În umbra crucii Lui


Noi, oamenii, avem sădită-n noi o nevoie mai presus de fire de a căuta sensul suprem al existenței noastre. Așa se face că urmăream și eu, cu nesaț, din fragedă pruncie, tot ceea ce-mi putea răspunde întrebărilor adânci ale interiorului meu curios, nonconformist și mult prea des zbuciumat. Îmi amintesc de tradiția de familie din Vinerea Mare de a merge cu flori și de a trece pe sub Epitaf, de prima spovadă și de cea dintâi împărtășanie, de desenele animate ”Cartea Cărților”, de rugăciunile bunicii, de înghesuiala de la Paști ce-mi aprindea cele mai puternice și, totuși, efemere porniri religioase, etc. Sibiul mi-a oferit apoi oportunitatea minunată de a cunoaște oameni care se închinau diferit față de cei din Muntenia. O evlavie aparte părea să fi cuprins credincioșii din această parte a țării, încât creștinii umpleau bisericile duminică de duminică, iar traiul multora dintre aceștia era schimbat cu-adevărat. Treptat, am descoperit frumusețea și tăria credinței în frații mei din alte confesiuni, catolice sau protestante. Am dat la o parte toate prejudecățile, m-am apropiat de oameni diferiți de mine, am îndrăznit să explorez necunoscutul lor și o bogăție spirituală de nedescris mi-a invadat lăuntrul. Astăzi, nu-i pot înțelege pe cei care cred că dincolo de credința lor nimic nu este. Viața mi-a demonstrat că doar atunci când am pășit dincolo, m-am apropiat cu adevărat de Cel ce este. Fiecare pas a însemnat ceva: și Vinerea Mare de alaltăieri, și contactul cu alți credincioși de ieri, și propria relație cu Domnul. În cele mai întunecate momente ale mele, i-am avut alături pe cei cu alte convingeri religioase decât ale mele. În cele mai descurajante clipe, m-au purtat pe brațe frați pe care nu-i credeam în stare a se purta pe ei înșiși. Și-n toate câte m-am ridicat în ochii mei, ei, ceilalți, s-au înălțat deasupra mea, până la smerirea binefăcătoare a înțelegerii limitărilor mele.

Meditam la aceste gânduri de seară, încurajat fiind, în această direcție, de o carte de meditații creștine pe care un prieten drag mi-a dăruit-o la ceasul trecerii în anul treizeci al vieții mele. Pastorul reformat Ferenc Visky, scriitorul acestei cărți, relatează cum, în închisoare, a fost despărțit odată de frații lui de credință. ”M-am trezit într-o sală mare, cu gratii. Era o mulțime de oameni acolo, nu cunoșteam pe nimeni. Mă durea inima că fusesem smuls de lângă frații mei. Și deodată mi s-a adresat cineva de la nivelul al patrulea, un bărbat tuciuriu, și m-a întrebat cine sunt și de ce sunt trist. Și eu i-am spus: ‘Știi, pentru mine e o chestiune existențială să fiu împreună cu aceia care m-au readus în simțiri prin rugăciunile lor, prin intermediul cărora am putut vedea credincioșia Domnului, care mi-au strecurat în farfurie ultima lor îmbucătură, ca să nu mor‘. Și atunci el a spus cu blândețe: ‘Frate, adu-ți aminte de ce a spus fratele Spur-geon (așa pronunțase, fonetic!): Credincioșii, copiii lui Dumnezeu, să nu se teamă niciodată de schimbările de situație, căci orice împrejurare nouă le aduce lor noi și noi binecuvântări. Acest țigan român era fratele meu credincios. Să fi cerut un înger reformat calvin ungur cu cerbicea groasă întru consolarea mea? Dumnezeu mi-a trimis un sol prin care viața mea tulburată s-a limpezit! Și astfel se reface această eternă unitate și astăzi. Altă bază nu există” (”Mierea din stâncă” – Ferenc Visky).

