Curajul de a ne lăsa răniți


O cunoştinţă comună îmi transmisese că dna X, din SUA, doreşte să mă întâlnească. Pentru că a sa călătorie în România avea un itinerariu care nu cuprindea Sibiul, urma să ne găsim unul pe altul într-o urbe din vecinătate, la un anumit fast-food. Doamna pe care urma să o aflu era una în vârstă, zglobie, vopsită şi machiată strident. Mă aştepta la uşa incintei unde urma să luăm masa. Am intrat în fast-food. Ea, în continuu, vorbea enorm, gesticula larg, monopoliza discuţia. Ceea ce m-a impresionat a fost flerul ei deosebit de a afla în cinci minute lucruri pe care unii nu le află de la mine într-o viaţă. Stăteam sprijinindu-ne de tejgheaua unde comandam meniurile noastre în vreme ce ea mă întreba cu nesaţ: „Câţi ani ai?”, „Ai vreo prietenă?”, „Şi când voieşti să-ţi faci?”, „Nu ţi-ar plăcea de nepoatele mele din America? Lor cred că le-ar plăcea de tine!” Tot interogatoriul se desfăşura în public, cu voce suficient de puternică pentru ca ospătarii să aibă înaintea privirii nu doar priveliştea unor clienţi gata să le facă vânzare, ci, mai cu seamă, pe aceea a unei americance histrionice care pune întrebări indiscrete unui puşti pe care-l cunoaşte de câteva minute.

Ne-am despărţit la scurtă vreme. M-a salutat la fel de reverenţios la plecare, ca şi cum vederea mea i-ar fi produs o extraordinară bucurie. Am făcut însă „imprudenţa” de a privi în spate, imediat după ce m-am depărtat. Zâmbetul larg de pe chipul ei, de îndată ce m-am întors, s-a transformat într-o grimasă expresivă, în vreme ce raza privirii ochea cu totul alte obiective decât persoana mea, care pleca de lângă ea. Am mers spre casă amuzat la culme de întâlnirea de gradul III. Dar simţământul care m-a urmărit multă vreme, în ceea ce o priveşte pe dna X, a fost acela că m-am întâlnit cu o fiinţă care joacă o frumoasă piesă de teatru în propria viaţă, dar care nu a ajuns să trăiască autentic. De aceea, cu permisiunea dvs., mi-aş dori să vă invit să parcurgem împreună câţiva paşi în cunoaşterea acelor mijloace care ne fac să devenim originali, autentici şi, deasupra tuturor, egali cu noi înşine în relaţie cu Dumnezeu, cu ceilalţi şi cu vieţile noastre.

Primul pas pe care-l avem de parcurs în drumul nostru spre autenticitate este trecerea de la evitare la confruntare. Evitarea este primul mecanism de apărare pe care Biblia îl descrie. Atunci când omul a păcătuit, el s-a ascuns de faţa Dumnezeu. Dacă nu s-ar fi apropiat Dumnezeu de om, dacă nu l-ar fi chemat la dialog pe cel întors spre sine şi speriat de realitatea consecinţelor gestului lui, cine ştie câtă vreme nu ar fi rămas Adam departe de interacţiunea cu al Său Creator! De atunci şi până azi, evitarea îmbracă multe dintre atitudinile noastre. De la amânarea pregătirii unui examen până la evitarea confruntării cu o persoană incomodă, dar care are totuşi nevoie de prezenţa noastră, de la ocolirea lecturii Scripturii până la părăsirea Bisericii din motive fără consistenţă, de la ascunderea păcatelor până la excluderea rugii din viaţa noastră de credinţă, această defensivă numită evitare ne îndepărtează pe zi ce trece de armonia iubirii cu Dumnezeu şi cu semeni. Calea inversă este confruntarea. Alegem să lăsăm ochii deschişi, să ţinem capul sus, să păşim cutezători înainte, prin credinţă, cu onestitate şi curaj! Nu ne ferim de ceea ce viaţa ne scoate în cale, ci confruntăm cu speranţă orice situaţie existenţială dăruită nouă!

