Zece lecţii psihologice în Vinerea Mare

Aș dori, de această dată, să privim Vinerea Mare puțin neobișnuit, nu prin prisma conotațiilor spirituale, care sunt bogate, ci prin prisma lecțiilor psihologice pe care evenimentele din această zi le conțin.

Primul popas: Ghetsimani:

                Cristos Domnul devenea nespus de tăcut. Deși vizitase această grădină de multe ori, pentru reculegere, meditație, rugăciune, în această noapte totul era diferit. Era noaptea luptei lui celei mai intense.

L1: Este firesc uneori să fii trist! Domnul Isus a fost trist. Nu putem zâmbi mereu. Putem avea speranță în suflet, dar adesea trecem prin încercări. Tristețea ne este permisă. Cei care cred că depresia nu poate apărea la creștini se înșală: câtă vreme suntem în trup omenesc și pe pământ căzut, vom trăi, vom experimenta, inclusiv întristarea de moarte, inclusiv depresia majoră!

O stranie tristețe se abătuse asupra Mântuitorului. El a luat cu El trei ucenici și apoi a mers mai departe.

L2: Nu trâmbița suferința ta tuturor oamenilor! Vorbește-le despre ea celor de încredere, dar nu este de apreciat să o faci publică, să o vestești tuturor! Nu este nicio virtute în aceasta. V. Frankl spunea că una dintre intimitățile date omului este intimitatea cu el în suferință. Este necesar să apelăm la ajutorul câtorva prieteni când trecem prin încercări, dar nu aș lăuda totuși victimizarea, lamentarea publică, dezvăluirea tuturor detaliilor privitoare la cât de mult suferi tu, în auzul tuturor.

 Apoi, Domnul rostește o rugăciune către Tatăl, de o mare profunzime psihologică: „-Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși, nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”.

L3: Se cuvine să Îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute, dar nu se cade nicicum să Îi poruncim Lui să ne salveze! Sperăm în ajutorul Lui, I-l cerem, dar nu I-l impunem, nici nu Îl manipulăm pe Dumnezeu în scopurile noastre!

 Când suferința Domnului, la gândul chinului ce avea să vină asupra Lui, a ajuns la apogeu, lacrimile Lui S-au transformat în picături de sânge. Vasele capilare de la nivelul ochiului s-au spart, lucru care se întâmplă foarte rar (sunt câteva cazuri în toată istoria medicinii și toate acestea s-au petrecut numai cu acele persoane care au avut suferințe de neimaginat).

L4: Plânsul nu le este interzis creștinilor. Plânsul eliberează. Plânsul mângâie. Plânsul detensionează sistemul nervos. Plânsul vindecă răni ale sufletului. Plânsul este un mecanism extraordinar de eliberare interioară. Și, printre altele, plânsul este și motivul pentru care femeile trăiesc mai mult decât bărbații (oamenii de știință au observat că femeile își „curăță” mai des sistemul nervos plângând și asta le face să fie mai puternice lăuntric, să ducă o viață mai sănătoasă psihologic și mai lungă).

După confruntarea cu această puternică amărăciune, în Isus coboară pacea. Interesant lucru, îngerul Domnului vine și Îl sprijină pe Cristos numai după ce Acesta, Isus adică, a acceptat povara crucii. A înțeles că trebuie să bea paharul. Că este responsabilitatea și chemarea Lui. Observați că Dumnezeu Tatăl nu intervine și nu curmă suferința lăuntrică a Omului Isus până când Acesta nu decide El însuși, cu toată libertatea voinței Sale, ce are de făcut?

L5: Să facem noi ce avem de făcut noi și să nu-I cerem lui Dumnezeu să ne rezolve lucruri pe care noi suntem datori să le rezolvăm! Dumnezeu nu ne va căuta un serviciu dacă noi nu dorim și nu facem nimic pentru asta. Dumnezeu nu ne va vindeca bolile, cu câteva excepţii, dacă nu mergem la medic de îndată ce apar primele simptome. Dumnezeu nu Se va converti în locul nostru. Dumnezeu nu ne va scoate din încurcăturile vieții, în care noi ne-am băgat, dacă nu dorim să ieșim din ele. Asta pentru că Dumnezeu e Domn. Și pentru că ne respectă libertatea de a alege până la capăt. Avem libertate, suntem responsabili să o folosim cu înțelepciune!

Al doilea popas: sala de judecată

           Mă voi opri asupra câtorva aspecte!

      Isus primește judecata cea mai aspră nu din partea autorităților romane, ci din partea oamenilor religioși din vremea lui.

L6: Fanatismul religios nu este credință adevărată. Faptul că ne credem mai buni decât ceilalți s-ar putea să ne ducă în ipostaza în care, dacă Isus ar fi prezent printre noi, am striga și noi: „-La moarte cu El! Nu ne place un Isus care să ne încurce datinile! Care să vină cu alte religii!” Să fim atenți la fanatismul și la exclusivismul nostru! Uneori, noi cei care ne batem în piept că avem cea mai bună credință și mergem la „cea mai tare” biserică suntem la fel ca fariseii din vremea Domnului.

 Factorul decizional cel mai important în hotărârea de a-L răstigni pe Domnul Isus a venit din partea mulțimii.

L7: Să fim atenți la gura lumii! Mulțimea nu are mereu dreptate! Mulțimea este, adesea, o piedică în calea aflării și urmării lui Dumnezeu.

 

Al treilea popas: Golgota

             Când au ajuns la locul numit Căpățâna, L-au răstignit acolo. În timp ce soldații Îi pironeau trupul pe cruce, iar El se afla în chinuri groaznice, Isus Îi privește pe toți executorii morții Sale cu cea mai mare dovadă a iubirii. Se roagă pentru ei. „-Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!”

L8: Unii oameni fac răul pentru că nu știu să facă binele. Un copil care nu a primit niciodată dragoste din partea părinților lui, cu greu va putea să dăruiască dragoste. Un om care a avut o viață marcată de suferință, care a fost umilit, respins, forțat de viață să se descurce fără niciun sprijin, lipsit de o mângâiere firească, cu greu va putea să fie altceva decât un dătător de suferință. Haideți să îi privim pe oamenii care ne fac răul cu această înțelegere! Nu întotdeauna doresc să ne facă răul, dar nu știu să facă bine. Și vă mai propun un lucru: pentru că e Vinerea Mare și Isus ne iartă, haideți să iertăm și noi! Haideți să iubim mai mult!

 Răstignit pe cruce, Domnul avea să-Și afle o alinare. Unul dintre tâlhari se convertește, crede în El, se smerește și își recunoaște starea.

