Săptămâna Mare, prin ochii psihiatrului: „miercuri”


Ziua de miercuri din Săptămâna Patimilor

femeie spaland picioarele DomnuluiÎn Miercurea Mare, suntem invitați să ne amintim de „femeia păcătoasă” care a uns cu mir de nard, de mare preț, picioarele Mântuitorului, și le-a udat cu lacrimile ei. Suntem surprinși de non-conformismul lui Cristos: din nou, apreciază mai mult sinceritatea unui păcătos decât aroganța celor care se credeau drepți. Femeia capătă, de la Mesia și până astăzi, un loc de frunte în lucrarea Lui. Intuiește, anticipează, mângâie, consolează, simte durerea. Și, mai mult de-atât, e gata să dăruiască ce avea mai scump. Putea să plece în vacanță cu banii aceia, să facă o excursie de neuitat. Sau să nu mai muncească multă vreme de atunci încolo. Putea să le ofere banii liderilor săi religioși și ar fi fost pomenită de aceștia, în auzul tuturor. Putea să îi ajute pe sărmani cu banii obținuți din vânzarea mirului; ar fi fost apreciată de toată comunitatea, pentru mărinimia ei. Dar a ales să folosească ce avea cel mai de preț pentru Persoana cea mai prețioasă din Univers: Domnul Isus. Fie ca exemplul ei să ne inspire și pe noi: să le acordăm oamenilor și lucrurilor importanța cuvenită, potrivit cu valoarea lor!

Săptămâna Mare cuprinde o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Săptămâna Mare, prin ochii psihiatrului: „marți”


Ziua de marți a Săptămânii Patimilor

Pilda celor zece fecioareÎn Ziua de marți, a fost așezată spre amintire, în evanghelii, „pilda celor zece fecioare”. Interesantă istorisire a lui Cristos despre cele zece fecioare! Un comentator făcea o remarcă deosebită cu privire la ea: „pe atunci, mirele și mireasa erau importanți. Astăzi, contează mai mult masa, sala, invitații și muzica decât mirii înșiși” (pr. Constantin Necula). Contează mai mult cum ne îmbrăcăm când mergem la biserică, decât întâlnirea noastră cu Cel care este Capul Bisericii. Contează mai mult cum cântă corul și ce a mai făcut diaconul, decât să luăm de bună urarea: „Cristos în mijlocul nostru!”, să veghem la relația noastră individuală cu El și la bârna din ochii proprii. Măsura apropierii noastre de Isus este și măsura în care începem să gândim ca El, să privim lucrurile în lumina lor veritabilă, să lăsăm loc în inimile noastre pentru ce e frumos, drept și demn de a fi iubit. Așa doar, chiar de vom ațipi în întunericul lumii, uleiul Duhului Sfânt din candela inimii ne va ajunge până la frumoasa strigare din noapte: „Iată Mirele! Ieșiți-I în întâmpinare!” Bucuroasă strigare pentru unii! Înspâimântătoare pentru ceilalți…

Săptămâna Mare cuprinde o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , | 1 comentariu

Săptămâna Mare – prin ochii psihiatrului: „luni”


Ziua de luni a Săptămânii Mari

lunea-cea-mare-marea-luni-meditatia-zilei_abab9f9d6c7749            Ziua de luni este marcată de trei evenimente importante: blestemarea smochinului, curățirea Templului și vindecările săvârșite de Domnul în Templu. Primele două momente, blestemarea smochinului și curățirea Templului, ne arată o latură care este prezentă în noi prin felul în care am fost creați. Agresivitatea. Isus era agresiv atunci când circumstanțele o impuneau. Dumnezeu simte, Dumnezeu Se mânie. Sunt creștini astăzi care înnăbușă simțămintele legate de agresivitate, considerând că „un creștin n-are voie să fie agresiv”. Un creștin „are voie” să fie agresiv, nu are voie să fie violent. Adică nu are voie să lase ca agresivitatea cu care a fost creat să degenereze, să-i rănească pe ceilalți. Văzând că, la Templu, credința a fost înlocuită cu afacerea, Isus se manifestă aspru, certând, corectând. Să observăm însă că Isus nu se lasă copleșit de mâhnire, ci se arată sensibil față de cei care au nevoie de atingerea Lui vindecătoare. O lecție și pentru noi că, oricât am fi de supărați pe ceilalți, e frumos să continuăm să-i iubim, să ne rugăm pentru ei, să-i ajutăm atunci când au nevoie, fără însă a ne pierde pe sine și a ne lăsa abuzați.