Apoi, pe calea spre autenticitate avem de făcut şi saltul de la activism la ascultare. Cred că exemplul cu cele mai multe valenţe în acest punct este modelul celor două femei, prietene de nădejde ale Mântuitorului, surorile Marta şi Maria. Marta reprezintă prototipul omului activist, preocupat de detalii, de ordine, de curăţenie, de muncă dusă până la epuizare. Maria, sora ei, cea care şi-a luat partea cea mai bună, e modelul omului gata să asculte înainte de a acţiona. Pentru Marta, e important ca Domnul Isus să se simtă confortabil. Pentru Maria, lucrul cel mai de preţ este ca Domnul Isus să fie ascultat. Activismul Martei o conduce pe aceasta la nemulţumire şi la cârtire, pe când inima meditativă a Mariei se umple de bucurie şi de pace la auzul Cuvântului vindecător! Azi, e plină lumea de activişti, în toate domeniile. Unii au palmaresuri atât de bogate, încât te şi miri câteodată cum de mai respiră oamenii aceştia, la cât de multe acţiuni împlinesc şi la câte evenimente sunt prezenţi! În Biserică, activiştii se oferă cei dintâi voluntari, se implică benevol în fel de fel de manifestări, ba chiar sunt oamenii nelipsiţi atunci când ai nevoie de sprijinul lor, în cele mai diverse situaţii. Numai că viteza lor e invers proporţională cu profunzimea lor şi, de aceea, ei ţin mai mult la formă decât la conţinut, la cantitate decât la calitate, la proiecte mai mult decât la oameni, la lucruri ce izbesc privirea decât la a pătrunde tainele inimilor. Cumva, ei sunt peste tot şi totuşi nicăieri. În timp, activiştii devin perfecţionişti, rigorişti, pretenţioşi cu ei, cu ceilalţi si cu Dumnezeu. Drumul înapoi se parcurge aşezându-ne priorităţile în ordine şi acordându-le timp lucrurilor de valoare ale vieţii.

Dacă vrem să fim autentici, suntem nevoiţi să parcurgem şi cărarea dinspre agresivitate spre blândeţe. Cain a uzat de simţământul mâniei, care a pus stăpânire pe el atunci când jertfa fratelui său a fost apreciată, ajungând până la a-l ucide pe Abel. Apoi s-a ascuns şi a negat înaintea lui Dumnezeu că ar şti ceva despre fratele său. Pentru cei dintre noi care ne confruntăm des cu agresivitatea, calea spre a o depăşi este exact cea contrară istoriei de viaţă a lui Cain. Suntem pe drumul cel bun dacă recunoaştem că avem o problemă cu agresivitatea şi căutăm la Cristos cel blând şi la duhovnici pricepuţi sprijin pentru tămăduire.

În sfârşit, cel mai important pas din drumul nostru spre autenticitate este tranziţia de la moarte la viaţă. Lupta cea mai mare a Domnului Isus în vremea propovăduirii Sale a fost cu liderii religioşi ai vremii. Preoţii cei mai de seamă ai Israelului erau desăvârşiţi la capitolul exterior: haine frumoase, rugăciuni lungi, râvnă pentru lucrare, toate aceste mijloace folosite exclusiv cu scopul de a atrage veneraţia poporului îndoctrinat. În interior, erau lipsiţi de minime sentimente de milă şi de respect pentru cei pe care-i păstoreau. Cel mai mare obstacol în calea schimbării lor era tocmai această constatare plină de tragism cu privire la ei: „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe din afară se arată frumoase, iar pe dinăuntru se arată pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie” (Mat. 23,27). Cu alte cuvinte, le spune Domnul: „Vă merge numele că trăiţi, dar sunteţi morţi!”, „Sunteţi prea plini de voi, pentru a fi plini de Mine!” Noi, astăzi, mărturisim la botez că ne-am îngropat viaţa veche şi că ne-am ridicat din moartea traiului trecut la o viaţă nouă, împreună cu Isus, cel Înviat. Botezul devine pentru noi nu doar un moment semnificativ al vieţii de credinţă, ci o icoană care ne aminteşte mereu că viaţa adevărată se găseşte doar în Domnul Cristos. Crezând în El, legând o relaţie apropiată cu El, făcând din El Domnul şi Mântuitorul vieţilor noastre, viaţa Lui începe să se înfiripeze în vieţile noastre şi natura Lui începe să devină şi natura noastră. Care e însă contribuţia noastră? Curajul de a ne lăsa răniţi! Curajul de a ne expune! Curajul de a ne arăta vulnerabili! Curajul de a ne lăsa modelaţi, ca lutul sub loviturile pricepute ale ciocanului olarului! Noi ne deschidem pentru tot ceea ce El ne oferă şi El încununează deschiderea noastră cu diadema autenticităţii noastre, de mare preţ înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu.

Pentru că Isus e viu, şi noi putem fi vii spiritual. Pentru că Isus nu se teme de confruntare şi noi vom lepăda evitarea. Pentru că Isus e ascultător, şi noi vom lăsa activismul nostru deoparte, pentru ceasul împuternicirii. Pentru că Isus e blând, şi noi vom învinge violenţa. Lepădând ce e vechi, ne îmbrăcăm cu veşmintele înnoirii. Oh, înnoiţi de vom fi, ce privelişte plăcută vom deveni pentru semeni şi pentru îngeri!

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Curajul de a ne lăsa răniți

  1. este o combinatie placuta intre stiinta si ocult, si cu siguranta din partea mea e mult interes pt viitoare descoperiri, felicitari domnului Andrei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s