Calea spre inima cuiva



„Dar cine te cunoaşte pe tine, dacă eu nu te cunosc?”, întreabă tatăl. Fără a ezita, Sofia răspunde, arătând spre terapeutul ei: „El. El mă cunoaşte”. Sofia este o tânără aparent ca oricare alt adolescent american de vârsta ei: rebelă, nonconformistă, agitată, ageră, întreprinzătoare. Deşi e la vârstă fragedă, are câteva rezultate remarcabile în gimnastică la activ. Cu toate acestea, suferă de depresie majoră şi a încercat de două ori să-şi ia viaţa, ultima oară chiar în baia din vecinătatea cabinetului psihoterapeutului. Tatăl ei le-a părăsit pe mama ei şi pe ea pe când era copil. În linii mari şi la o superficială descriere a cauzalităţii bolii ei, vinovăţia pe care a resimţit-o la pierderea tatălui său („oare cu ce am greşit de ne-a părăsit tata?”) constituie nucleul pe care se aşterne apoi toată drama din viaţa sa. Sofia începe să se vindece treptat în măsura în care scoate la lumina conştienţei acest neadevăr care s-a cuibărit adânc în ungherele tainice ale sufletului său. Şi cel care o ajută în acest demers e o terţă persoană, cu o deschidere şi cu o abilitate aparte de a înţelege suferinţa umană. Dar acum, în cabinet, pe canapea stau două persoane. Fata şi tatăl ei. Pe cât de dureroasă este declaraţia fiicei, pe atât e de adevărată. Nu este el, tatăl biologic, un trecător mereu grăbit prin viaţa ei, cel care o cunoaşte. Probabil că ştie despre ea, dar nu o cunoaşte cu adevărat. Ci el, „doctorul” său. Doar de câteva săptămâni s-au întâlnit, şi asta în cadrul protector şi limitant al şedinţelor de terapie. Însă un lucru face diferenţa între tată şi terapeut. Şi acel lucru este crucial.

*

În urmă cu un an, eram într-o mănăstire timişoreană. Un prieten, monah, stareţ, slujeşte acolo. Era prima duminică după Înviere, iar predica sa avea ca subiect binecunoscutul episod al întâlnirii Domnului Isus cu Toma. Abordarea era cu totul diferită decât cele cu care eram obişnuit. Polemica nu se învârtea acum în jurul întrebării: „A fost sau nu a fost Toma necredincios?”, „Era sau nu era nevoie ca Toma să vadă rănile Domnului ca să creadă în El?”, „Suntem sau nu suntem şi noi la fel ca Toma?” Cunoaşteţi întrebările acestea, cu siguranţă, dacă sunteţi familiarizaţi cu Scriptura. Ci mesajul predicii era unul simplu şi profund: „Atinge-mi rănile, ca să ajungi la inima mea!” „Calea spre inima Mea, Toma, sunt rănile Mele.” Şi la fel e cu fiecare dintre noi. Creştinismul nostru practic, relaţia noastră cu Domnul Isus încep să se contureze când Îi vedem, cu ochii credinţei, rănile. Şi când, săpaţi în ele, ne vedem pe noi, fiecare în parte. Dar şi pe orizontală lucrurile stau la fel. Calea spre inima unui om sunt durerile lui. Nu putem să spunem că-l cunoaştem pe vreun om, indiferent că ne e rudă sau prieten, dacă nu-i vedem rănile sângerânde ale lăuntrului. Calea spre inima cuiva e reprezentată din cunoaşterea rănilor lui. „Lasă-mă să simt împreună cu tine, lasă-mă să înţeleg durerea ta, lasă-mă să plâng laolaltă cu tine şi abia atunci te voi cunoaşte!” Rănile Lui, calea spre inima Lui. Rănile cuiva, calea spre inima lui.

* *

Preaiubiţilor, am aşezat prima ilustraţie nu pentru că vreau să transform reflecţia aceasta într-o lecţie de psihoterapie seculară, învelită în ambalaj creştin. Sunt convins că orice act terapeutic care nu izvorăşte dintr-un spirit ce încearcă să împlinească legea iubirii de Cristos şi de oameni e doar o parodiere blasfemiatoare a adevăratei vindecări care, în moduri distincte, există doar în Isus. Ci am început în felul acesta pentru că e relevantă în înţelegerea unui mesaj pe care episodul reconfirmării lui Toma îl pune în discuţie. Diferenţa dintre tată şi psihoterapeut era una singură: terapeutul îi cunoştea durerea, ajungând, prin suferinţa ei, la inima ei. Şi pentru că acest înţeles, care scapă adesea popasului pe care noi îl facem asupra lui Toma în duminica ce-i poartă numele, s-ar putea să fie cheia rezolvării multora dintre problemele ce ţin de relaţionarea noastră cu ceilalţi. Aşadar, preaiubite soţ, dacă ai simţământul că între tine şi soţia ta s-a aşternut tăcerea, apleacă-te duios asupra ei, cunoaşte-i durerile, atinge-i rănile! Preaiubită soţie, dacă soţul a devenit un străin pentru tine, apleacă-te delicat asupra lui, cunoaşte-i durerile, atinge-i rănile! Scumpi părinţi, dacă fiii şi fiicele dumneavoastră sunt rebeli, obraznici şi nefericiţi, aplecaţi-vă blând asupra lor, căutând a le cunoaşte durerile, atingându-le rănile! Scump copil, dacă între tine şi părinţii tăi s-au aşezat munţi de resentimente şi de răceală afectivă, ridică-te spre cei care te-au adus în fiinţă, caută durerile lor a le cunoaşte şi rănile lor a le atinge!

