Drumul spre normalitate


”Normalitatea este un echilibru între organism și factorii de mediu”
– Eduard Pamfil

Oridecâteori stau printre tineri, mă confrunt cu întrebări provocatoare, cu înălțimi existențiale în fața cărora sunt purtat, îmbiindu-mă permanent să le explorez împreună cu ei, pentru ei, pentru mine. Așa se face că un concurs de împrejurări m-a adus în punctul de a încerca să-mi explic normalitatea și relația-i cu creștinismul.

Știți, în urmă cu câțiva ani, habar nu aveam ce înseamnă să fii creștin autentic! Cunoșteam doar practicanți a căror viețuire creștină se oprea brusc o dată cu ieșirea lor pe ușa Bisericii. Cândva, cumva, în căutarea mea după altceva decât simple popasuri în spiritual, care nu mă mulțumeau nicicum, am întâlnit, printre oamenii Bisericii, iubitori de Cristos autentici. Și prima constatare care mi-a zguduit pur și simplu lăuntrul a fost aceasta: ”creștinii care chiar trăiesc cu Dumnezeul în care cred sunt oameni care se apropie cel mai tare de normalitate, în sensul absolut al cuvântului”. Citisem pe atunci suficient de multă psihanaliză încât să consider că omul e doar un mănunchi de reacții, de pulsiuni, de dorințe involuntare, inconștiente, acoperite de o aură numită rațiune, intelect, responsabilitate, sens, și că normalul stă tocmai în realitatea inconștientă a firescului și banalului ”animal uman”. Stați puțin, credeam în Dumnezeu, într-un Dumnezeu care Își vede de ale Lui și îmi mai răspunde câte unei rugi de binecuvântare pământească, câteodată. Întâlnirea mea cu oamenii devotați lui Cristos mi-a deschis ochii; și așa, eliberat de cecitatea prejudecăților mele sectar-intelectualiste am început să cred în normal… De atunci încolo, tot vorbesc despre el, ca să se prindă de mine și de toți cei la care țin (în categoria cărora cu drag vă includ pe fiecare dintre dvs.) mulțumitor fiind pentru că, în Providența Lui, Dumnezeu a îngăduit să așeze lângă mine ființe consacrate Lui, puse deoparte pentru slava Sa și mărturia întru normalitate a Bisericii Sale.

Ce este normalul? Câteva definiții ale normalității ne dau dicționarele: ”care este așa cum ar trebui să fie”, ”obișnuit, firesc, natural”. ”sănătos”, ”conform cu o normă”, ”liber de anomalii mentale”, ”liber de boală sau de malformații”, ”media caracteristicilor umane”. Persoane mai înțelepte decât mine au găsit cu privire la normalitate două laturi: una statică, la fel oriunde și oricând, alta dinamică, ce dă individualitatea ființei umane. Deja e prea greu, nu? Haideți să simplificăm puțin lucrurile! Dacă facem un sondaj și întrebăm o paletă largă de indivizi care sunt ingredientele pentru o viață normală, cei chestionați răspund: ”sănătate”, ”oarecare stabilitate financiară”, ”pace”, ”integrare socială”, ”familie”, ”să nu fie nici prea-prea, nici foarte-foarte, cu bune și rele, ca la mai toți ceilalți”. Și am găsit, în felul acesta, câteva trăsături statice ale normalității. Apoi, sondând mai în profunzime, căutând răspunsuri cu privire la nevoi superioare celor de bază, de genul ”care îți sunt scopurile în viață?„ , „ce înțelegi tu prin frumos?”, ”ce crezi despre viața de dincolo?”, ”care consideri că e sensul suferinței?”, atingem punctele care țin de latura dinamică a normalului. În ceea ce privește dimensiunea dinamică, filosofii vin cu sugestii, unele pertinente și obiective, aș zice. Pentru Socrate, normalul înseamnă a răspunde la întrebarea ”cum trebuie să trăiești pentru a trăi conform binelui”. Pentru Aristotel, normalul este a trăi după ”justa măsură”. Kant spune că ”e normal a trăi după voința bună, căci voința bună își dă sieși legi”. Și lista doar se deschide aici.