L9: Nu dispera dacă cineva drag ție (din casa ta, dintre prietenii tăi) nu se întoarce la Dumnezeu! Poate se va întoarce cum s-a întors tâlharul de pe cruce, în ceasul morții tale. Sau în ceasul morții sale. Oamenii nu Îl iubesc tot timpul pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu îi iubește tot timpul pe toți oamenii și îi așteaptă până la capăt, îmbiindu-i cu chemările Sale dulci.

  În cele din urmă, Isus a strigat: „S-a sfârșit! În mâinile Tale îmi încredințez duhul!”

L10: Să fim pregătiți oricând să mergem Acasă! Să fim pregătiți să ne desprindem de pământ pentru a ajunge acolo unde nu mai este durere, nici suferință, nici întuneric, nici moarte! Oricât de lungă și de apăsătoare ne va deveni noaptea vieții, să nu uităm niciodată că tot la dimineață ajunge. Iar Luceafărul zorilor, Domnul și Mântuitorul nostru, ne va primi în slava Lui și ne va conduce spre ospățul necurmat al prezenței Sale pline de strălucire.

Euharistia în protestantism

Subiectul Euharistiei incită și astăzi, după milenii, spiritele. În vreme ce unii consideră că este o taină, iar alții văd în împărtășanie doar un act simbolic, toată lumea este de acord într-o privință: Euharistia este o temă de discuție care are, încă, multe mistere.

Citesc în prezent cartea „Luther – omul și reformatorul”, Roland H. Bainton. Și, cum tema împărtășaniei a fost una vizată de Reformă, am fost foarte interesat să cunosc profunzimile gândirii lui Luther cu privire la acest subiect. Întâi, m-a frapat explicația pe care o dă Luther prezenței fizice a lui Cristos în pâinea și vinul consacrate. Dar despre asta voi vorbi mai jos puțin. Apoi m-am înviorat văzând poziția categorică în fața puritanilor, grupare precursoare a neoprotestantismului de astăzi ce a susținut, de la început, că „Cina” nu are decât valoare comemorativă. Puritanilor, Luther le răspunde ferm: „Radicalismul lui Karlstadt s-a dezvoltat după ce s-a retras la parohia din Orlanmunde. Acolo a adăugat atacului său anterior împotriva imaginilor și a muzicii bisericești contestarea suplimentară a prezenței reale a lui Hristos în sacramentul de pe altar. Obiecția, în toate cele trei cazuri, a fost împotriva utilizării de mijloace fizice pentru comunicarea cu divinul. Dumnezeu este duh și nu poate exista în pâine și vin. Hristos nu a spus decât: „Să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea”… Luther a răspuns că, dacă pasajul acesta era cel puțin ambiguu, exista totuși un alt text în care se spune: „Paharul…, nu este el împărtășirea cu sângele lui Hristos? Pâinea nu este ea împărtășirea cu trupul lui Hristos?” (1 Cor. 10.16). Spune Luther, ‘acesta este tunetul de care nu putem scăpa. Dacă, în urmă cu cinci ani, m-aș fi putut convinge că poziția lui Karlstadt este corectă, m-aș fi bucurat să dispun de o armă atât de puternică împotriva papalității, însă Scriptura a fost mult prea puternică pentru mine’.” (pg. 230, paragraful al treilea).

Deci, care este poziția părintelui Reformei vizavi de împărtășanie?

Luther credea că I(i)sus este prezent fizic în Euharistie. Aici, lucrurile sunt clare. Confuzia apare atunci când Luther explică cum crede el că e Hristos prezent. Și aici raţionamentul lui m-a năucit. Spune Luther, Hristos este prezent în Euharistie așa cum este prezent în orice element al creației. Argumentul, după umila mea părere, este panteist, nu biblic sau tradițional creștin. Dacă este prezent ca în orice element al creației, de ce mai este sacrament? Atunci e simbol comemorativ, cum spun anabaptiștii. De unde această ambivalență? Din punctul meu de vedere, ea rezultă din două realități care nu se împacă: Scriptura și rațiunea lui Luther. Pentru el, era clar că Biblia nu vorbește metaforic atunci când se referă la „trup și sânge”. Dar ceea ce devenea neclar este ‘cum poate fi asta posibil’? Pentru că rațional nu poți înțelege, nu poți explica. Aici, Luther e prins în capcana propriei viziuni: „Sola Scriptura” îl obligă să certifice ce e scris pe paginile ei și tot „Sola Scriptura” nu îi furnizează argumente pentru a o explica.

Dar să vedem câteva dintre chestiunile legate de acest subiect. Mai analitic, puțin.

• Biblia și Euharistia

Argumente:

Există câteva argumente biblice care să susțină prezența reală a lui Hristos în pâine și vin. Cel mai puternic este, pentru mine, cuvântul lui Hristos: „Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu rămân în el”. Ioan 6.53-56. Pare-se că vorbește despre jertfa Lui, dar despre cea nesângerândă, euharistică. De ce cred eu asta? Pentru că, atunci când ucenicii sunt șocați de afirmațiile Lui, nu se dezice de cele spuse. Citiți mai jos! Alături de acest pasaj, spusele apostolului Pavel atunci când se referă la Euharistie, citate de Luther, mi se par elocvente.

Contraargumente:

`-Nu e o singură jertfă?` Este una singură din care se adapă toate celelalte, ar spune cei din echipa adversă. Faptul că I(i)sus S-a dăruit o dată pe Cruce exclude posibilitatea ca El să Se ofere, într-un mod aparte și intim, celor care-I invocă numele, lăsându-i să se unească cu El și prin felul acesta, organic, material?

`-Cum se poate să fie o jertfă și, totuși, mai multe?` Unii ar spune: cea de pe cruce este sângerândă, cealaltă este nesângerândă. Alții ar spune: este una și aceeași, sub chipuri distincte. Cum se poate una ca asta? Se poate pentru că timpul liturgic este timpul lui Dumnezeu. Și, în timpul lui Dumnezeu, unul și același eveniment pot avea loc. O zi este ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi. Asta am înțeles-o cel mai bine la Francois Brune, oricât de delirant ar fi devenit el la un moment dat în alte privinţe.

2. Preoția și Euharistia.

Întrucât cei care contestă prezența lui Hristos în pâinea și vinul de pe altar sunt și cei care contestă sacerdoțiul, se pune întrebarea dacă asta este cu adevărat problema accepțiunii Euharistiei în protestantism. Din cele citite de mine, pentru doi gânditori ai Reformei preoția nu era o problemă. Luther a susținut preoția generală/universală, dar, în fața anabaptiștilor a spus clar că e nevoie de pastori pentru Biserică, ei având instruirea necesară pentru a predica și a administra sacramentele. Al doilea este John Wesley, părintele metodismului, care a afirmat că Dumnezeu poate face slujitori chiar și din pietre, dacă dorește.

Anglicanismul leagă însă Euharistia de preoția sacerdotală. Dacă, în mod real, instituirea Euharistiei și a preoției au avut loc în aceeași seară de Joia Mare și dacă preoția necesită o transmitere haristică care să străbată neîntrerupt istoria, cum rezolvă anglicanismul legitimitatea sacerdoțiului anglican? Un răspuns ar fi că preoții anglicani au fost întâi catolici și au fost ordinați ca preoți catolici înainte de a trece la Reformă, astfel că nu s-au produs discontinuități temporale. Întrebarea care se ridică aici este dacă, trecând la Reformă, și-au păstrat „harul”. Dar se poate pierde „harul” ar zice apoi alții?

Pe de cealaltă parte, Luther își pune această întrebare deloc de neglijat: „-Cum poți pretinde că ești deținătorul adevărului absolut în materie de credință, când te faci vinovat de atâtea nelegiuiri în istoria umanității?”. „-Mai are valabilitate continuitatea istorică, în prezența unor abateri teologice și teopraxice?”

3. Politica și Euharistia.

Anabaptiștii susțin că preoții au denaturat rolul Cinei în viața Bisericii, dându-i valențe Euharistice, pentru a-și mări puterea. Împărtășania a devenit din ce în ce mai importantă, iar preoții erau singurii care o puteau administra, iar lucrul acesta nu a făcut decât să le crească autoritatea și controlul asupra enoriașilor. Pe de cealaltă parte, dacă tradiționaliștilor li se poate imputa interesul politic, anabaptiștilor li se poate reproşa exact contrariul: absența suportului instituțional. Anabaptiștilor le era comod să nu creadă în Împărtășanie, pentru că nu ar fi avut mijloacele logistice spre a o administra.

Părerea mea este că Luther a crezut sincer că în Euharistie este Hristos, chiar dacă nu a putut explica cum se poate asta. I-ar fi fost mult mai comod să o conteste. Asta ar fi făcut facilă nu numai separarea de Roma, ci i-ar fi calmat, totodată, zbaterile analitice, personale, privitoare la acest sacrament.

4. Psihologia și Euharistia.

Este interesant de văzut cât de emoționantă a fost pentru Luther ideea Euharistiei! „În mâinile mele, de păcătos nemerituos, să Se pogoare Hristos?” Istoria consemnează cu câtă frică, paralizantă de-a dreptul, a făcut Luther prima împărtășanie. Pe de o parte, așa vom înțelege de ce părți ale liturghiei, cum este „Ofertoriul”, au fost înlocuite cu alte formule. „Îi poate oferi omul ceva lui Dumnezeu care să nu fie al Lui?” Una dintre marile provocări ale teologiei părintelui protestantismului a fost Euharistia. Și mi se pare așa demn și curajos că, deși nu a înțeles-o, a lăsat-o acolo, așa cum a crezut că a fost instituită! Și cine poate să o înțeleagă, până la urmă, fără a o goli de conținut prin însăși încercarea pur rațional-limitată de a-i descifra misterul!

5. Teopraxia și Euharistia

Dacă revizuirea învățăturilor despre Euharistie a adus ceva bun în viața religioasă a fost, ca în cazul întregii Reforme, ceea ce eu numesc depolarizare. Luther și-a dorit ca accentul să nu mai cadă pe slujba în sine, ci pe înnoirea întregii vieți. Pentru că natura omului este perversă, strigătul lui Luther și al tuturor primilor reformatori a fost: „faceți din viața voastră o liturghie! Faceți din viața voastră un botez! Faceți din viața voastră o necurmată Euharistie!”

În vreme ce tabăra protestantă vede în Euharistie potențialul pericol ca împărtășania să fie privită ca un act magic care te absolvă de la sfințenie în viața de zi cu zi, catolicii, ortodocșii și anglicanii văd în lipsa Euharistiei, în sensul plenar, un handicap pentru credinciosul de rând, pentru că acesta este lipsit de un mijloc al harului care l-ar putea întări în viața creștină.

Notă personală:

Dincolo de pasiunea pentru teologia comparată și ecumenism, încercând să îi înțeleg inima lui Luther, cred că i-ar fi fost mult mai ușor dacă ar fi privit Euharistia ca pe o „prefacere”, nu ca pe o „transsubstanțiere”. E o subtilă diferență și eu, nefiind teolog, ci doar psihiatru, poate greșesc, dar eu o consider importantă. Când spui „prefacere”, lași loc tainei să fie. Lași loc neînțelesului. Îi lași loc lui Dumnezeu să fie Dumnezeu.

„Cum să prefaci jalea în bucurie?” Predică la învierea fiului văduvei din Nain: Luca 7, 11-16

Într-un sat mic se petrece o minune mare. Domnul intră în cetatea Nain, iar pe poarta cetăţii tocmai ieşea un convoi funerar. Mort era un tânăr, singurul fiu al mamei sale, iar aceasta, mama, era văduvă. Domnului i s-a făcut milă, văzând lacrimile femeii, se apropie de sicriu, îi vorbeşte tânărului şi îl trezeşte la viaţă. Motiv pentru toţi cei prezenţi să se înfricoşeze de puterea lui Isus şi să recunoască în El prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Şi, deasemenea, prilej pentru ucenicii lui Ioan, unii dintre ei prezenţi la acest eveniment, să-i confirme lui Ioan că El, Cristosul acesta, este Mesia, Cel aşteptat şi propovăduit de el.

Acesta este contextul. Simplu şi uşor de înţeles. Însă pe cât pare de simplu, pe atât ascunde în el înţelesuri adânci, oportunităţi de reflecţie, de cugetare, de cercetare şi, de ce nu, de minunare în faţa orânduirilor şi planurilor lui Dumnezeu. Pentru că, ori de câte ori vorbim despre moarte, iubiţi credincioşi, se nasc în noi mulţimi de simţiri şi de frământări lăuntrice. Şi cu tot ce s-a scris despre moarte, şi cu tot ce ni s-a lăsat mărturie pe paginile Scripturii, moartea rămâne totuşi o taină, de neexplicat, de neînţeles întru totul. Vorbind despre viaţă şi moarte, Antonie Plămădeală, teolog ortodox, avea să afirme: „toţi suntem un mister între două mistere: naşterea şi moartea”. Antoine de Saint-Exupery spunea: „în moartea unui om, moare o lume necunoscută”. Evoluţionistul Jean Lahor credea despre moarte că „este plata datoriei către specie”. Ovidius se temea mai mult de suferinţa morţii decât de moartea în sine: „nu mă îngrozeşte moartea, ci felul de a muri”. Maria Tănase, într-un cânt popular plin de tâlc şi de amuzament, vorbea şi ea despre moarte: „Aş muri, moartea nu vine; aş trăi, dar n-am cu cine”. Emil Cioran scria: „Omul acceptă moartea, dar nu ceasul morţii. Să mori oricând, numai când trebuie să mori nu!” Iar Iulia Haşdeu, copilul genial murit de tânăr, scria într-una dintre poeziile ei: „Poete, moartea moare! Dar tu vei dăinui” – văzând, probabil, un fel de continuitate a vieţii prin creaţie, un fel de transcendenţă prin artă.

Iată câteva dintre gândurile oamenilor cu privire la moarte. Parcă domină un sentiment de deznădejde, de neputinţă, de zădărnicie şi de lipsă de sens când citeşti aceste mărturii. Iar fragmentul lecturat astăzi, din Evanghelie, contrastează puternic cu aceste idei. Această minunată pericopă evanghelică e un imbold de a trăi, de a crede, de a spera! E plină de căldură, reconfortantă, senină, aducătoare de pace. Te uiţi în jur şi vezi că se întâmplă atâtea morţi: accidente, crime, morţi subite, fără cauză aparentă. Şi parcă, mai mult decât altădată, auzi despre morţi ale tinerilor. Şi te cuprinde aşa un simţământ de nedreptate, de revoltă interioară: un trandafir care a înflorit, la vremea lui, care şi-a arătat culoarea şi parfumul, iar acum s-a vestejit, e parcă firesc a muri; dar un trandafir zdrobit înainte de maturizare pare nedrept, nu-i aşa? Aşa se întâmplase şi cu tânărul acesta. Şi mare durere a pierderii avea să suporte mama lui, ducându-şi întâi soţul la groapă, iar acum pierzându-şi singurul ei fiu. Iar în acest tablou tragic al întristării deznădăjduite, intervine Dumnezeu, prin Fiul Său, „Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Cum să prefaci jalea în bucurie? Poate ai trecut şi tu printr-o pierdere, a unei persoane dragi, a unui vis, a unei dorinţe, a unui loc de muncă. Aşa cum a suferit văduva o pierdere, aşa poate suferi şi tu. Cum să facem faţă pierderilor din viaţa noastră şi să mergem mai departe?

Cum poţi preface jalea în bucurie?

1. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te mângâiat de cei de lângă tine: „cu ea era o multime de oameni din cetate” –vers 12.

Se întâmplă ca tocmai atunci când avem nevoie mai mare de consolare, inima noastră să se închidă pentru ceilalţi. Când pierzi pe cineva sau ceva drag, e foarte important să te laşi mângâiat de prieteni. De aceea, de mare folos pentru o persoană îndoliată este să fim acolo, lângă ea. Nu folosind prea multe cuvinte, nu ţinând predici peste predici, nu arătându-ne noi ăia înţelepţi, care dăm sfaturi celui suferind, ci, pur şi simplu, să fim acolo pentru cel în nevoie. Pentru cei care-şi deplâng mortul. Sau pierderea suferită. Dar, în aceeaşi măsură, este important ca şi noi, dacă suntem în postura celui îndoliat, să ne arătăm deschişi la a primi mângâierea oamenilor prezenţi. Ei sunt acolo pentru noi. Ei simt cu noi, atât cât pot simţi. Vor să ne arate că suntem valoroşi pentru ei. Ştiu, ne luptăm în doliu cu multe stări contradictorii: nu dorim să acceptăm, suntem supăraţi pe Dumnezeu, suntem supăraţi pe ceilalţi, care sunt în viaţă, tot întrebăm „de ce?”. Şi parcă ne vine natural să ne izolăm de toţi şi de toate şi să ne trăm însinguraţi durerea. Aşa procedând, îndepărtându-ne de oameni, depresia pune încet-încet stăpânire pe noi. E trist să pierzi pe cineva drag. Oh, dar cât de trist este să fii singur la ceasul acestei mari pierderi, să nu fie nimeni lângă tine, nimeni pe umărul căruia să plângi, nimeni pe suportul căruia să te sprijini.

Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te mângâiat de cei de lângă tine! Deschide-ţi inima către oamenii care vor să-ţi fie alături şi nu-i alunga din preajma ta!

1.Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te mângâiat de cei de lângă tine:

2. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te atins de Isus. Lasă-L pe Isus să se atingă de racla ta! Vers 14: „Isus S-a apropiat şi S-a atins de raclă!”

Cu toţii avem sicrie în viaţa noastră lăuntrică. Sper să nu vă şocheze ce vă spun. Cu toţii avem racle în viaţa noastră. Avem locuri întunecate, unde n-a pătruns nimeni. Nici noi n-am mai dat pe-acolo, pentru că plângem oricând intrăm înăuntru. Avem locuri unde miroase a moarte şi, oricât am acoperi, mirosul stricăciunii rămâne acolo. Unele colţuri moarte din inima noastră nu le cunoaştem, de altele suntem conştienţi. Nu ştiu care este racla din tine: o persoană care a murit poate, ca în cazul acestei văduve, cu moartea căreia nu te-ai împăcat. Poate o iubire trădată. Un vis că vei ajunge cândva undeva, spulberat. Sau nişte răni din copilăria ta, care te-au făcut să te stingi uşor, cu tot ce e în tine, unic, frumos şi irepetabil.

Sunt locuri în inima noastră unde e bine să nu mergem niciodată neînsoţiţi de Cristos. Sunt morţi chiar înăuntrul nostru care au nevoie de atingerea Domnului, de tandreţea mâinilor Lui. De va sufla peste aceste pierderi suflare de viaţă! De va aduce linişte acolo unde se cuvine linişte, bucurie unde se cuvine bucurie, speranţă unde avem nevoie de speranţă, înviere unde ştie că e nevoie de înviere! Paula Bâlc exprimă această nevoie de atingere a lui Isus în versuri deosebite:

Îţi scriu, Isuse, scriu ce simt…

Nevoie am de-al Tău alint,

De mângâierea-Ţi ce-mi dă har,

Măreşte-mi al credinţei dar…!

„Ferice de cei ce plâng” nu sunt la Domnul Isus cuvinte în vânt. Binecuvântaţi sunt toţi aceia care în plânsul lor Îl au pe Domnul Cristos alături! Binecuvântaţi sunt toţi aceia care plâng cu Cristos! Ce unire profundă e între lacrimile lor şi lacrimile Domnului, care a purtat pe cruce nu doar suferinţele noastre, ci şi toate lacrimile noastre! Ce consolare pentru cel care a pierdut ceva şi acum îşi plânge pierderea să ştie că orice pierdere, în Cristos, devine câştig. Că, undeva, cândva, în chip nesperat şi nebănuit, lacrimile acestea vor uda un pământ pe care va creşte un rod frumos! Cristos nu ne promite că ne va şterge toate lacrimile, dar promite că va plânge cu noi, oricând Îl vom chema alături a ne fi.

