Isus, când valurile încercărilor şi ale ispitirilor tulbură marea existenţei noastre. Dincolo de aceste valenţe, adevăratele şi profundele răspunsuri le vom găsi în veşnicie. Martiriul sfinţilor vine, fără tăgadă, din Cristos. În deplină cunoştinţă de cauză, în deplină autoritate asupra istoriei umanităţii întregi, Cristos a hotărât şi a îngăduit martiriul copiilor Săi. El a fost şi va rămâne în control, în vecii vecilor.
Martiriul sfinţilor este realizat, pe de altă parte, prin Cristos. Tare ne mai văităm noi de orice mică durere, încât ne e greu a crede că cineva poate suporta asemenea neînchipuite suferinţe. Biserica scrie despre chinurile martirului Sanctus: „în cele din urmă, i-au pus plăci înroşite de aramă pe părţile cele mai plăpânde ale trupului. Şi acestea ardeau, iar el a rămas neclintit, neînfrânt şi statornic în mărturisirea lui, fiind răcorit şi întărit de izvorul cel ceresc al apei vieţii, care ţăşneşte din coasta lui Cristos”.
Şi, în sfârşit, martiriul sfinţilor este darul lor pentru Isus, este pentru Cristos. Atunci când sfânta Felicitas, aflată în chinurile facerii, în închisoare, e întrebată de un gardian ce va face atunci când va fi aruncată fiarelor, dacă ea suferă atât de mult în cursul travaliului, aceasta răspunde: „Acum, eu sufăr ceea ce sufăr. Acolo însă, un Altul (Cristos) va fi în mine, pentru că şi eu voi pătimi pentru El”.
În materialele unor anumite confesiuni, se găsesc adesea remarci la adresa sfinţilor. De pildă, de câteva ori, am întâlnit afirmaţii de genul: „sfinţii confesiunii X sunt, de fapt, pseudosfinţi, ai noştri sunt sfinţii adevăraţi”. Printre paradoxurile fundamentalismului nostru românesc, se numără şi acesta: în cadrul unei anumite denominaţii, se naşte o mişcare de regenerare spirituală; membrii de seamă ai confesiunii acesteia îl numesc „sectar” pe unul dintre absolvenţii temniţelor comuniste, lider al mişcării de renaştere spirituală, deşi acesta nu s-a dezis niciodată de Biserica din care făcea parte, ba chiar a binecuvântat-o cu numeroase scrieri şi cântări, alături de sacrificiul său. Acesta este unul dintre puţinele momente în care reacţionez, încercând să-i pun la zid pe cei rău intenţionaţi. De o vreme însă, mă gândesc la altceva: martiriul este fericirea sfinţilor. Ei nu au nevoie de apărare. Au fost, sunt şi vor fi mereu neînţeleşi, dar fericiţi. Stau şi azi în picioare, în timp ce ofensatorii lor, purtaţi încoace şi încolo de orice val de învăţătură, se clatină. Privind din această perspectivă panorama martiriului lor trecut şi prezent, mă tulbur la gândul că ale mele replici de apărare, mai mult sau mai puţin înţelepte, le-ar putea răpi sfinţilor fericirea.
Cunosc puţini astfel de fericiţi. Unuia îi e dedicată această reflecţie, alături de ruga ca Domnul Isus să-i fericească greaua durere cu minunea vindecării. Celălalt a păşit în veşnicie cu puţină vreme în urmă, după ani mulţi de fericire în închisoare, graţie regimului comunist. Am fost la înmormântarea acestuia. Am lăsat lacrimile să curgă şiroi, aşa cum nu prea o fac, în afară de plânsul meu literar. I-am vizitat locuinţa după al său deces. Întotdeauna mi-au plăcut sfinţii. M-au fascinat mereu ale lor vieţi. Poate într-o încercare compulsivă de a uita nefericirea puţinei mele credinţe. Pot să vă spun că despre sfinţi nu poţi vorbi niciodată la trecut, fără să greşeşti. Apoi, dacă vă aventuraţi vreodată în studiul vieţilor lor, s-ar putea să fiţi uimiţi că veţi găsi puţine date despre ei şi multe însemnări despre Cristos, Regele lor. Şi lucrul acesta deoarece ei au trăit lecţia urmării Domnului Isus (în timp ce noi doar vorbim sau scriem despre ea): „cel ce moare înainte de a muri, acela nu va muri când va muri”. Dacă înţelegem măcar acest înscris de pe frontispiciul unei mănăstiri, s-ar putea să mai avem şi noi, cei cu multe şi grele păcate, vreo şansă la Fericire!

„Ferice de voi, n-aţi văzut şi-aţi crezut,
Când alţii spuneau ‚nu se poate’
Aţi stat în picioare, când mulţi au căzut,
Va veni şi pentru voi o dreptate;
Ferice de voi, ce de mult aşteptaţi
Şi speraţi într-o zi de mai bine,
Se-apropie clipa când veţi fi răzbunaţi,
Nicidecum nu veţi fi daţi de ruşine”.
Andreea Popoi

**

În vedenia sfântului Saturus, sufletele martirilor, printre care şi cel al Perpetuei, sunt purtate de patru îngeri. Fiinţele celeste le arată martirilor o mare întindere, ca un fel de grădină, Paradisul, având arbori de trandafiri şi tot felul de flori. În grădină, alţi patru îngeri, mai strălucitori ca ceilalţi, spun celorlalţi îngeri despre ei, cu admiraţie: „Iată, ei sunt! Iată, ei sunt!” Se intră apoi într-un locaş cu pereţi de lumină, zărindu-Se slava Dumnezeului viu. Perpetua rosteşte: „Mulţumesc lui Dumnezeu că, precum am fost voioasă în trup, acum sunt aici şi mai voioasă”. Perpetua s-a întâlnit cu Fericirea.

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în fericire, martiri, Sergiu, sfinţi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s