Mentorarea este un act de credinţă


„Un profesor influenţează pentru veşnicie;
el nu poate spune niciodată unde se opreşte influenţa sa.”
– Henry Broke Adams

Vroiam să dau la medicină. La chimie mă descurcam foarte bine, dar nu ştiam boabă de biologie. Mulţi mi-l recomandaseră pe profesorul X, pentru pregătire extraşcolară, chiar dintre ai dumnealui colegi de breaslă. Aceasta era ziua emoţionantă a întâlnirii sale. Un bătrânel cu o figură simpatică, cu zâmbetul până la urechi, îmi întinde mâna, spunându-şi numele. Domnul în vârstă nu-mi prezenta deloc încredere. Deloc. „-Auzi, tu ştii ceva anatomie?”, mă întreabă. Cred că m-au trecut toate transpiraţiile. „-Nu prea!” „-Nu-i aşa. Sunt sigur că ştii.” Îmi pune apoi una dintre cele mai uşoare întrebări din anatomie. Ştiu. „-Vezi? Cum poţi spune că nu şti? Ba ştii chiar foarte multe…” Aşa a decurs prima întâlnire cu profesorul meu. După aceea, era o minune să poţi petrece câteva ore pe săptămână în prezenţa sa. Te făcea să te simţi bine, important, deosebit, învingător. Iar rezultatele nu au contenit să apară. Au trecut anii şi, pe când facultatea era pe sfârşite, un alt mentor avea să-mi cucerească pe deplin aprecierea. O doamnă psihoterapeut cu o mare sensibilitate şi o sublimă empatie. Încă de la primul stagiu m-a remarcat, spunându-mi hotărât: „-Trebuie să faci neapărat psihiatria. Ţi se potriveşte ca o mănuşă”. În vară, geanta pe care o duceam acasă era plină de cărţi de psihiatrie şi de psihoterapie. Îmi luasem în serios încurajarea. Desigur, mulţi alţii mi-au fost (şi îmi sunt şi azi mentori), profesori care nu au lucrat doar cu concepte sau fenomene, ci au muncit pentru noi, ai lor discipoli, cu deosebit respect, anticipând succesul nostru şi mediind în noi transformarea spre biruinţă.

M-am gândit la aceste lucruri în timp ce citeam un alt best-seller al neurochirurgului de succes, Ben Carson. Interesant este faptul că, prin clasa a cincea, Ben era codaşul şcolii. Într-o zi, mama îi spune grav: „-Eşti deştept, Bennie! Tu poţi să faci orice vrei!” Apoi, mama se gândeşte şi la un plan de atac: doar două emisiuni la tv şi două cărţi împrumutate de la bibliotecă şi citite, acesta fiind programul pe săptămână. Un profesor de ştiinţe ale naturii îl laudă în faţa clasei pentru că e singurul care ştie, pe baza cărţilor pe care acum le citeşte cu sârguinţă, să deosebească o rocă de alta: „Elevi, aceasta este o informaţie extraordinară… Sunt foarte mândru să-l aud spunând asta.” Din cel mai slab elev, Ben devine cel mai bun al şcolii şi apoi al liceului pe care îl urmează. Apoi, la vârsta de doar treizeci şi trei de ani, Ben Carson e deja şeful secţiei de neurochirurgie infantilă a unui spital renumit şi binefăcătorul multor trupuri prin miraculoasele-i intervenţii chirurgicale efectuate.

Mama lui Ben era aproape analfabetă. Căsătorită de tânără cu un pastor apostat, care avea o viaţă dublă, o altă soţie şi alţi copii, rămasă apoi singură, cu doi copii, lucrând din greu pentru creşterea şi dreptul la educaţie al pruncilor săi, Sonya Carson nu avea nici un atuu pentru a deveni cuiva mentor, darămite copiilor săi, care, cu toată lenea în studiu, tot erau mai informaţi decât ea. Şi totuşi, această femeie de culoare, modestă în toate, dar iubitoare de Cristos, avea să îi împingă pe fiii săi pe cele mai înalte culmi ale succesului. Prin ce? Prin faptul că a crezut în ei. Pentru Ben, a sa mamă devine primul şi cel mai important mentor din existenţa sa.

