Comunitate și credință


”-Înțeleg că merge regulat la Biserică, nu înțeleg însă de ce-și duce și copiii la slujbă”, îmi spunea, cândva, o cunoștință. Aceeași ființă  îmi spunea: ”-Am citit atâtea cărți despre Dumnezeu, dar tot nu pot crede”. Mi-a luat ceva timp să realizez că între cele două afirmații era o puternică conexiune. Pentru această persoană, ca și pentru toți oamenii, credința nu s-a putut aprinde pentru că flacăra ei avea nevoie pentru zămislire de altarul strângerii laolaltă a lui Cristos și a comunității creștine: ”Căci unde doi sau trei sunt adunați în Numele Meu, sunt și Eu acolo, în mijlocul lor” (Matei 18, 20).

                În ziua când Domnul S-a arătat ucenicilor, Toma nu era împreună cu ei. Această părăsire temporară a comunității avea să-l coste scump. Toți ucenicii, afară de fiul pierzării, Îl văzuseră pe Isus viu. Când discipolii lui Cristos îi dau lui Toma vestea Învierii, acesta rostește cuvintele necredinței: ”Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și nu voi pune mâna în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20,24). Iar când Toma revine în comunitate, Isus li se arată iarăși ucenicilor, aducând pentru Toma dovezile dorite: ”Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile Mele! Adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios!” (Ioan 20,27). Desigur, scepticismul lui Toma devine, pentru noi, probă de netăgăduit, alături de nenumărate alte fapte, că nu este iluzorie credința în Domnul Isus. Ce e important de remarcat este faptul că, dacă Toma nu ar fi părăsit grupul ucenicilor, în ziua arătării Domnului celui Înviat nu ar fi avut nevoie de alte experiențe. Și iarăși e demn de remarcat că întoarcerea la părtășia cu frații săi îi prilejuiește întâlnirea personală cu Domnul Isus, alături de reconfirmarea sa în poziția de chemat a-L mărturisi pe Cristos.

                Desigur, oamenii se pot întoarce la Domnul citind Scriptura sau grație mărturiei vreunui credincios și crezând în Domnul Isus. Desigur, sunt părți ale lumii unde creștinii sunt persecutați, izolați, iar unica părtășie se realizează între fiecare dintre ei și Cristos. Pentru aceștia, Domnul trimite forțe aparte, potrivit harului Său. Dar norma însuflețirii și a întreținerii credinței este Biserica. De aceea, atunci când frecvența participării la slujbele Bisericii scade, indiferent de pretextele invocate, pentru mine e un semnal de alarmă clar că ceva nu e în regulă în viața de credință a persoanei în cauză.

                Împărtășesc cu dvs aceste gânduri pe care le-am descoperit despre Biserică: ”când te apasă greutăţile, lumea te striveşte, în Biserică ne purtăm poverile unii altora; când simţi că te prăbuşeşti, lumea trece cu tăvălugul peste tine, cei din Biserică te iau în braţe şi te aduc înaintea Domnului în rugăciune; când greşeşti, lumea râde de tine şi te dă la o parte, Biserica iartă şi nădăjduieşte în mai bine; când te simţi singur, lumea nu te bagă în seamă, cei din Biserică îţi deschid casele lor şi te tratează ca pe un frate; când nu poţi să ţii pasul şi rămâi în urmă, lumea te părăseşte, Biserica se apleacă cu înţelegere şi te ia de mâna; când îţi pierzi calmul şi te biruiesc nervii, lumea îţi răspunde cu aceeaşi monedă, cei din Biserică iubesc cu înţelegere şi aşteaptă cu răbdare; când ţi se deschide calea spre succes, lumea te trage înapoi de picioare, invidioasă, Biserica te încurajează şi ‘îţi face galerie’; când ai un handicap, lumea te clasează ca incompetent şi te izolează, Biserica te înconjoară cu dragoste şi te consideră un copil al Domnului; când ai păţit-o şi te-ai ars pe propria-ţi piele, lumea spune că aşa-ţi trebuie şi te pune înapoi în banca ta, Biserica manifestă milă şi se repede să-ţi vindece rănile; când eşti în lipsă, lumea te dispreţuieşte, Biserica împarte cu tine tot ce are; când te năpădesc problemele, lumea îţi dă o sumedenie de sfaturi, Biserica te ia de mâna şi merge alături de tine; când ţi se oferă o şansă şi ajungi într-o poziţie importantă, lumea te laudă pe faţă, dar te dispreţuieşte pe ascuns, cei din Biserică se bucură şi ştiu să dea întâietate unii altora” [1].

                Dar dincolo de aceste aspecte legate strict de viața pământească, comunitatea creștină este cadrul în care Isus poposește cu drag, iar păcătosul rostește cuvintele convertirii: ”Domnul meu și Dumnezeul meu”, în vreme ce, găsindu-L pe Domnul, se alătură și el galeriei de oameni ai credinței care nu au văzut și au crezut.

[1] Grija de frați – Simon Schrock

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în credință și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Comunitate și credință

  1. Dana zice:

    „Daca norii incercarilor si teama,
    Se vor aduna vreodata-n jurul meu,
    Doamne ajuta-ma sa spun intotdeauna:
    Tu esti Domnul meu si Dumnezeul meu!”

  2. Multumesc mult, Dana, pentru frumoasa completare in rugaciune! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s