Stă în firea oamenilor dezbinarea, stă în duhul oamenilor unitatea. Un preot ortodox spunea, citând un Părinte al Bisericii, că exclusivismul este doar pentru oamenii mediocri; pentru sfinți, adică pentru cei care trăiesc la înălțimi, nu există garduri. ”Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtășia cu Fiul Său, Isus Cristos” (1 Corinteni 1, 9). Creștinii se întâlnesc într-o singură Persoană: Isus Cristos. De îndată ce se pun ei în centru sau pun confesiunea lor în mijlocul atenției, Isus este pus în umbră și părtășia dintre ei suferă de moarte. Dar când Domnul Cristos devine centrul viețuirii lor, acolo, în umbra crucii Lui, în chip tainic, ei devin fiii Tatălui și frați unii cu alții. Nicio încercare umană, oricât de bine intenționată ar fi, nu va putea să ne apropie. În întunericul relațiilor dintre noi, singura care poate face lumină este umbra crucii lui Isus.

”În cele fundamentale, unitate; în cele secundare, libertate; și în toate cele și pretutindeni, iubirea” (Vincentus din Lerinum, sec al V-lea). Așa să ne ajute Dumnezeu!

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în biserici, confesiuni, convertire, credință, creştinism, Cruce, ecumenism. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la În umbra crucii Lui

  1. Iulia zice:

    Imi place mult ce ai scris aici…! te urmaresc cu drag! Fii binecuvantant!

  2. Anna Condor zice:

    Să dea Domnul ca tot mai mulţi sa ajungă la această concluzie la care ai ajuns tu. Cristos in Centru vieţii face ca tot ce este nesemnificativ sa dispară şi să rămână esenţa: credinţa în FiulOmului care ne mântuie pe noi, păcătoşii.
    Domnul să te binecuvinteze, în continuare 🙂

  3. Ioana C. zice:

    Draga Andrei, sper ca intelegi sa citesti engleza. Eu inteleg sa citesc limba romana foarte bine, insa gandurile mi le exprim mult mai bine in engleza, fiind plecata din tara demult, si traind intr-un oras si intr-o comunitate cu un numar foarte mic de romani. Recunosc ca as fi putut sa caut alte surse de a-mi pastra mai vie abilitatea de a ma exprima in romana, dar uite ca am lasat sa-mi scape acest lucru pana astazi cand un link pe facebook al unei prieteni m-a trimis la articolul tau despre nefericita situatie in care se afla mama (si familia ei) care si-a ucis micutul. Voi reveni cu siguranta la blog-urile tale, si cu siguranta voi gasi ganduri si articole scrise cu intelepciune, si scrise in limba romana, deci ma vor ajuta in cel putin doua feluri.

    Revin la ce vroiam sa comentez legat de ce ai scris in acest post (incepusem in limba romana si m-am impotmolit; banuiesc ca intelegi engleza pt. ca se preda in Romania destul de bine). Deci:

    This post resonated with me in more ways than one. First, there was the first paragraph in which you mention your search for God in the traditions of the Orthodox church (I assume). I have many memories of many similar feelings of searching for God in the two main contexts provided by Him in His divine providence: my mother’s family (Pentecostal) and my father’s side of the family, with whom we actually lived and who is Orthodox. I loved to read about your similar experiences!!

    Secondly, I have to admit that I have been guilty of the very thing you write against (not proud of it, and it is a part of my past). I am part of a Baptist church now, but I would never say that I am a Baptist when asked what my faith is. The answer to that question would always be: I follow Christ, I am saved by grace alone, through faith alone in Jesus Christ alone. But here is where I have been guilty of a feeling of superiority: our church puts a lot of emphasis on the Gospel and on the Word of God. In fact, I would say it’s where all the emphasis goes. This has produced such a deep relationship with Christ in many of our lives, and has a profound daily effect on our living. My mistake has been assuming that because it happens in our church this way, and we hold to certain theological teachings, it must be the case that the churches that have a radically different theological system do not have the same emphasis on Scripture and Gospel. It is wrong, I know, and it is a source of pride that I am fighting against. In other words, I recognize that to be proud of the fact that we can see Christ at work in our lives would be to undermine the fact that it is in fact CHRIST that is doing the work in us, through His servants, our leaders, and it is Christ who can do the same work wherever He might choose to do so.

