Adventul aduce speranță


refl257

Se spune că era odată un ţăran chinez, foarte sărac, dar deştept, care îşi lucra din greu pământul împreună cu fiul său. Într-o zi, fiul îi spuse: „Tată, ce ghinion! Calul nu a venit la muncă astăzi”. „Pentru ce numeşti asta ghinion?”, răspunse tatăl. „Să vedem ce ne aduce ziua de mâine.” După câteva zile, calul reveni însoţit de o minunată iapă sălbatică. „Tată, ce noroc pe noi!”, exclamă fiul. „Calul nostru ne-a mai adus un ajutor!” „De ce numeşti tu asta noroc?”, răspunse tatăl. „Să aşteptăm să vedem ce ne aduce ziua de mâine!” Câteva zile mai târziu, fiul vru să încalece calul cel nou dar, acesta, neobişnuit cu asta, se împotrivi şi-l trânti la pământ. Fiul îşi rupse un picior. „Tată, ce ghinion! Mi-am rupt piciorul.” „De ce numeşti tu asta ghinion? Să vedem ce ne aduce ziua de mâine.” Băiatul nu era convins de filozofia tatălui şi plângea în patul său. Câteva zile mai târziu, trecură prin sat trimişi ai regelui în căutare de tineri pe care să-i ducă la război. În casa bătrânului ţăran, văzură doar un tânăr cu piciorul rupt şi îl lăsară în pace. Tânărul înţelese atunci că viaţa are atâtea întorsături, iar evoluţia ei poate fi atât de imprevizibilă, încât ceea ce ni se pare prilej de bucurie poate fi, de fapt, pricină de întristare, iar ceea ce pare grea încercare poate deveni oportunitate de binecuvântare.

Nu ştiu să fi fost vreun an în care să ascult atât de multe lamentări, multe dintre ele îndreptăţite, precum cel care e gata să se sfârşească. Şi m-am gândit că nu e nicio altă perioadă potrivită unui mesaj al speranţei precum cel al Adventului, pe care-l parcurgem acum. Iată câteva valenţe unde am surprins dimensiunea speranţei, în perioada Adventului istoric!

Văd, întâi de toate, că Adventul aduce speranţă pentru cei credincioşi. Scriptura spune despre Zaharia şi Elisabeta că amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, păzeau fără pată toate poruncile şi rânduielile Domnului. O singură mare întristare aveau: Elisabeta era stearpă. În vreme ce preotul Zaharia tămâia în Templu, un înger i se arată şi-i aduce vestea că Elisabeta, soţia lui, îl va naşte pe Ioan, mare înaintea Domnului, propovăduitor al convertirii, deschizător de drumuri pentru noua eră ce va să vină. Ani de zile, cei doi s-au rugat pentru un fiu. Acum erau bătrâni. Practic, nu mai aveau nicio şansă pentru zămislire. Dar Dumnezeu, creator şi susţinător a toate, avea un alt plan şi un alt timp pentru ei. Ei şi-au dorit doar un fiu, Dumnezeu a dorit pentru ei să-i dea naştere celui „mai mare om născut vreodată din femeie” (Matei 11,11).

Adventul aduce speranţă pentru oamenii smeriţi. Fecioara Maria, rămasă însărcinată de la Duhul Sfânt, îşi recunoaşte starea smerită şi Îl glorifică pe Dumnezeu: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit umilinţa slujitoarei sale” (Luca 1,47-48). Iosif, găsind-o însărcinată, se hotărăşte să nu dea curs tradiţiei orgolioase a vremii, şi, în adâncă umilinţă, se hotărăşte să o părăsească în ascuns, pentru a o cruţa de dispreţul comunităţii. Este înştiinţat angelofanic că ceea ce zămisleşte Maria e de la Duhul Sfânt şi speranţa încolţeşte din nou în inima lui.

