Noi, toți, care tânjim după stele


      Ieri era profetul plin de râvnă, plin de curaj încât să-i înfrunte pe toți cei patru sute cincizeci de prooroci idolatri. Azi, e doar un fugar descurajat și înfricoșat de o singură femeie. Ieri își cunoștea puterea. Astăzi are în față doar propria slăbiciune. Ieri, tot poporul rătăcit se îndoia de veridicitatea lui, dar el nu se îndoia de protecția Dumnezeului său. Astăzi, tot poporul crede în el, în vreme ce el a încetat a mai crede în sine.

M-am gândit la experiența profetului Ilie zilele acestea. M-am regăsit în cele întâmplate lui: în patosul lui de început, în fuga lui de după. Am avut ocazia să gust și dulceața Carmelului și amarul însingurării pustiului ulterior. Nici acum nu știu pe unde mă situez, între aceste două coordonate spirituale… Dar îmi e vie, deslușită, clară și cunoscută experiența proorocului, cu toate zbaterile-i și cu toate lecțiile-i prețioase.

Se întâmplă adesea, în traiectoria duhovnicească a noastră, să ne împiedicăm și să cădem. Mai cu seamă e dureroasă căderea când urcușul e prea înalt și brusc, când pericolul mândriei amenință sărăcia-n spirit și, implicit, umplerea noastră cu Dumnezeul inimilor smerite. Chiar în stările acelea crunte, de disperare, de deșert, de deprivare, de tăcere celestă, de spaimă și întristare, rămânem totuși, toți cei care am gustat din Dumnezeu, oameni care tânjim după stele (1). Iar oamenii care tânjesc după stele au parte, chiar în Valea Plângerii, de prezența Domnului lor.

Noi toți, care tânjim după stele, beneficiem, în cădere, prin nemărginita milă divină, de suportul lui Dumnezeu: ”Ilie s-a culcat și a adormit sub un ienupăr. Și iată, l-a atins un înger și i-a zis: Scoală-te și mănâncă! El s-a uitat și, la căpătâiul lui, erau o turtă coaptă pe niște pietre încălzite și un ulcior cu apă. A mâncat și a băut, apoi s-a culcat din nou” (1 Regi 19,5-6). Ce știință minunată și ce ocrotire măreață are Dumnezeu pentru noi! Cum ne cunoaște El stările și cu ce nețărmuită grijă vine în întâmpinarea celor mai mici nevoi ale noastre! Și toate acestea pentru ca noi, cei care tânjim după stele, chiar de avem pentru o clipă privirea căzută la pământ, să căpătăm curajul de a ne ridica ochii spre Cer, de unde ne vine izbăvirea! Așa S-a purtat Dumnezeu cu Ilie cel căzut, așa se poartă și cu inimile noastre zdrobite!

Noi toți, care tânjim după stele, cunoaștem, prin harul Lui, chiar în timpul dezgolirii de noi înșine, înveșmântarea în hainele misiunii Lui: „El (Ilie) s-a sculat, a mâncat și a băut și cu puterea pe care i-a dat-o mâncarea aceasta, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți până la muntele lui Dumnezeu, Horeb” (1 Regi 19,8). Acum vreo patru-cinci ani, în cursul unei mărturisiri, sleit de puterile mele și neîncrezător în însărcinarea divină pe mai departe, un prieten, confesor, mi-a spus: ”abia când nu mai ai nimic bun în tine, Dumnezeu poate să lucreze cu toate ale Lui puteri prin tine, spre binele celorlalți”. Și astăzi îi sunt recunoscător duhovnicului respectiv pentru acele cuvinte. Ele m-au îndemnat să-mi șterg praful drumului prin pustie și să îndrăznesc, prin puterea Lui, să cuceresc înălțimea Horebului meu personal.

Noi toți cei ce ne credem neînsoțiți și care, totuși, tânjim după stele, să nu uităm niciodată de miracolul comuniunii: ”Dar voi lăsa în Israel șapte mii de bărbați și anume pe toți cei care nu și-au plecat genunchii înaintea lui Baal și a căror gură nu l-au sărutat” (1 Regi 19,18). Ilie se vedea singur. Dar, asemenea lui, ancorați în închinarea în duh și-n adevăr, în rugăciune și așteptare plină de speranță, alți șapte mii de bărbați împărtășeau aceleași valori, așteptau manifestarea dreptății lui Dumnezeu, părtășia liberă cu El și a unora cu ceilalți:

”Suntem mult mai mulți în lume,

Cei ce credem și iubim,

Nu e nimeni să ne știe

Câți suntem și-o să mai fim

Nu te teme, frate care

Te crezi singur și învins,

Frații care te înconjoară

Sunt un număr necuprins.”

(Traian Dorz – Suntem mult mai mulți în lume)

               

De la Cristos încoace, în chipul cel mai frumos cu putință, prin așezarea Lui umilă în noi, Dumnezeu ne e suport, misiune și comuniune. Suport, ca să nu cădem de oboseală. Misiune, ca să avem o direcție, un scop, un sens, un destin. Comuniune, pentru că Fericirea nu-și poate găsi împlinirea decât revărsându-se mereu, în nestinsă iubire, spre celălalt. Toate acestea pentru noi, cei care tânjim după stele.

”Cu toții am iubit pruncul Mariei și L-am văzut, pentru că era căldură în ființa Lui și El vibra în ritmul vieții. Iar uneori Maria Îl urma ca să-I asculte cuvintele și să audă sunetul propriei inimi. Maria L-a așteptat în pragul casei și la fiecare înserare, ochii ei căutau în lungul drumului întoarcerea Lui… Iar într-o zi, când Isus S-a dus la lac să fie cu pescarii, ea mi-a zis: Ce este omul dacă nu această ființă neliniștită care se ridică de la pământ? Și ce este omul, dacă nu un dor ce voiește să atingă stelele? Fiul meu este dorul. El este noi toți care tânjim după stele” (2).

(1), (2): Kahlil Gibran, Isus, Fiul Omului

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s