Săptămâna Mare are o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Ce înseamnă „femeia” pentru mine?


femeie1Femeia înseamnă „viață”. Privilegiul de a fi purtător de fii nu i s-a dat lui Adam, măcar că Adam a fost cea dintâi făptură a Zidirii, ci Evei. „Eva”, „cea vie”, cea dintâi mamă, capodopera Creației lui Dumnezeu, arată spre fiecare femeie din lumea aceasta, spre darul nemăsurat de a oferi lumii copii, care să ducă mai departe istoria și să desăvârșească planul divin de mântuire și de restaurare. Chiar și femeile care nu sunt mame poartă în ele dorința de a zămisli, devenind, pentru mulți, prezențe mai sensibile și mai calde decât chiar mamele lor.

Femeia înseamnă „emoție”. „Dacă femeia e veselă, toată casa e veselă”. Fiecare simțământ, bucurie, întristare, furie, milă, generozitate, ea, femeia, îl trăiește cu fiecare fibră a ființei ei. Pune emoție în tot ceea ce face și, de aceea, orice spune sau realizează capătă culoare și greutate.

femeie2              Femeia înseamnă „relație”. Trăiește prin relații și se împlinește în relații. Cea mai puternică legătură, cea cu pruncul pe care-l adăpostește, o vreme, în pântecele ei, e doar o dovadă a naturii sale, puternic relaționale.

Femeia înseamnă „protecție”. Oricât ar fi de supărată, de obosită, de îmbufnată, atunci când cei din jur suferă, ea devine o proaspătă revărsare de gingășie, căldură și suport. Nu trece indiferentă pe lângă dramele celor apropiați, se dedică necondiționat și, uneori, se pierde în slujirea celorlalți.

Femeia înseamnă „sensibilitate”. Vede mai multe culori decât bărbatul, este atinsă de orice lucru frumos, dar poate fi și rănită ușor. E un vas fragil, decorat cu picturi florale, adăpostind parfumul vieții.

femeie3              Femeia înseamnă „apostol și taină”. „În cea mai mare parte a istoriei, anonimul a fost o femeie” – Virginia Woolf. Cu miresme alese, în Prima Zi a începutului de Înviere pentru creație, dis-de-dimineață, mergeau spre mormânt femeile prietene ale Domnului. Unde erau bărbații? Încuiați în camera de sus, ferecați de frica necredinței și a dezamăgirii. Ele, cele dintâi sosite la loc de înviere, ele, cei dintâi apostoli și mărturisitori ai triumfului vieții peste umbra morții. Fără scandal, fără risipă de cuvinte, fără infatuare, femeia și-a înscris tainic, discret, mărturisirea spre mântuire, în inimi și slove sfinte, până la noi ajunse.

„Femeia este un trandafir ceresc în viața pământească” – Schiller.

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Când este mai mare frica de moarte?


good live„.’-De ce nu pot accepta moartea, așa cum este? Sunt prea mândru? Sunt prea rănit de ce-ar putea aduce ea?’

Și totuși, asta rămâne o provocare a vieții: să fim gata pentru moarte. Pentru moartea noastră, pentru moartea celorlalți.

Ce mă uimește pe mine este această dragoste pentru viață: a nu dori ca această calitate, această frumusețe a vieții să înceteze. Viața e ca un ciclu. Se schimbă, ne schimbă. Aceleași lucruri ne par și ne apar diferit, ceea ce ne poate chiar înnebuni. Dar toate aceste dinamici, în niciun caz, nu fac imposibil faptul de a fi prezenți în viața noastră, indiferent de circumstanțe.

Viața pe pământ este pentru o vreme. După care nu va mai fi în forma în care este acum. Ceea ce ne rămâne este să trăim cu toată inima noastră, cu prezență și implicare deplină. Și, atunci când am fost cu adevărat prezenți la toate bucuriile și întristările, la câștigurile și la pierderile din viață, atunci, într-o zi, putem mai ușor să ne ducem dincolo, să ne părăsim această viață. Dacă, într-adevăr, am mâncat din această bucată a vieții, nu mergem dincolo înfometați. Ne-am săturat cu mâncarea vieții. Am participat la viață, atât cât a fost posibil.

Nu știm cât va dura, dar viața este un dar pe care-l putem face util și pentru care putem fi recunoscători. Asta e ceea ce putem face. Dar nu putem domina viața. Dacă încercăm să o dominăm, ne vom supune la suferințe inutile, pentru că viața e mai puternică decât suntem noi.