Pentru noi, cei care lucrăm cu oamenii, indiferent dacă o facem sub harul sacerdotal, ministerial sau profesional, fiecare deschidere a vreunei persoane înaintea noastră e o invitaţie şi un privilegiu de a o cunoaşte. De multe ori, uităm că cei mai câştigaţi suntem noi. Pentru că, atunci când cineva vine spre noi şi ne vorbeşte despre rănile lui, ne deschide şi drumul spre inima lui. Eu îi iubesc, în chip deosebit, pe toţi cei care vin spre mine dezvăluindu-şi rănile firii! Ei nu ştiu că, prin gestul lor, cumva îmi spun că îşi deschid chiar inimile pentru a-mi face şi mie loc înăuntru.

În duminica reconfirmării lui Toma şi în toată vremea după aceea să ne deschidem inimile spre Domnul Cristos, iar împreună cu El şi laolaltă unul cu celălalt să ne vindecăm de rănile firii, trăind în iubire!

Anunțuri

Despre patrincaandrei

Andrei Pătrîncă este medic psihiatru, creștin, interesat să-i ajute pe tineri să depășească diverse abisuri existențiale. Articolele lui Andrei Pătrîncă nu sunt scrise în manieră științifică sau teologică, ci sunt zămislite din propria concepție despre lume si viață. Mesajele prietenilor lui, postate pe blogul său, sunt scrieri care i-au atins inima și i-au marcat existența. Lectură plăcută tuturor! :)
Acest articol a fost publicat în Har, inima, profesie, sacerdotiu, Toma. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Calea spre inima cuiva

  1. Cella zice:

    atingandu-i ranile, nu s-a atins numai mana mea cu rana Lui, ci inima mea s-a atins cu a Lui – atunci s-a produs schimbarea …si ciudat, de atunci inimile noastre se plac, se iubesc.

  2. Eliza zice:

    Foarte frumos, foarte adevarat. Rana, durerea e drumul: de la destrabalare la pocainta; de la inima la inima; de la Dumnezeu la om si invers. Drumul durerii naste frumosul, pentru ca durerea cladeste trainic. Si relatiile incepute si desfasurate pe drumuri dureroase(deschidere bazata pe increderea mea ca tu imi vei respecta destainuirea) sunt relatii tari si dainuie. Sa le avem si sa fie spre gloria Lui!

  3. Multumesc, Cella!Multumesc, Eliza!Frumoase comentariile!

  4. Anonymous zice:

    Mi-am construit ziduri inalte, pana la cer. Am pus bariere la toate intrarile. Am scrijelit pe fiecare trunchi de arbore si pe fiecare piatra, cu litere mari, "TRECEREA OPRITA!". Am legat portile cu lanturi si le-am acoperit cu sarma ghimpata. Am tras obloanele la geamuri si am incuiat, cu mainile tremurand, toate usile. La sfarsit, mi-am pus un lacat greu inimii, sa ma ascund in mine, pentru totdeauna. Si totusi, Tu esti aici! Spune-mi, cum ai gasit drumul?Am scris pastila asta intr-una din zilele in care publicam meditatiile acelea pe FB, sub titlul "Jurnal de Inchinare". Nu am mai publicat-o din doua motive: 1. Mi se parea prea personala2. Aparent, nu avea nici o legatura cu inchinarea.Am citit si am recitit articolul tau, Andrei si am aflat raspunsul la intrebarea mea… drumul durerii mele ramasese deschis. Singurul.Multumesc!

  5. Cella zice:

    si tot pe drumul suferintei vine si vindecarea …

  6. katy zice:

    Cum ajungi la inima cuiva…daca nu-ti dezvaluie ranile?

  7. Astepti, Katy! Astepti si ii esti aproape!Poate ca singurul lucru de-a sti ca e ranit e de-ajuns!

  8. Multumesc tuturor pentru comentarii! 🙂

  9. Anonymous zice:

    Intrebarea mea ar fi: se poate inchide drumul durerii? Cum? Si cu ce consecinte?

  10. Iti multumim, Anonim, pentru comentariu. E foarte interesanta intrebarea. Daca ti-ai pune intrebarea asta tie, ce ai raspunde? Ce crezi tu despre subiectul cu pricina?

  11. Anonymous zice:

    Hm…, nu ma asteptam sa fiu provocat sa raspund eu insumi la intrebare. As crede ca drumul durerii poate fi inchis negand ca durerea exista, refuzand sa devii vulnerabil, confectionandu-ti o masca si afisand ostentativ o imagine "pastelata" a personalitatii tale, alta decat cea reala. Nu-mi dau seama care pot fi urmarile…

  12. katy zice:

    Cred ca una din consecinte este ca nu mai esti cunoscut exact asa cum esti;Spunea cineva odata :"Poti fi iubit in masura in care esti cunoscut"; Si imi place ce scrie si Andrei pe un blog:"Mai bine sa fii urat pentru ceea ce esti, decat sa fii iubit pentru ceea ce nu esti"

  13. Anonymous zice:

    Nimic nu este fara de vindecare! Vindecarea insa nu depinde de ce arati celor din jur, sau de ce ascunzi…depinde de atitudinea care ti-o formezi tu fata de ea.Nu poti sa-ti negi durerea, asai? Ai dreptul sa o plangi, sa oftezi durerea asa cum Iov a facut, si mai apoi trebuie sa privesti o clipa la Domnul Isus, sa privesti cu multa grija ranile Lui pana acolo incat sa iti gasesti durerea printre picaturile Lui de sange, si sa urmaresti apoi ce se intampla cu durerea ta, unde o poarta Domnul Isus…trebuie sa ne asumam durerile, asa cum ne asumam binecuvantarile, iar daca avem o atitudine sfanta fata de binecuvantari, vom reusi sa avem aceeasi atitudine si fata de durere…astfel vom gasi pana si durerea o binecuvantare…multa pace!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s