Apoi, Adventul aduce speranţă celor dispreţuiţi. În întuneric, ciobani murdari, obosiţi, mâhniţi, reprezentanţi ai celei mai de jos clase sociale din vremea lor, văd slava Cerului, coborându-se o dată cu cel mai frumos imn îngeresc ce s-a auzit vreodată pe pământ. Mărirea Înaltului nu s-a arătat în castelul împăratului, nici în Templul sau sinagogile vremii, ci pe câmpia Betleemului, unde oamenii asupriţi şi desconsideraţi ai vremii erau chemaţi la închinare. Nu ştiu frământările tale, poverile tale, rănile tale. Ştiu doar că Adventul e perioada prielnică pentru ca noi, toţi cei ce ne simţim apăsaţi peste măsură, nedreptăţiţi sau dispreţuiţi de către ceilalţi, sau poate chiar de către noi înşine, să aprindem în noi speranţa.

Nu în ultimul rând, Adventul aduce speranţă celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Magii din Răsărit, sinceri în căutarea lor, s-au lăsat conduşi de ştiinţa lor în stele spre a găsit noul rege, despre care aştrii i-au înştiinţat. Ei au vrut să găsească un împărat pământesc, dar Dumnezeu a dorit pentru ei să-L găsească pe Regele Suprem, Însuşi Dumnezeu Întrupat. După ce-L adoră pe Prunc, magii sunt avertizaţi în vis să meargă pe o altă cale, semn că, după ce-L întâlneşti pe Domnul Isus, Dumnezeu începe să-ţi vorbească personal; semn, de asemenea, că te poţi duce la Isus aşa cum eşti, dar nu te mai poţi întoarce la fel după ce L-ai găsit. Suntem în perioada Adventului. E criticată aspru, de către creştini, irosirea timpului de care mulţi dau dovadă în perioada aceasta: „prea mare forfotă, prea multe bucate, prea mulţi gălăgioşi colindători, activism religios”. Eu cred că am putea privi acest moment al anului ca un prilej de a le vorbi oamenilor care nu-L cunosc pe Isus despre Adevăratul Sărbătorit, care este El. Până la urmă, dacă magii au fost aduşi la credinţă prin idolii lor, de ce nu s-ar putea împlini aceeaşi minune şi astăzi?

Preaiubiţilor, câteodată Adventul nu coincide cu împlinirea celor mai profunde nevoi ale noastre, aici, pe pământul căderii. Pastorul Richard Wurmbrand povesteşte cum, la închisoare aflându-se, în pragul sărbătorii Întrupării, în salonul muribunzilor, auzea tânguirile unui comunist, care, apăsat fiind de vina condamnării pe nedrept a atâtor suflete, nu putea muri. Spune Wurmbrand: „şi asta pentru că toţi pot trăi fără Isus, dar nimeni nu poate muri fără Isus”. Cu ultimele-i sforţări, comunistul se îndreaptă spre patul unui pastor baptist, închis tocmai de el, înainte de a fi şi el arestat. Se aşează pe patul pastorului, îşi cere iertare, pastorul îi vorbeşte despre Domnul Isus, venit în lume tocmai pentru a ierta păcatele, amândoi se îmbrăţişează şi trec în viaţa de dincolo împăcaţi cu Dumnezeu şi unul cu celălalt. În ciuda acestor condiţii, Adventul este o sărbătoare a speranţei, a proclamării adevăratei şi supremei speranţe, care animă toate ale noastre speranţe, de fiecare zi: „şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5,2b).

Un Advent al credinţei, speranţei şi dragostei tuturor!

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Adventul aduce speranță

  1. Minunate gânduri! și liniștitoare. SĂRBĂTORI FRUMOASE !!! Andrei Pătrîncă.

  2. Doina P zice:

    Domnule Andrei Pătrîncă, nu sunt catolica, dar sunt crestina! Nu am, spre rusinea mea, atatea cunostinte teologice cate ar trebui! Nu stiu sa explic, de ce. Nu stiam ce inseamna Advent, dar m-am lamurit, macar sumar. Am cautat pe vitalul Google. Am citit articolul de aici si mi-a linistit sufletul. Dar, mi l-a si agitat, la gandul ca sunt atat de mica in fata lui Dumnezeu, atat de nestiutoare, atat de pacatoasa ( de cele mai multe ori fara voie, din nestiinta…din ignoranta)! Chiar aveam nevoie sa citesc asta. Multumesc! O zi buna!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s