Păi nu e creștinismul compatibil cu toate aceste definiții? Ce s-ar putea integra mai mult în toate aceste păreri ale înțelepților lumii despre normalitate decât creștinul cel simplu și smerit, în încercarea lui de a trăi în acord cu lumea văzută, cu cea nevăzută și cu sine? Nu consideră creștinul boala drept o consecință a unei lipse de normalitate în raportarea omului la Dumnezeu? Nu ne oferă Solomon cea mai echilibrată viziune despre bani, în rugăciunea lui de cerere adresată Tatălui: ”-Nu-mi da nici sărăcie, nici bogăție, dă-mi pâinea care-mi trebuie” (Proverbe 30, 8-9)? Nu ne promite Isus pacea, cea după care atât tânjește ființa noastră interioară: ”Pace vă las vouă, pacea Mea v-o dau vouă!” (Ioan 14, 27)? Și ce preț mai mare pentru integrare socială poate plăti un om decât acela de a-i ierta și de a-i iubi chiar pe ofensatorii săi? Cât despre familie, pentru un creștin unirea dintre un bărbat și o femeie în taina căsătoriei este o preînchipuire a nunții Mirelui Cristos cu Mireasa Biserică. Iar în ceea ce privește latura dinamică a normalului, sensul, scopul, frumosul, binele, problema suferinței și a morții, nu știu dacă poate da altceva decât creștinismul răspunsuri clare, adevărate și pline de speranță. Da, preaiubiților, credința în Domnul Isus oferă o speranță care trece dincolo de perdeaua lumii văzute, dincolo de materie, spațiu, timp și, mai presus de toate, dincolo de moarte, acolo unde știința, filosofia, arta nu au pătruns niciodată!

Veți zice: ”-Bine, bine, nu trebuie să fii creștin ca să crezi în normalitate și să fii normal!” Parțial de acord, dar pentru a defini normalitatea ai nevoie de fundamente reale, fixe, permanente, cu totul libere de schimbările culturale și sociale. Cu alte cuvinte ai nevoie de Absolut. De nu, mâine, normal va deveni să-ți iei revolver, să-ți împuști toți colegii de clasă și de muncă după o doză consistentă din nu știu ce drog (legal, adică -statul îți sugerează că-i- normal să-l consumi). Sau când se va naște un nou Hitler, tu, cel care-ți ghidezi normalitatea după ureche, s-ar putea să devii prea mândru de rasa ta pentru a nu te alătura mișcării de exterminare a celor diferiți de tine. Și să nu-mi spui că ”ai valori, principii”, ”tu ești altfel”! Nici nu ști ce monstru poate ieși din tine, din mine, din noi, din orice om, în condiții potrivite, fără o credință mai presus de fire, ancorată în Adevăr, adică în Domnul Isus.

Creștinii nu sunt supraoameni. Au probleme de orice fel, păcate multe și diverse, înclinații patologice asemeni oricărui om de pe fața pământului. Au însă un drum pe o cale strâmtă, nu ușor de parcurs; o cruce în spate, mai greu sau mai facil acceptată; o destinație fixă și o direcție clară; un Antemergător, drept purtându-Și pașii biruitor într-acolo; un sfârșit de cale și un etern început al Fericirii. Pe cărarea aceasta a lor, cad adesea, se luptă cu lăuntrul, cu lumea, cu vrăjmașii și cu piedicile acestora. Foarte des, n-aș ști să vă spun de ce, se iau la harță și-ntre ei, blocându-și pentru o clipă înaintarea și întârziindu-i pe frații lor. Dar drumul acesta plin de peripeții nu l-ar parcurge decât ei, așa urâți, slăbiți, răniți cum sunt. Alții ar merge poate mai bine o vreme, după care s-ar prăbuși sub povara crucii. Și asta nu pentru că ar fi credincioșii deosebiți, merituoși, ”normali”, ci pentru că au un Păstor care este întruchiparea, fără tăgadă, a Normalității. Raiul, ținta cea din urmă a creștinului, este guvernat de legile normalității. Dar și aici, în drum spre Paradis, creștinul veridic caută echilibrul, armonia, între organismul său, ființa lui, și mediu, de data aceasta incluzând Persoanele Sfintei Treimi, oamenii din jur, domniile, stăpânirile, energiile spirituale, toate cele ale văzutului și nevăzutului. Să luăm seama să nu disprețuim niciodată un creștin, indiferent de cât de ”anormal” ni se pare a fi, până când nu am văzut finalitatea umblării lui pe drumul spre normalitate! Ci, împreună, să ne îmbărbătăm, să ne ștergem de praful drumului și să înaintăm mai cu stăruință pe Cale, neomițând a răspândi discret, în spiritul respectului și al iubirii pentru toți oamenii, mireasma glasului Celui ce ne este Normalul și Mântuitorul vieților noastre!

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în creştinism, drum, normal, normalitate, psihanaliza. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Drumul spre normalitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s