Cu cât ne temem mai mult de moarte, cu atât arătăm că n-am trăit încă viața, cu adevărat. Nu ne-am săturat de ea, nu ne-am implicat deplin în ea. Ne-au mai rămas multe lucruri neîncheiate, neterminate, nefinalizate. Dacă am gustat într-adevăr din viață, la sfârșitul ei, putem închide ochii bucuroși, în același mod în care închidem o carte bună, pe care am terminat a o citi.”

Alfried Langle,

Părintele analizei existențiale

            „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură, şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa dreptății, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”

(2 Timotei 4,6-8).

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

„Mântuit” sau „pe calea mântuirii”?


Odata mantuit, pentru totdeauna mantuit?-print.inddÎntrucât strâng din dinţi oricând se face confuzie între „convertire” şi „mântuire plenară”, îmi permit să întăresc opinia-mi privitoare la erezia -din punctul meu de vedere- a învăţăturii ce circulă în anumite medii creștine, citând un pasaj semnificativ dintr-o carte pe care o recomand: „Odată mântuit, pentru totdeauna mântuit?”, scrisă de pastorul David Pawson. Împărtășesc spusele acestui admirabil domn în multe privințe. Mi se pare însă că a rămas cu mici deficiențe după părăsirea Bisericii Metodiste pentru cea Baptistă :), exagerând importanța botezului la vârsta credinţei ca pas al iniţierii creştine şi judecând, pe alocuri, realitatea trăirii creştine printr-o prismă rigorist-legalistă. Cu aceste două obiecţii deci, care l-au şi făcut cumva mai potrivit baptismului decât metodismului, vă recomand această carte captivantă, din care citez doar un paragraf:

„Cuvântul cheie din sintagma ‘odata mântuit, pentru totdeauna mântuit’ este, evident, cuvântul ‘mântuit’. Uzanţa lui comună dezvăluie deficienţe grave în comparaţie cu Noul Testament. Este folosit invariabil la timpul trecut, referindu-se parcă la un lucru deja înfăptuit şi terminat. Să ne uităm la următoarele comentarii, cât se poate de comune:

‘Am fost mântuit acum zece ani la o evanghelizare a lui Billy Graham.’
‘Sapte persoane au fost mântuite duminică seara.’
‘Esti mântuit, frate?’ 🙂

Există o implicaţie aici. Nu numai că mântuirea este deja îndeplinită, ci ea s-a realizat într-un răstimp foarte scurt, dacă nu chiar instantaneu. Prin urmare, poate fi datată, putându-se preciza anul, luna, săptămâna, ziua, ora şi – în cazul unora – până şi minutul în care s-a realizat. 🙂 Mulţi dintre cei ‘născuți din nou’ consideră un handicap neputinţa altora de a identifica exact data ‘mântuirii’ lor, în special atunci când depun o mărturie de credinţă.

Această convingere nu stă în picioare când este privită în lumina Scripturii, unde paşii iniţierii… pot fi răspândiţi de-a lungul a mai multor ore, zile, săptămâni, luni sau chiar ani.

Întrebarea mai importantă este dacă începutul credinței, atunci când este finalizată, echivalează cu ‘mântuirea’. Sunt oare toţi cei convertiţi consideraţi ‘mântuiți’? Răspunsul este surprinzător. Învăţătura apostolilor foloseşte verbul ‘a mântui’ la trei timpuri: trecut, prezent şi viitor. Se pare că am fost mântuiţi, suntem mântuiţi şi vom fi mântuiţi! Dacă e să intrăm în detalii, accentul cade pe viitor (Mt 24:13, Rom 5:10, 1 Cor 5:5, 1 Tim 4:16, Ev 9:28). Ce concluzie tragem de aici? Că mântuirea este un proces care durează o perioadă de timp, şi nu un act instantaneu. Evanghelia vorbeşte despre ‘Calea’ mântuirii, pe care trebuie să o parcurgem ca să ajungem la destinație.

calea_adevarul_viataCu alte cuvinte, mântuirea nu este completă în niciunul dintre noi. Cea mai potrivită descriere a statutului nostru actual implică folosirea verbului la prezentul continuu – suntem în procesul de a fi mântuiţi. Aşa cum se ruga bătrânul culegător de bumbac: ‘Doamne, nu sunt ce ar trebui să fiu, şi nu sunt ce voi fi cândva, dar, Doamne, fii slăvit că nu sunt ce am fost!”

(David Pawson – ‘Odata mântuit, pentru totdeauna mântuit?’)

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Iubim doar de „Sfântul Valentin?”


love-wallpaper-backgroundO reflecție audio, în lectura autorului, Andrei Pătrîncă.
O puteti audia, dand click pe linkul de mai jos:

Iubim doar de „Sfantul Valentin”? by Andrei Pătrîncă on Mixcloud

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu