„Cum să prefaci jalea în bucurie?” Predică la învierea fiului văduvei din Nain: Luca 7, 11-16


Invierea_fiului_vaduvei_nain-2Într-un sat mic se petrece o minune mare. Domnul intră în cetatea Nain, iar pe poarta cetăţii tocmai ieşea un convoi funerar. Mort era un tânăr, singurul fiu al mamei sale, iar aceasta, mama, era văduvă. Domnului i s-a făcut milă, văzând lacrimile femeii, se apropie de sicriu, îi vorbeşte tânărului şi îl trezeşte la viaţă. Motiv pentru toţi cei prezenţi să se înfricoşeze de puterea lui Isus şi să recunoască în El prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Şi, deasemenea, prilej pentru ucenicii lui Ioan, unii dintre ei prezenţi la acest eveniment, să-i confirme lui Ioan că El, Cristosul acesta, este Mesia, Cel aşteptat şi propovăduit de el.

Acesta este contextul. Simplu şi uşor de înţeles. Însă pe cât pare de simplu, pe atât ascunde în el înţelesuri adânci, oportunităţi de reflecţie, de cugetare, de cercetare şi, de ce nu, de minunare în faţa orânduirilor şi planurilor lui Dumnezeu. Pentru că, ori de câte ori vorbim despre moarte, iubiţi credincioşi, se nasc în noi mulţimi de simţiri şi de frământări lăuntrice. Şi cu tot ce s-a scris despre moarte, şi cu tot ce ni s-a lăsat mărturie pe paginile Scripturii, moartea rămâne totuşi o taină, de neexplicat, de neînţeles întru totul. Vorbind despre viaţă şi moarte, Antonie Plămădeală, teolog ortodox, avea să afirme: „toţi suntem un mister între două mistere: naşterea şi moartea”. Antoine de Saint-Exupery spunea: „în moartea unui om, moare o lume necunoscută”. Evoluţionistul Jean Lahor credea despre moarte că „este plata datoriei către specie”. Ovidius se temea mai mult de suferinţa morţii decât de moartea în sine: „nu mă îngrozeşte moartea, ci felul de a muri”. Maria Tănase, într-un cânt popular plin de tâlc şi de amuzament, vorbea şi ea despre moarte: „Aş muri, moartea nu vine; aş trăi, dar n-am cu cine”. Emil Cioran scria: „Omul acceptă moartea, dar nu ceasul morţii. Să mori oricând, numai când trebuie să mori nu!” Iar Iulia Haşdeu, copilul genial murit de tânăr, scria într-una dintre poeziile ei: „Poete, moartea moare! Dar tu vei dăinui” – văzând, probabil, un fel de continuitate a vieţii prin creaţie, un fel de transcendenţă prin artă.

Iată câteva dintre gândurile oamenilor cu privire la moarte. Parcă domină un sentiment de deznădejde, de neputinţă, de zădărnicie şi de lipsă de sens când citeşti aceste mărturii. Iar fragmentul lecturat astăzi, din Evanghelie, contrastează puternic cu aceste idei. Această minunată pericopă evanghelică e un imbold de a trăi, de a crede, de a spera! E plină de căldură, reconfortantă, senină, aducătoare de pace. Te uiţi în jur şi vezi că se întâmplă atâtea morţi: accidente, crime, morţi subite, fără cauză aparentă. Şi parcă, mai mult decât altădată, auzi despre morţi ale tinerilor. Şi te cuprinde aşa un simţământ de nedreptate, de revoltă interioară: un trandafir care a înflorit, la vremea lui, care şi-a arătat culoarea şi parfumul, iar acum s-a vestejit, e parcă firesc a muri; dar un trandafir zdrobit înainte de maturizare pare nedrept, nu-i aşa? Aşa se întâmplase şi cu tânărul acesta. Şi mare durere a pierderii avea să suporte mama lui, ducându-şi întâi soţul la groapă, iar acum pierzându-şi singurul ei fiu. Iar în acest tablou tragic al întristării deznădăjduite, intervine Dumnezeu, prin Fiul Său, „Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Cum să prefaci jalea în bucurie? Poate ai trecut şi tu printr-o pierdere, a unei persoane dragi, a unui vis, a unei dorinţe, a unui loc de muncă. Aşa cum a suferit văduva o pierdere, aşa poate suferi şi tu. Cum să facem faţă pierderilor din viaţa noastră şi să mergem mai departe?

Cum poţi preface jalea în bucurie?

  1. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te mângâiat de cei de lângă tine: „cu ea era o multime de oameni din cetate” –vers 12.

Se întâmplă ca tocmai atunci când avem nevoie mai mare de consolare, inima noastră să se închidă pentru ceilalţi. Când pierzi pe cineva sau ceva drag, e foarte important să te laşi mângâiat de prieteni. De aceea, de mare folos pentru o persoană îndoliată este să fim acolo, lângă ea. Nu folosind prea multe cuvinte, nu ţinând predici peste predici, nu arătându-ne noi ăia înţelepţi, care dăm sfaturi celui suferind, ci, pur şi simplu, să fim acolo pentru cel în nevoie. Pentru cei care-şi deplâng mortul. Sau pierderea suferită. Dar, în aceeaşi măsură, este important ca şi noi, dacă suntem în postura celui îndoliat, să ne arătăm deschişi la a primi mângâierea oamenilor prezenţi. Ei sunt acolo pentru noi. Ei simt cu noi, atât cât pot simţi. Vor să ne arate că suntem valoroşi pentru ei. Ştiu, ne luptăm în doliu cu multe stări contradictorii: nu dorim să acceptăm, suntem supăraţi pe Dumnezeu, suntem supăraţi pe ceilalţi, care sunt în viaţă, tot întrebăm „de ce?”. Şi parcă ne vine natural să ne izolăm de toţi şi de toate şi să ne trăm însinguraţi durerea. Aşa procedând, îndepărtându-ne de oameni, depresia pune încet-încet stăpânire pe noi. E trist să pierzi pe cineva drag. Oh, dar cât de trist este să fii singur la ceasul acestei mari pierderi, să nu fie nimeni lângă tine, nimeni pe umărul căruia să plângi, nimeni pe suportul căruia să te sprijini.

Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te mângâiat de cei de lângă tine! Deschide-ţi inima către oamenii care vor să-ţi fie alături şi nu-i alunga din preajma ta!

1.Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te mângâiat de cei de lângă tine:

  1. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te atins de Isus. Lasă-L pe Isus să se atingă de racla ta! Vers 14: „Isus S-a apropiat şi S-a atins de raclă!”

Cu toţii avem sicrie în viaţa noastră lăuntrică. Sper să nu vă şocheze ce vă spun. Cu toţii avem racle în viaţa noastră. Avem locuri întunecate, unde n-a pătruns nimeni. Nici noi n-am mai dat pe-acolo, pentru că plângem oricând intrăm înăuntru. Avem locuri unde miroase a moarte şi, oricât am acoperi, mirosul stricăciunii rămâne acolo. Unele colţuri moarte din inima noastră nu le cunoaştem, de altele suntem conştienţi. Nu ştiu care este racla din tine: o persoană care a murit poate, ca în cazul acestei văduve, cu moartea căreia nu te-ai împăcat. Poate o iubire trădată. Un vis că vei ajunge cândva undeva, spulberat. Sau nişte răni din copilăria ta, care te-au făcut să te stingi uşor, cu tot ce e în tine, unic, frumos şi irepetabil.

Sunt locuri în inima noastră unde e bine să nu mergem niciodată neînsoţiţi de Cristos. Sunt morţi chiar înăuntrul nostru care au nevoie de atingerea Domnului, de tandreţea mâinilor Lui. De va sufla peste aceste pierderi suflare de viaţă! De va aduce linişte acolo unde se cuvine linişte, bucurie unde se cuvine bucurie, speranţă unde avem nevoie de speranţă, înviere unde ştie că e nevoie de înviere! Paula Bâlc exprimă această nevoie de atingere a lui Isus în versuri deosebite:

Îţi scriu, Isuse, scriu ce simt…

Nevoie am de-al Tău alint,

De mângâierea-Ţi ce-mi dă har,

Măreşte-mi al credinţei dar…!

„Ferice de cei ce plâng” nu sunt la Domnul Isus cuvinte în vânt. Binecuvântaţi sunt toţi aceia care în plânsul lor Îl au pe Domnul Cristos alături! Binecuvântaţi sunt toţi aceia care plâng cu Cristos! Ce unire profundă e între lacrimile lor şi lacrimile Domnului, care a purtat pe cruce nu doar suferinţele noastre, ci şi toate lacrimile noastre! Ce consolare pentru cel care a pierdut ceva şi acum îşi plânge pierderea să ştie că orice pierdere, în Cristos, devine câştig. Că, undeva, cândva, în chip nesperat şi nebănuit, lacrimile acestea vor uda un pământ pe care va creşte un rod frumos! Cristos nu ne promite că ne va şterge toate lacrimile, dar promite că va plânge cu noi, oricând Îl vom chema alături a ne fi.

Atingerea de racla femeii s-a soldat cu o înviere. Iar, înainte de această minune, Îi spune Domnul să nu mai plângă. De ce oare? Să fie oare Domnul împotriva lacrimilor? Să nu fie bine să-ţi plângi pierderea? Aici daţi-mi voie să fac o mică paranteză, pentru că e necesar a lămuri acest aspect.

  1. Isus nu interzice plânsul, dar nu încurajează plânsul zadarnic. Dar cum era zadarnic plânsul femeii? Urma să devină zadarnic. Fiul ei mort, pricina întristării ei, va fi înviat. Prin aceasta, Isus se arată mai tare decât moartea. Ce rost are să plângi după ceva pierdut, dacă acest pierdut al tău va fi regăsit? Femeia Îl avea în faţă pe Domnul vieţii. Pe Cel ce ţine cheile locuinţei morţilor. Pe Cel care, singurul, poate dărui viaţă veşnică. Autorul vieţii stătea lângă femeia care plângea moartea. Şi Isus o îndeamnă să nu plângă. Nu pentru că ne e interzis a plânge, ba chiar suntem încurajaţi a o face când e nevoie. Ci pentru că e o vreme a lacrimilor şi o vreme a bucuriei. Iar, pentru femeie, în câteva clipe, vremea lacrimilor avea să se termine.
  2. Isus nu interzice plânsul, ci deznădejdea din plâns: „să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi care nu au nădejde” (1 Tes 4,13). Ioan Hrisostom, cunoscut în bisericile tradiţionale ca „Sfântul Ioan Gură de Aur”, afirma: „cu bocetul tău, nu vei putea schimba ceea ce s-a făcut, ci numai a-ţi vătăma ţie însuţi”. Se cuvine aşadar să lăsăm lacrimile să curgă, dar, pe atât de adevărat este să nu rămânem în această stare, să nădăjduim puternic în Dumnezeu şi-n promisiunile Lui care întrec existenţa noastră efemeră.

 

Cum poţi preface jalea în bucurie?

  1. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te mângâiat de cei de lângă tine
  2. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te atins de Isus. Lasă-L pe Isus să se atingă de racla ta!
  3. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te învăţat de Dumnezeu: vers 16: „toţi au fost cuprinşi de frică, slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: „Un mare prooroc S-a ridicat între noi. Şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său!”

Maica şi-a primit fiul înapoi. Ca un dar de mare preţ. Dar toţi cei care au asistat la această minune au primit ceva. Un respect deosebit faţă de Dumnezeu şi faţă de Fiul Său s-a înfiripat în ei. O nouă cunoştinţă. Tainic, şi o prefigurare a învierii, o înviere în care ei nu credeau. Dar o simţeau şi o vedeau acum.

De fiecare dată când pierdem ceva, prin această pierdere Dumnezeu doreşte să ne dăruiască altceva. De fiecare dată când pierdem ceva, Dumnezeu ne învaţă ceva! Iar pentru noi, credincioşi ce credem în Înviere, moartea cuiva este un minunat prilej de a pune în practică ceea ce un părinte răsăritean spunea: „Fii mai înţelept şi, la moartea altuia, învaţă-te a tremura pentru tine însuţi; depărtează toată uşurătatea minţii, cercetează faptele tale, îndepărtează toate păcatele tale şi schimbă purtarea ta spre mai bine…” De aceea, e folositor să Îl întrebăm mereu pe Dumnezeu: „Doamne, de ce ai îngăduit asta? Ce doreşti să schimbi în mine? Ce doreşti să mă înveţi? Oare vrei să mă dezlegi de ceva şi să mă legi de altceva? Ce lecţie îmi predai? Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă!”

Cum poţi preface jalea în bucurie?

  1. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te mângâiat de cei de lângă tine!
  2. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te atins de Isus. Lasă-L pe Isus să se atingă de racla ta!
  3. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te învăţat de Dumnezeu!
Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , | 2 comentarii

Iubirea plătită se numeşte prostituţie


langa_cristian_00030_th„Rugăciunea autentică nu e forfotă prin biserică, aprinsul de lumânări și crucile făcute aprig. La sfârșitul unei Liturghii populate cu enoriași de genul acesta, vine la mine o doamnă care îmi cere să mă rog pentru fiul ei și îmi întinde un teanc de bani, întrebându-mă: „-Pentru câte rugăciuni îmi ajung banii ăștia?” Îi spun că nu primesc bani pentru rugăciuni și o întreb dacă ea, la rândul ei, se roagă pentru fiul ei. La care ea, contrariată, zice: „-Păi nu! Că de-asta sunteți plătit dumneavoastră, ca să vă rugați!” Aceasta este o percepție deviantă asupra rugăciunii și asupra relației noastre cu Dumnezeu, care ne împiedică să ne „punem” cu adevărat înaintea Lui. Pe de altă parte, rugăciunea pentru alții prezintă și un potențial pericol pentru viața mea spirituală: dacă nu am maturitatea duhovnicească necesară, mă poate face să mă mândresc: „-Ia uite ce bun și minunat sunt eu, ce altruist! Dumnezeu să facă bine să mă asculte, că doar nu cer ceva pentru mine!”

Există percepția aceasta că rugăciunea care nu e plătită nu este primită… Da, este înrudită cu mentalitatea că trebuie să-L plătesc cumva pe Dumnezeu ca să mă asculte, intrumentalizându-L. Dar, în fond, ea are o origine sănătoasă și anume ideea că lucrurile importante trebuie să mă coste: iar dacă nu sunt dispus să plătesc cu dăruire, cu smerenie, cu iubire, cu întreaga mea existență, atunci ridiculizez jertfa și plătesc cu bani. Îl plătesc pe Dumnezeu ca să mă iubească, iar iubirea plătită se numește (dur, dar adevărat!) prostituție! A-L constrânge pe Dumnezeu să Se preteze la prostituție spirituală ca să răspundă plății mele e cel puțin ridicol, dacă nu extrem de primejdios.”

-fragment din cartea „Fericit! Dialoguri cu viața propuse de Claudia Stan”, autor: Claudia Stan, Editura ARCB, 2015-

preot langaPreot greco-catolic Cristian-Vladimir Langa (n. 1965),

Eparhia de Cluj-Gherla, Catedrala „Schimbarea la Față”,

îndrumător spiritual și profesor la Seminarul Teologic Eparhial din Cluj

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Săptămâna Patimilor, prin ochii psihiatrului: „A doua înviere!”


A doua înviere

nascut din nouVă mulțumesc tuturor celor care m-ați urmărit, pe parcursul acestor frumoase zile de meditație spirituală! Probabil vă întrebați ce înseamnă „A doua înviere?” Ce rost are o astfel de postare? Hei, vreau să vă spun că de aici, de luni, se vădește cu adevărat creștinismul nostru. Până acum, am fost inițiați în misterul morții și al învierii lui Cristos. De aici încolo, ștafeta ne este predată nouă.

Cristos a înviat. Este cea dintâi înviere! „Cristos m-a înviat și pe mine la o viață nouă” este cea de-a doua înviere. Învierea cea subiectivă! Învierea cea personală! Învierea cea mântuitoare! Moartea și triumful vieții Domnului capătă prețul răscumpărării mele doar atunci când le iau din istorie și le pun în inimă.

De aceea, oriunde ai fi și-n orice stare, -confuz și dezorientat ca Luca și Cleopa, în drum spre Emaus; sceptic și neîncrezător ca Toma; mândru de religia ta fără relație cu Dumnezeu, ca marii preoți; în aparență orgolios, în esență vulnerabil, ca Petru; deznădăjduit și vinovat, ca Iuda; persecutor al credinței creștine, ca Pavel-, deschide-ți inima pentru Isus! Primește-L ca Domn și Mântuitor, spre eternă salvare și fericită veșnicie! Nu va fi ușor, dar va merita. La sfârșit de drum, îți vei primi răsplătirea chiar din Mâinile Lui, în rănile cărora a săpat mântuirea ta și a mea, deopotrivă. Cristos e viu! Tu ești viu? Eu sunt viu?

Săptămâna Mare cuprinde o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , | 1 comentariu

Săptămâna Mare, prin ochii psihiatrului: „duminică”


Duminica Învierii

resurrection-tombFemeile purtătoare de miresme s-au îndreptat către mormânt, dis-de-dimineață, cu gândul de a-i unge trupul Domnului, rămas neîmbălsămat pentru ca S-a stins înainte de unul dintre Sabatele lor, în care nu se făcea nicio lucrare. Se gândeau ele cum vor ridica piatra de la mormânt, de aproximativ două tone, cum vor putea pătrunde dincolo de gărzile romane, rămase de strajă, și de sigiliul roman. Dar, așa cum toate vânturile îi sunt favorabile corăbierului iscusit, la fel, în Pronia divină, curajul iubirii femeilor mironosițe a fost răsplătit cu vestea învierii. Ele devin primii apostoli, apostoli ai apostolilor, ducând salutul pascal, „Cristos a înviat”, ucenicilor ce devin, curând, apostoli („trimiși”). Vocea lor, plină de bucurie, de speranță și de dragoste, nu s-a stins. Străbate istoria, ca un ecou mereu proaspăt și viu, semn că nimic dn ceea ce facem sau spunem nu pleacă o dată cu noi, ci rămâne să lucreze rai sau iad în inimi, până la sfârșit de istorie.
A înviat Cristos, iar frica ucenicilor, ascunși în foișorul de sus, devine forța martiriului pentru Adevăr. A înviat Cristos, iar întunericul s-a plecat în fața luminii, deznădejdea a lăsat loc speranței, iar moartea a fost biruită de viața veșnică. Semn că, odată, cândva, nu foarte târziu, aici sau dincolo, binele va triumfa. De vom sta de partea Celui Înviat, va fi și pentru noi sfârșitul zilei veterotestamentale și început de nouă creație lăuntrică: „Căci, în Cristos Isus, nici circumcizia, nici necircumcizia nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă” (Galateni 6,15).

Săptămâna Mare cuprinde o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , | 1 comentariu

Săptămâna Mare, prin ochii psihiatrului: „sâmbăta”


Ziua de Sâmbătă a Săptămânii Patimilor

Sambata MareZiua de sâmbătă este cea în care trupul Mântuitorului este în mormânt. În fața morții, se impune tăcere și prezență. Orice cuvânt e prea mult și poate mai degrabă răni decât tămădui. Îndoliații nu au nevoie de vorbe, au nevoie de acțiune. Maica Domnului este încredințată ucenicului iubirii, Ioan, care, din acea clipă, o ia la el acasă. Iosif din Arimateea merge la Pilat, cere voie să coboare trupul lui Isus de pe cruce și-l așază în mormânt nou. Așa ni se cere și nouă, ori de câte ori cineva traversează doliul: să fim prezenți, în reverența tăcerii, dar înveșmântați în faptele iubirii, alături de el.
Moartea cuiva drag nu înseamnă ruperea legăturii cu el. Ci înseamnă începutul unei altfel de relații cu el. O nouă raportare. Nu ne mai este exterior, ci trăiește în noi și prin noi. Toți oamenii care trec prin viața noastră rămân în noi. Acolo, în liniștea adâncului din noi, le vedem din nou zâmbetul, le auzim din nou glasul, le simțim din nou mângâierea. Plângem, iar în noi irumpe viața, viața aceasta mai tare decât întunericul, decât frica, și chiar decât moartea.

Săptămâna Mare cuprinde o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Săptămâna Mare, prin ochii psihiatrului: „vineri”


Ziua de Vineri din Săptămâna Patimilor

JesusOnCross_01Vinerea Mare se face pomenirea patimilor Domnului Isus. Chin, suferință, durere. Trupească, sufletească. Ce a fost în sufletul lui Isus? Probabil simțiri amestecate. Ce L-a durut mai tare: crucea sau îmbrăcarea cu mizeria omenirii întregi? Probabil faptul că a luat asupra Lui păcatele noastre, ale tuturor. Coborât din mărire, din mijlocul cântărilor de laudă, a venit să moară pe cruce moarte de tâlhar. Cel drept pentru cei nedrepți. Cel viu pentru cei morți. Ce L-a ajutat în aceste clipe pe Domnul să-Și păstreze cumpătul? Rugăciunea din Ghetsimani. Plânsul cu lacrimi de sânge. „Tată, de ce? Tată, nu se poate altfel?” După această zbatere din Ghetsimani, liniștea s-a instalat înlăuntrul său. De atunci încolo, a putut privi fără groază, cu seninătate și acceptare, crucea. Lecție și pentru noi: când vedem că se apropie crucea, indiferent de natura ei, să nu uităm să trecem pe la Ghetsimani! Să ne liniștim sufletele încredințându-ne viitorul în mâinile Celui în care este cu adevărat sigur, în mâinile lui Dumnezeu! Și L-a mai ajutat ceva: privirea cea de dincolo de cruce! Știa că va învia și că jertfa Lui va servi drept răscumpărare pentru mulți. De aceea, e și pentru noi de folos a ne însuși această privire: dincolo de norii din viața noastră, există un soare triumfător; dincolo de moarte, e chiar învierea.

Săptămâna Mare cuprinde o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Săptămâna Mare, prin ochii psihiatrului: „joi”


Ziua de Joi din Săptămâna Patimilor

Joia MareJoia Mare reprezintă comemorarea câtorva evenimente importante: spălarea picioarelor ucenicilor, Cina cea de Taină, vinderea Domnului.
Domnul le spală picioarele ucenicilor. Oamenii nu sunt precum copacii, să se poată pleca doar cei din esență moale. Oamenii sunt, din acest punct de vedere, inversul lor: numai cel puternic se poate pleca. Numai cine se are pe sine se poate dărui. Numai cine e tare se poate smeri. Noi spunem adesea despre oamenii impulsivi, încăpățânați, dificili, că au personalitate puternică. Greșit. Personalitate puternică are doar cel care este stăpân asupra propriilor porniri interioare. Cel care se știe stăpâni nu este robul nimănui, dar este mereu dispus să le slujească altora, de bunăvoie, din plăcere și dezinteresat.
Iuda si marii preoti           În altă ordine de idei, Iuda săvârșește vânzarea lui Isus. În ceea ce-l privește pe Iuda, el este mai bun decât mulți dintre noi. Pentru că măcar a regretat, s-a căit, deși nu și-a dus gestul convertirii lăuntrice până la capăt. După ce trădează, Iuda se întoarce cu banii la marii preoți, cărora Îl vânduse pe Isus. Fără a găsi ecou însă în inimile lor. Lecție pentru noi că, uneori, demonul religiozității de care erau stăpâniţi fariseii, al mândriei, al falsei credințe că „doar noi avem dreptate”, „doar noi suntem mântuiți”, „doar noi avem religia adevărată” face mai multe victime decât demonul materialismului, al cărui rob căzuse Iuda. Dar, și acum, Isus Își păstrează blândețea, bunătatea, candoarea. Nu-l izgonește pe Iuda. Nu-l dă afară. Nu-i este rușine de alegerea făcută. Cristos e altfel decât noi toți. Tăria Lui lăuntrică, forța inepuizabilă cu care iubește, Îl determină să îi primească la Sine pe toți. Și astăzi, face la fel cu noi: nu ne rejectează, ne așteaptă îndreptarea; noi suntem cei care, pentru treizeci de arginți sau pentru neînfrânta noastră mândrie religioasă, plecăm de la El. Sau nu-L aflăm niciodată.

Săptămâna Mare cuprinde o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , | 2 comentarii