Atingerea de racla femeii s-a soldat cu o înviere. Iar, înainte de această minune, Îi spune Domnul să nu mai plângă. De ce oare? Să fie oare Domnul împotriva lacrimilor? Să nu fie bine să-ţi plângi pierderea? Aici daţi-mi voie să fac o mică paranteză, pentru că e necesar a lămuri acest aspect.

1. Isus nu interzice plânsul, dar nu încurajează plânsul zadarnic. Dar cum era zadarnic plânsul femeii? Urma să devină zadarnic. Fiul ei mort, pricina întristării ei, va fi înviat. Prin aceasta, Isus se arată mai tare decât moartea. Ce rost are să plângi după ceva pierdut, dacă acest pierdut al tău va fi regăsit? Femeia Îl avea în faţă pe Domnul vieţii. Pe Cel ce ţine cheile locuinţei morţilor. Pe Cel care, singurul, poate dărui viaţă veşnică. Autorul vieţii stătea lângă femeia care plângea moartea. Şi Isus o îndeamnă să nu plângă. Nu pentru că ne e interzis a plânge, ba chiar suntem încurajaţi a o face când e nevoie. Ci pentru că e o vreme a lacrimilor şi o vreme a bucuriei. Iar, pentru femeie, în câteva clipe, vremea lacrimilor avea să se termine.
2. Isus nu interzice plânsul, ci deznădejdea din plâns: „să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi care nu au nădejde” (1 Tes 4,13). Ioan Hrisostom, cunoscut în bisericile tradiţionale ca „Sfântul Ioan Gură de Aur”, afirma: „cu bocetul tău, nu vei putea schimba ceea ce s-a făcut, ci numai a-ţi vătăma ţie însuţi”. Se cuvine aşadar să lăsăm lacrimile să curgă, dar, pe atât de adevărat este să nu rămânem în această stare, să nădăjduim puternic în Dumnezeu şi-n promisiunile Lui care întrec existenţa noastră efemeră.

 

Cum poţi preface jalea în bucurie?

1. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te mângâiat de cei de lângă tine
2. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te atins de Isus. Lasă-L pe Isus să se atingă de racla ta!
3. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te învăţat de Dumnezeu: vers 16: „toţi au fost cuprinşi de frică, slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: „Un mare prooroc S-a ridicat între noi. Şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său!”

Maica şi-a primit fiul înapoi. Ca un dar de mare preţ. Dar toţi cei care au asistat la această minune au primit ceva. Un respect deosebit faţă de Dumnezeu şi faţă de Fiul Său s-a înfiripat în ei. O nouă cunoştinţă. Tainic, şi o prefigurare a învierii, o înviere în care ei nu credeau. Dar o simţeau şi o vedeau acum.

De fiecare dată când pierdem ceva, prin această pierdere Dumnezeu doreşte să ne dăruiască altceva. De fiecare dată când pierdem ceva, Dumnezeu ne învaţă ceva! Iar pentru noi, credincioşi ce credem în Înviere, moartea cuiva este un minunat prilej de a pune în practică ceea ce un părinte răsăritean spunea: „Fii mai înţelept şi, la moartea altuia, învaţă-te a tremura pentru tine însuţi; depărtează toată uşurătatea minţii, cercetează faptele tale, îndepărtează toate păcatele tale şi schimbă purtarea ta spre mai bine…” De aceea, e folositor să Îl întrebăm mereu pe Dumnezeu: „Doamne, de ce ai îngăduit asta? Ce doreşti să schimbi în mine? Ce doreşti să mă înveţi? Oare vrei să mă dezlegi de ceva şi să mă legi de altceva? Ce lecţie îmi predai? Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă!”

Cum poţi preface jalea în bucurie?

1. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te mângâiat de cei de lângă tine!
2. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te atins de Isus. Lasă-L pe Isus să se atingă de racla ta!
3. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te învăţat de Dumnezeu!

Iubirea plătită se numeşte prostituţie

„Rugăciunea autentică nu e forfotă prin biserică, aprinsul de lumânări și crucile făcute aprig. La sfârșitul unei Liturghii populate cu enoriași de genul acesta, vine la mine o doamnă care îmi cere să mă rog pentru fiul ei și îmi întinde un teanc de bani, întrebându-mă: „-Pentru câte rugăciuni îmi ajung banii ăștia?” Îi spun că nu primesc bani pentru rugăciuni și o întreb dacă ea, la rândul ei, se roagă pentru fiul ei. La care ea, contrariată, zice: „-Păi nu! Că de-asta sunteți plătit dumneavoastră, ca să vă rugați!” Aceasta este o percepție deviantă asupra rugăciunii și asupra relației noastre cu Dumnezeu, care ne împiedică să ne „punem” cu adevărat înaintea Lui. Pe de altă parte, rugăciunea pentru alții prezintă și un potențial pericol pentru viața mea spirituală: dacă nu am maturitatea duhovnicească necesară, mă poate face să mă mândresc: „-Ia uite ce bun și minunat sunt eu, ce altruist! Dumnezeu să facă bine să mă asculte, că doar nu cer ceva pentru mine!”

Există percepția aceasta că rugăciunea care nu e plătită nu este primită… Da, este înrudită cu mentalitatea că trebuie să-L plătesc cumva pe Dumnezeu ca să mă asculte, intrumentalizându-L. Dar, în fond, ea are o origine sănătoasă și anume ideea că lucrurile importante trebuie să mă coste: iar dacă nu sunt dispus să plătesc cu dăruire, cu smerenie, cu iubire, cu întreaga mea existență, atunci ridiculizez jertfa și plătesc cu bani. Îl plătesc pe Dumnezeu ca să mă iubească, iar iubirea plătită se numește (dur, dar adevărat!) prostituție! A-L constrânge pe Dumnezeu să Se preteze la prostituție spirituală ca să răspundă plății mele e cel puțin ridicol, dacă nu extrem de primejdios.”

-fragment din cartea „Fericit! Dialoguri cu viața propuse de Claudia Stan”, autor: Claudia Stan, Editura ARCB, 2015-

Preot greco-catolic Cristian-Vladimir Langa (n. 1965),

Eparhia de Cluj-Gherla, Catedrala „Schimbarea la Față”,

îndrumător spiritual și profesor la Seminarul Teologic Eparhial din Cluj

Săptămâna Patimilor, prin ochii psihiatrului: „A doua înviere!”

A doua înviere

Vă mulțumesc tuturor celor care m-ați urmărit, pe parcursul acestor frumoase zile de meditație spirituală! Probabil vă întrebați ce înseamnă „A doua înviere?” Ce rost are o astfel de postare? Hei, vreau să vă spun că de aici, de luni, se vădește cu adevărat creștinismul nostru. Până acum, am fost inițiați în misterul morții și al învierii lui Cristos. De aici încolo, ștafeta ne este predată nouă.

Cristos a înviat. Este cea dintâi înviere! „Cristos m-a înviat și pe mine la o viață nouă” este cea de-a doua înviere. Învierea cea subiectivă! Învierea cea personală! Învierea cea mântuitoare! Moartea și triumful vieții Domnului capătă prețul răscumpărării mele doar atunci când le iau din istorie și le pun în inimă.

De aceea, oriunde ai fi și-n orice stare, -confuz și dezorientat ca Luca și Cleopa, în drum spre Emaus; sceptic și neîncrezător ca Toma; mândru de religia ta fără relație cu Dumnezeu, ca marii preoți; în aparență orgolios, în esență vulnerabil, ca Petru; deznădăjduit și vinovat, ca Iuda; persecutor al credinței creștine, ca Pavel-, deschide-ți inima pentru Isus! Primește-L ca Domn și Mântuitor, spre eternă salvare și fericită veșnicie! Nu va fi ușor, dar va merita. La sfârșit de drum, îți vei primi răsplătirea chiar din Mâinile Lui, în rănile cărora a săpat mântuirea ta și a mea, deopotrivă. Cristos e viu! Tu ești viu? Eu sunt viu?

Săptămâna Mare cuprinde o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!

Săptămâna Mare, prin ochii psihiatrului: „duminică”

Duminica Învierii

Femeile purtătoare de miresme s-au îndreptat către mormânt, dis-de-dimineață, cu gândul de a-i unge trupul Domnului, rămas neîmbălsămat pentru ca S-a stins înainte de unul dintre Sabatele lor, în care nu se făcea nicio lucrare. Se gândeau ele cum vor ridica piatra de la mormânt, de aproximativ două tone, cum vor putea pătrunde dincolo de gărzile romane, rămase de strajă, și de sigiliul roman. Dar, așa cum toate vânturile îi sunt favorabile corăbierului iscusit, la fel, în Pronia divină, curajul iubirii femeilor mironosițe a fost răsplătit cu vestea învierii. Ele devin primii apostoli, apostoli ai apostolilor, ducând salutul pascal, „Cristos a înviat”, ucenicilor ce devin, curând, apostoli („trimiși”). Vocea lor, plină de bucurie, de speranță și de dragoste, nu s-a stins. Străbate istoria, ca un ecou mereu proaspăt și viu, semn că nimic dn ceea ce facem sau spunem nu pleacă o dată cu noi, ci rămâne să lucreze rai sau iad în inimi, până la sfârșit de istorie.
A înviat Cristos, iar frica ucenicilor, ascunși în foișorul de sus, devine forța martiriului pentru Adevăr. A înviat Cristos, iar întunericul s-a plecat în fața luminii, deznădejdea a lăsat loc speranței, iar moartea a fost biruită de viața veșnică. Semn că, odată, cândva, nu foarte târziu, aici sau dincolo, binele va triumfa. De vom sta de partea Celui Înviat, va fi și pentru noi sfârșitul zilei veterotestamentale și început de nouă creație lăuntrică: „Căci, în Cristos Isus, nici circumcizia, nici necircumcizia nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă” (Galateni 6,15).

Săptămâna Mare cuprinde o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!

Săptămâna Mare, prin ochii psihiatrului: „sâmbăta”

Ziua de Sâmbătă a Săptămânii Patimilor

Ziua de sâmbătă este cea în care trupul Mântuitorului este în mormânt. În fața morții, se impune tăcere și prezență. Orice cuvânt e prea mult și poate mai degrabă răni decât tămădui. Îndoliații nu au nevoie de vorbe, au nevoie de acțiune. Maica Domnului este încredințată ucenicului iubirii, Ioan, care, din acea clipă, o ia la el acasă. Iosif din Arimateea merge la Pilat, cere voie să coboare trupul lui Isus de pe cruce și-l așază în mormânt nou. Așa ni se cere și nouă, ori de câte ori cineva traversează doliul: să fim prezenți, în reverența tăcerii, dar înveșmântați în faptele iubirii, alături de el.
Moartea cuiva drag nu înseamnă ruperea legăturii cu el. Ci înseamnă începutul unei altfel de relații cu el. O nouă raportare. Nu ne mai este exterior, ci trăiește în noi și prin noi. Toți oamenii care trec prin viața noastră rămân în noi. Acolo, în liniștea adâncului din noi, le vedem din nou zâmbetul, le auzim din nou glasul, le simțim din nou mângâierea. Plângem, iar în noi irumpe viața, viața aceasta mai tare decât întunericul, decât frica, și chiar decât moartea.

Săptămâna Mare cuprinde o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!

Săptămâna Mare, prin ochii psihiatrului: „vineri”

Ziua de Vineri din Săptămâna Patimilor

Vinerea Mare se face pomenirea patimilor Domnului Isus. Chin, suferință, durere. Trupească, sufletească. Ce a fost în sufletul lui Isus? Probabil simțiri amestecate. Ce L-a durut mai tare: crucea sau îmbrăcarea cu mizeria omenirii întregi? Probabil faptul că a luat asupra Lui păcatele noastre, ale tuturor. Coborât din mărire, din mijlocul cântărilor de laudă, a venit să moară pe cruce moarte de tâlhar. Cel drept pentru cei nedrepți. Cel viu pentru cei morți. Ce L-a ajutat în aceste clipe pe Domnul să-Și păstreze cumpătul? Rugăciunea din Ghetsimani. Plânsul cu lacrimi de sânge. „Tată, de ce? Tată, nu se poate altfel?” După această zbatere din Ghetsimani, liniștea s-a instalat înlăuntrul său. De atunci încolo, a putut privi fără groază, cu seninătate și acceptare, crucea. Lecție și pentru noi: când vedem că se apropie crucea, indiferent de natura ei, să nu uităm să trecem pe la Ghetsimani! Să ne liniștim sufletele încredințându-ne viitorul în mâinile Celui în care este cu adevărat sigur, în mâinile lui Dumnezeu! Și L-a mai ajutat ceva: privirea cea de dincolo de cruce! Știa că va învia și că jertfa Lui va servi drept răscumpărare pentru mulți. De aceea, e și pentru noi de folos a ne însuși această privire: dincolo de norii din viața noastră, există un soare triumfător; dincolo de moarte, e chiar învierea.

Săptămâna Mare cuprinde o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!

Săptămâna Mare, prin ochii psihiatrului: „joi”

Ziua de Joi din Săptămâna Patimilor

Joia Mare reprezintă comemorarea câtorva evenimente importante: spălarea picioarelor ucenicilor, Cina cea de Taină, vinderea Domnului.
Domnul le spală picioarele ucenicilor. Oamenii nu sunt precum copacii, să se poată pleca doar cei din esență moale. Oamenii sunt, din acest punct de vedere, inversul lor: numai cel puternic se poate pleca. Numai cine se are pe sine se poate dărui. Numai cine e tare se poate smeri. Noi spunem adesea despre oamenii impulsivi, încăpățânați, dificili, că au personalitate puternică. Greșit. Personalitate puternică are doar cel care este stăpân asupra propriilor porniri interioare. Cel care se știe stăpâni nu este robul nimănui, dar este mereu dispus să le slujească altora, de bunăvoie, din plăcere și dezinteresat.
           În altă ordine de idei, Iuda săvârșește vânzarea lui Isus. În ceea ce-l privește pe Iuda, el este mai bun decât mulți dintre noi. Pentru că măcar a regretat, s-a căit, deși nu și-a dus gestul convertirii lăuntrice până la capăt. După ce trădează, Iuda se întoarce cu banii la marii preoți, cărora Îl vânduse pe Isus. Fără a găsi ecou însă în inimile lor. Lecție pentru noi că, uneori, demonul religiozității de care erau stăpâniţi fariseii, al mândriei, al falsei credințe că „doar noi avem dreptate”, „doar noi suntem mântuiți”, „doar noi avem religia adevărată” face mai multe victime decât demonul materialismului, al cărui rob căzuse Iuda. Dar, și acum, Isus Își păstrează blândețea, bunătatea, candoarea. Nu-l izgonește pe Iuda. Nu-l dă afară. Nu-i este rușine de alegerea făcută. Cristos e altfel decât noi toți. Tăria Lui lăuntrică, forța inepuizabilă cu care iubește, Îl determină să îi primească la Sine pe toți. Și astăzi, face la fel cu noi: nu ne rejectează, ne așteaptă îndreptarea; noi suntem cei care, pentru treizeci de arginți sau pentru neînfrânta noastră mândrie religioasă, plecăm de la El. Sau nu-L aflăm niciodată.

Săptămâna Mare cuprinde o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!

Săptămâna Mare, prin ochii psihiatrului: „miercuri”

Ziua de miercuri din Săptămâna Patimilor

În Miercurea Mare, suntem invitați să ne amintim de „femeia păcătoasă” care a uns cu mir de nard, de mare preț, picioarele Mântuitorului, și le-a udat cu lacrimile ei. Suntem surprinși de non-conformismul lui Cristos: din nou, apreciază mai mult sinceritatea unui păcătos decât aroganța celor care se credeau drepți. Femeia capătă, de la Mesia și până astăzi, un loc de frunte în lucrarea Lui. Intuiește, anticipează, mângâie, consolează, simte durerea. Și, mai mult de-atât, e gata să dăruiască ce avea mai scump. Putea să plece în vacanță cu banii aceia, să facă o excursie de neuitat. Sau să nu mai muncească multă vreme de atunci încolo. Putea să le ofere banii liderilor săi religioși și ar fi fost pomenită de aceștia, în auzul tuturor. Putea să îi ajute pe sărmani cu banii obținuți din vânzarea mirului; ar fi fost apreciată de toată comunitatea, pentru mărinimia ei. Dar a ales să folosească ce avea cel mai de preț pentru Persoana cea mai prețioasă din Univers: Domnul Isus. Fie ca exemplul ei să ne inspire și pe noi: să le acordăm oamenilor și lucrurilor importanța cuvenită, potrivit cu valoarea lor!

Săptămâna Mare cuprinde o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!

Săptămâna Mare, prin ochii psihiatrului: „marți”

Ziua de marți a Săptămânii Patimilor

În Ziua de marți, a fost așezată spre amintire, în evanghelii, „pilda celor zece fecioare”. Interesantă istorisire a lui Cristos despre cele zece fecioare! Un comentator făcea o remarcă deosebită cu privire la ea: „pe atunci, mirele și mireasa erau importanți. Astăzi, contează mai mult masa, sala, invitații și muzica decât mirii înșiși” (pr. Constantin Necula). Contează mai mult cum ne îmbrăcăm când mergem la biserică, decât întâlnirea noastră cu Cel care este Capul Bisericii. Contează mai mult cum cântă corul și ce a mai făcut diaconul, decât să luăm de bună urarea: „Cristos în mijlocul nostru!”, să veghem la relația noastră individuală cu El și la bârna din ochii proprii. Măsura apropierii noastre de Isus este și măsura în care începem să gândim ca El, să privim lucrurile în lumina lor veritabilă, să lăsăm loc în inimile noastre pentru ce e frumos, drept și demn de a fi iubit. Așa doar, chiar de vom ațipi în întunericul lumii, uleiul Duhului Sfânt din candela inimii ne va ajunge până la frumoasa strigare din noapte: „Iată Mirele! Ieșiți-I în întâmpinare!” Bucuroasă strigare pentru unii! Înspâimântătoare pentru ceilalți…

Săptămâna Mare cuprinde o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!

Săptămâna Mare – prin ochii psihiatrului: „luni”

Ziua de luni a Săptămânii Mari

            Ziua de luni este marcată de trei evenimente importante: blestemarea smochinului, curățirea Templului și vindecările săvârșite de Domnul în Templu. Primele două momente, blestemarea smochinului și curățirea Templului, ne arată o latură care este prezentă în noi prin felul în care am fost creați. Agresivitatea. Isus era agresiv atunci când circumstanțele o impuneau. Dumnezeu simte, Dumnezeu Se mânie. Sunt creștini astăzi care înnăbușă simțămintele legate de agresivitate, considerând că „un creștin n-are voie să fie agresiv”. Un creștin „are voie” să fie agresiv, nu are voie să fie violent. Adică nu are voie să lase ca agresivitatea cu care a fost creat să degenereze, să-i rănească pe ceilalți. Văzând că, la Templu, credința a fost înlocuită cu afacerea, Isus se manifestă aspru, certând, corectând. Să observăm însă că Isus nu se lasă copleșit de mâhnire, ci se arată sensibil față de cei care au nevoie de atingerea Lui vindecătoare. O lecție și pentru noi că, oricât am fi de supărați pe ceilalți, e frumos să continuăm să-i iubim, să ne rugăm pentru ei, să-i ajutăm atunci când au nevoie, fără însă a ne pierde pe sine și a ne lăsa abuzați.

Săptămâna Mare are o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!

Ce înseamnă „femeia” pentru mine?

Femeia înseamnă „viață”. Privilegiul de a fi purtător de fii nu i s-a dat lui Adam, măcar că Adam a fost cea dintâi făptură a Zidirii, ci Evei. „Eva”, „cea vie”, cea dintâi mamă, capodopera Creației lui Dumnezeu, arată spre fiecare femeie din lumea aceasta, spre darul nemăsurat de a oferi lumii copii, care să ducă mai departe istoria și să desăvârșească planul divin de mântuire și de restaurare. Chiar și femeile care nu sunt mame poartă în ele dorința de a zămisli, devenind, pentru mulți, prezențe mai sensibile și mai calde decât chiar mamele lor.

