Renunțarea


”-Vii cu mine în Mall?”, suna mesajul unui prieten într-una din zilele trecute. ”-Sigur!”, i-am răspuns imediat. Am ajuns la destinație, am colindat multele magazine de haine din acel perimetru comercial, până când, într-un târziu, prietenul despre care vă vorbeam și-a dat seama că nu găsește nici un produs care să-i placă și care să aibă un preț rezonabil totodată. La întoarcerea spre casă, uimit de ceea ce descoperea la el însuși, tovarășul de drum îmi spuse: ”-Ce ciudat! Înainte, aș fi cheltuit banii pe care-i dețin chiar dacă nu mi-aș fi găsit lucrul dorit, doar pentru a nu renunța. Astăzi, consider că e mai de dorit a-ți pune banii deoparte și a aștepta până la o altă ofertă care să se potrivească nevoilor și dorințelor tale”. M-am bucurat în sinea mea de acest salt spre maturitate și înțelepciune. Căci, preaiubiți cititori, renunțarea dezvăluie veridicitatea creșterii noastre spirituale. Acceptarea pierderii arată înaintarea noastră în virtute, disponibilitatea de a ne angaja să trăim adecvat viața reală, hărăzită nouă, concomitent cu deschiderea noastră spre a ne dezlipi de fantasmele unei vieți de perpetuă, obosită și neîmplinitoare goană după cantitativ.

De-a lungul vieții, suntem chemați să renunțăm, pe rând, la multe. E nevoie să punem capăt dependeței de părinți și lipsei de responsabilitate care guvernează copilăria noastră. Apoi, constatăm cu durere că părinții noștri mai și greșesc câteodată, nedeținând nici toată înțelepciunea, nici toată voința și înfăptuirea ce țin de perfecțiune. Renunțăm așadar la reprezentarea pe care ne-am creat-o despre ei, în timp ce ni se deschide înaintea privirii imaginea umanizată și reală a lor. Renunțăm curând și la impresia de atotputernicie a adolescenței noastre. Abia când încep să ne doară una-alta, înțelegem și prețuim urările de sănătate pe care ni le făceau cei mai în vârstă dintre noi. Iar apoi, după ce renunțăm la a crede că vom fi mereu sănătoși, renunțăm și la himera nemuririi noastre în trupul acesta și-n condiția aceasta, deși, undeva în adânc, cum chiar agnosticul Freud constata, ”nimeni nu crede în propria moarte„ veșnică.

Unul dintre motivele pentru care noi, oamenii din generația aceasta, spre deosebire de părinții și bunii noștri, înregistrăm rate atât de mari de depresie, este incapacitatea de care dăm dovadă în a renunța. Ne e greu să renunțăm la propria noastră imagine de sine, la idealuri fără putință a se împlini, la relații care ne fac rău, la dependențe bolnave care ne încorsetează libertatea-n Cristos, la așteptările noastre cu privire la noi, la ceilalți și la viață. Căutăm cu nesaț fericirea și nu o găsim nicicum. Se face văzută abia când sfârșim a o mai căuta pentru noi și începem dezinteresat a o sădi în ceilalți. Îmi amintesc de experiența sfântului Paul. S-a rugat apostolul ca Dumnezeu să-i îndepărteze „ghimpele din trupul lui” (2 Cor. 12,7) și a primit răspuns din partea Domnului că harul Său îi este de ajuns și tocmai în slăbiciunea lui, puterea Sa își va face plenar lucrarea. Apostolul nu s-a tânguit, nici nu a rămas blocat la acest episod de durere din viața lui. A trăit onest, autentic și sfânt de acolo înainte. În închisoarea rece din Roma, cu picioarele în butuci, transmitea în scris frățietății ecleziale mesajul bucuriei, al speranței și al iubirii. De ce? A făcut loc suferinței în existența sa și chiar a folosit neplăcerea ca prilej de devenire întru Domnul Isus.