    I want very much to see unity among Christ’s followers, from all denominations. I think it is a beautiful thing when that is achieved. I like that you say that only happens through the cross. I believe you are right. Yet a question is not settled in my mind: how should we feel towards the particular churches that hold to teachings we believe are contrary to the Bible? I was a missionary in Peru for some time, and there were many times when, using Scripture, we had to show people that praying to Mary was not a way of salvation, that Jesus is the only one through Whom we can know the Father, and Who intercedes for us. I believe that is the truth of Scripture. In that example, we were speaking against a false teaching of a local Catholic church. I would not say it is Catholic doctrine in general, but that was the teaching of the praticular church of the area in which we were serving. Ultimately, I think we should be very careful about sacrificing the truth of Scripture for the sake of good relationships with people on this side of the Kingdom. I don’t think at all that this is what you were saying in your article, but I felt it necessary to add.

    It might be the case that when you think of two people who follow Christ, you assume they both hold certain fundamental, essential truths? For example, that both hold to the inerrancy of the Bible, to salvation through faith in Christ, ultimately both hold to the cross. And I agree. But I think one of the consequences of a fallen world is our inability to put aside the unessential differences and worship God together as followers of Christ, 100% of the time. It is beautiful when it ocassionaly happens, but our struggle with sin keeps it from happening 100% of the time, worldwide.

    Thirdly (and finally), I love that a Spurgeon quote found its way in your post. Makes it that much better. 🙂

    • Mesajul meu este de a trai in unitate acolo unde credem la fel, nu a renunta la propriile crezuri pe care le consideram, deopotriva, inspirate divin. In lucrurile unde credem la fel, sa mergem la fel! In celelalte, sa ne zbatem pentru adevar, insa cu dragoste si cu delicatete pentru a nu-i rani pe oameni! Multumesc!

  4. Anna Condor zice:

    @Andrei, mie îmi place enorm ceea ce ne spune Pavel în una din epistolele lui. Şi anume ceea ce tocmai ai menţionat mai sus. 🙂
    „Gîndul acesta [alerg spre ţintă,pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu] dar să ne însufleţească pe toţi, cari sîntem desăvîrşiţi; şi dacă în vreo privinţă sînteţi de altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă.Dar în lucrurile în cari am ajuns de aceeaş părere, să umblăm la fel.” filipeni 3
    Eu cred şi afirm cu toată tăria că Dumnezeu este cel care ne ţine pe drumul credinţei. Iar dacă inima noatră este sinceră şi Îl doreşte pe El [El ştie, cât suntem de sinceri], nu ştiu cum va face, nu ştiu nici de ce, dar ştiu că ne va duce la capăt. Şi ne va lumina în aşa fel ca lumina Lui să ne arate importanţa mântuirii. Căci noi prin har am fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul Lui Dumnezeu . Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.

    Chiar dacă sunt de acord cu ceea ce a spus Ioana mai sus, ştiu sigur că Dumnezeu vede mai presus de ceea ce vedem noi la prima vedere. Noi, vedem diferenţele care ne separă în denominaţiile noastre ca nişte obstacole pe care NOI trebuie să le dăm deoparte. Noi vedem şi tindem să credem că suntem Absoluţi în credinţa noastră. Dumnezeu ştie că şi eu de multe ori cred că deţin Adevărul ca nimeni altcineva. Însă, din fericire pentru noi, Dumnezeu nu se uită la diferenţe şi nici la ceea ce credem noi despre alţii. El se uită direct în inimă, dând la o parte lucrurile care nouă ni se par rele, sau de suprafaţă. Şi unde este un gând sincer şi o curăţie după inima Lui, acolo unde El vede potenţialul unui Fiu de Împărat, acolo unde El vede credinţa în Singurul Nume dat oamenilor care ne poate mântui,se ţine de El până la capăt. Este diamantul Lui pe care în timp El îl va şlefui şi Îl va face perfect pentru Împărăţia pe care ne-a pregătit-o.

    Domnul să fie păzitorul sufletului tău, acum şi până va veni El. Amin 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s