Poate că, iubiţi prieteni, mentorii nu sunt oameni extraordinari, cunoscători peste medie ai tainelor lumii acesteia, ci, pur şi simplu, oameni care cred în oameni. În lumea spirituală, un astfel de mentor desăvârşit găsesc în sfântul Pavel. Este uimitor să constaţi cu câtă încredere le vorbeşte el tuturor celor aflaţi sub a lui păstorire, chiar de multe erau motivele de rătăcire ale creştinilor şi atunci, în Biserica Primară: „Vouă tuturor, care sunteţi preaiubiţi ai lui Dumnezeu în Roma…” (Romani 1,7a), „mulţumesc Dumnezeului meu întotdeauna, cu privire la voi…” (1 Corinteni 1, 4a), „şi nădejdea noastră pentru voi este neclintită…” (2 Corinteni 1, 7a), „nu încetez să aduc mulţumiri pentru voi, când vă pomenesc în rugăciunile mele” (Efeseni 1, 16), „mulţumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte, pe care o păstrez despre voi” (Filipeni 1, 3). Şi cât de multe pricini de încurajare găsea „profesorul” Pavel pentru „elevii” săi! Şi cât de multe cuvinte de îmbărbătare avem nevoie şi noi să auzim, astăzi, de la ai noştri părinţi, profesori, preoţi, mentori.

Unul dintre prietenii mei, acum stareţ al unei mănăstiri timişorene, obişnuia să-mi spună: „-Suntem alături, în cruce şi înviere! Împreună, vom birui!” Cuvintele lui, alături de disponibilitatea sa de a mă asculta şi sfătui necurmat, îmi sunt şi acum imbold de a merge mai departe pe calea credinţei. Şi, când privesc la acest bun prieten ca la un mentor, văd în el o dublă credinţă: o credinţă în Dumnezeu, care are putere să transforme, şi o credinţă că omul iubit, discipolul, se poate pleca în închinare înaintea acestui Dumnezeu, golindu-se de slăbiciunea sa şi primind putere divină de biruinţă. Căci, până la urmă, preaiubiţii Domnului Isus, mentorarea este un act de credinţă.

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în credință, mentor. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Mentorarea este un act de credinţă

  1. Eliza zice:

    De acord. Mentorii nu sunt nici macar ce care se denumesc asa. Sunt acei oameni care cred in alti oameni- si le-o spun si lor!Pana sa asteptam sa fie altii pentru noi- oameni care sa ne ia in serios, care sa creada in noi si sa ne-o spuna; hai sa spunem noi azi cuiva: cred in tine. Poti sa faci asta sau cealalta.In ultima perioada mi se tot spune: „Poti sa muti muntii, Eliza. Oricare ar fi ei; numai ca trebuie sa stii pe care vrei sa-i muti.”Oameni-simpli, fara Dumnezeu, dar care ne dau lectii de viata, de cum ar trebui sa ne purtam unii fata de altii- in Cristos.Si tu esti o incurajare , Andrei, de acest fel, in Cristos. Fii binecuvantat.

  2. Salut Andrei!Eu spun ca un mentor trebuie sa aiba incredere in discipoli lui.Mai cred ca prima lectie predata ar trebui sa fie ISUS si viata Lui.Dupa ce ai primit lecti asta privesti lucrurile altfel.Viata ta o sa se schimbe radical si la randul tau poti deveni mentor pentru materia care nu are inceput si nici sfarsit.Sper ca vorbele tale sa fie uzite de cat mai multi oameni si dumnezeu va lucra in inimile lor.Domnul sa te ajute!!!

  3. Multumesc mult, Catalin!Asa e, nu poti face un proiect daca nu vizualizezi, macar in parte, cum va arata materializarea acestuia. Si nu poti merge la razboi si sa iesi victorios fara sa crezi in victorie. Cam asa e si cu mentorarea. Dumnezeu sa te ajute sa fii un mentor adevarat! E multa nevoie de tine, sa stii! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s