O istorisire ebraică ne aduce-n atenție exemplul soției înțelepte a unui rabin. Se spune că, pe când rabinul era plecat la slujbă, cei doi copii ai săi au căzut dintr-un copac și au murit imediat. Femeia le-a luat trupurile pe brațele ei și le-a așezat în camera de sus. Și-a șters lacrimile, l-a așteptat  și apoi l-a întâmpinat duios pe al său soț. Apoi, l-a invitat la masă și, pe când el mânca, ea i-a povestit cum, cândva demult, cineva i-a dăruit împrumut două nestemate. ”-În fiecare zi le priveam și sufletul meu s-a legat tare mult de ele”, continuă femeia. ”Numai că proprietarul lor a venit și azi mi le-a cerut. Spune-mi, ce ar trebui să fac? Să i le înapoiez?”, își întreabă ea soțul. ”Sigur, dă-i-le înapoi, sunt ale lui”, spune convins rabinul. Ea îl conduce atunci în camera de sus și-i dezvăluie că nestematele despre care i-a vorbit sunt copiii lor. Proprietarul, Dumnezeu, i-a luat Acasă. Cufundați în lacrimi, rabinul și soția lui au aplicat lecția renunțării acestei situații din viața lor și au trăit mai departe plini de evlavie și de credință.

Vrednice de crezare sunt spusele lui Senecca: ”De-a lungul întregii vieți, omul trebuie să învețe să trăiască. Și, ceea ce te uimește și mai mult, de-a lungul întregii vieți, omul trebuie să învețe și să moară”. Iar scriitorul creștin, psihiatrul și psihoterapeutul Scott Peck, vorbește și el, atât de profund, despre acceptarea pierderii, în felul acesta: ”De îndată ce credem și acceptăm că viața e dificilă, viața nu mai e deloc dificilă. Când am acceptat, faptul că viața e dificilă nu mai contează”.

Dar să nu credeți, iubiți prieteni, că renunțarea are doar un rol formativ în viața aceasta! Oridecâteori ne cheamă Cristos la a accepta o pierdere, o face nu în vederea pedepsirii noastre, ci în vederea unei bucurii pe care nu am gusta-o mâine fără renunțarea la care azi suntem chemați: ”prin urmare și noi, care avem un nor așa de mare de martori care ne înconjoară, să dăm la o parte orice povară și păcatul care ne împresoară, să alergăm cu perseverență în lupta care ne stă înainte, cu ochii ațintiți la Isus, începutul și desăvârșirea credinței, care, în vederea bucuriei ce Îi era propusă, a îndurat crucea și neținând seama de rușinea ei, S-a așezat la dreapta tronului lui Dumnezeu. Gândiți-vă, deci, la Cel care a îndurat o împotrivire atât de mare din partea păcătoșilor, ca nu cumva să vă lăsați descurajați și obosiți în sufletele voastre”. (Evrei 12,1-3).

Scumpi și multiubiți de Domnul, să renunțăm la cele ale firii, ca să ne îmbrăcăm cu cele ale Spiritului Sfânt! Înconjurați suntem de norul de martori sfinți care și-au însușit lecția renunțării, înainte ne stă Isus, începutul și desăvârșirea credinței noastre, în noi viețuiește și lucrează Duhul Sfânt, care ne călăuzește în tot adevărul, ne împuternicește pentru renunțare și ne luminează Calea iubirii.

Să renunț la ceva drag, de dragul Celui care îmi este drag, așa îmi spui, oh, dulce și valoroasă Iubire! Tu, care din palatul Paradisului ai coborât, renunțând pentru o vreme la slava cerească, mă conduce pe mine, cel plin de păcat, la a trăi viața de renunțare la cele ale mele, întru acceptarea celor ale Tale! Căci Tu ești pricina speranței mele de schimbare lăuntrică, întru asemănarea cu Tine, Comoară inepuizabilă de bunătate și de îndurare!

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s