Femeia înseamnă „emoție”. „Dacă femeia e veselă, toată casa e veselă”. Fiecare simțământ, bucurie, întristare, furie, milă, generozitate, ea, femeia, îl trăiește cu fiecare fibră a ființei ei. Pune emoție în tot ceea ce face și, de aceea, orice spune sau realizează capătă culoare și greutate.

              Femeia înseamnă „relație”. Trăiește prin relații și se împlinește în relații. Cea mai puternică legătură, cea cu pruncul pe care-l adăpostește, o vreme, în pântecele ei, e doar o dovadă a naturii sale, puternic relaționale.

Femeia înseamnă „protecție”. Oricât ar fi de supărată, de obosită, de îmbufnată, atunci când cei din jur suferă, ea devine o proaspătă revărsare de gingășie, căldură și suport. Nu trece indiferentă pe lângă dramele celor apropiați, se dedică necondiționat și, uneori, se pierde în slujirea celorlalți.

Femeia înseamnă „sensibilitate”. Vede mai multe culori decât bărbatul, este atinsă de orice lucru frumos, dar poate fi și rănită ușor. E un vas fragil, decorat cu picturi florale, adăpostind parfumul vieții.

              Femeia înseamnă „apostol și taină”. „În cea mai mare parte a istoriei, anonimul a fost o femeie” – Virginia Woolf. Cu miresme alese, în Prima Zi a începutului de Înviere pentru creație, dis-de-dimineață, mergeau spre mormânt femeile prietene ale Domnului. Unde erau bărbații? Încuiați în camera de sus, ferecați de frica necredinței și a dezamăgirii. Ele, cele dintâi sosite la loc de înviere, ele, cei dintâi apostoli și mărturisitori ai triumfului vieții peste umbra morții. Fără scandal, fără risipă de cuvinte, fără infatuare, femeia și-a înscris tainic, discret, mărturisirea spre mântuire, în inimi și slove sfinte, până la noi ajunse.

„Femeia este un trandafir ceresc în viața pământească” – Schiller.

Când este mai mare frica de moarte?

„.’-De ce nu pot accepta moartea, așa cum este? Sunt prea mândru? Sunt prea rănit de ce-ar putea aduce ea?’

Și totuși, asta rămâne o provocare a vieții: să fim gata pentru moarte. Pentru moartea noastră, pentru moartea celorlalți.

Ce mă uimește pe mine este această dragoste pentru viață: a nu dori ca această calitate, această frumusețe a vieții să înceteze. Viața e ca un ciclu. Se schimbă, ne schimbă. Aceleași lucruri ne par și ne apar diferit, ceea ce ne poate chiar înnebuni. Dar toate aceste dinamici, în niciun caz, nu fac imposibil faptul de a fi prezenți în viața noastră, indiferent de circumstanțe.

Viața pe pământ este pentru o vreme. După care nu va mai fi în forma în care este acum. Ceea ce ne rămâne este să trăim cu toată inima noastră, cu prezență și implicare deplină. Și, atunci când am fost cu adevărat prezenți la toate bucuriile și întristările, la câștigurile și la pierderile din viață, atunci, într-o zi, putem mai ușor să ne ducem dincolo, să ne părăsim această viață. Dacă, într-adevăr, am mâncat din această bucată a vieții, nu mergem dincolo înfometați. Ne-am săturat cu mâncarea vieții. Am participat la viață, atât cât a fost posibil.

Nu știm cât va dura, dar viața este un dar pe care-l putem face util și pentru care putem fi recunoscători. Asta e ceea ce putem face. Dar nu putem domina viața. Dacă încercăm să o dominăm, ne vom supune la suferințe inutile, pentru că viața e mai puternică decât suntem noi.

Cu cât ne temem mai mult de moarte, cu atât arătăm că n-am trăit încă viața, cu adevărat. Nu ne-am săturat de ea, nu ne-am implicat deplin în ea. Ne-au mai rămas multe lucruri neîncheiate, neterminate, nefinalizate. Dacă am gustat într-adevăr din viață, la sfârșitul ei, putem închide ochii bucuroși, în același mod în care închidem o carte bună, pe care am terminat a o citi.”

Alfried Langle,

Părintele analizei existențiale

            „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură, şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa dreptății, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”

(2 Timotei 4,6-8).

„Mântuit” sau „pe calea mântuirii”?

Întrucât strâng din dinţi oricând se face confuzie între „convertire” şi „mântuire plenară”, îmi permit să întăresc opinia-mi privitoare la erezia -din punctul meu de vedere- a învăţăturii ce circulă în anumite medii creștine, citând un pasaj semnificativ dintr-o carte pe care o recomand: „Odată mântuit, pentru totdeauna mântuit?”, scrisă de pastorul David Pawson. Împărtășesc spusele acestui admirabil domn în multe privințe. Mi se pare însă că a rămas cu mici deficiențe după părăsirea Bisericii Metodiste pentru cea Baptistă :), exagerând importanța botezului la vârsta credinţei ca pas al iniţierii creştine şi judecând, pe alocuri, realitatea trăirii creştine printr-o prismă rigorist-legalistă. Cu aceste două obiecţii deci, care l-au şi făcut cumva mai potrivit baptismului decât metodismului, vă recomand această carte captivantă, din care citez doar un paragraf:

„Cuvântul cheie din sintagma ‘odata mântuit, pentru totdeauna mântuit’ este, evident, cuvântul ‘mântuit’. Uzanţa lui comună dezvăluie deficienţe grave în comparaţie cu Noul Testament. Este folosit invariabil la timpul trecut, referindu-se parcă la un lucru deja înfăptuit şi terminat. Să ne uităm la următoarele comentarii, cât se poate de comune:

‘Am fost mântuit acum zece ani la o evanghelizare a lui Billy Graham.’
‘Sapte persoane au fost mântuite duminică seara.’
‘Esti mântuit, frate?’ 🙂

Există o implicaţie aici. Nu numai că mântuirea este deja îndeplinită, ci ea s-a realizat într-un răstimp foarte scurt, dacă nu chiar instantaneu. Prin urmare, poate fi datată, putându-se preciza anul, luna, săptămâna, ziua, ora şi – în cazul unora – până şi minutul în care s-a realizat. 🙂 Mulţi dintre cei ‘născuți din nou’ consideră un handicap neputinţa altora de a identifica exact data ‘mântuirii’ lor, în special atunci când depun o mărturie de credinţă.

Această convingere nu stă în picioare când este privită în lumina Scripturii, unde paşii iniţierii… pot fi răspândiţi de-a lungul a mai multor ore, zile, săptămâni, luni sau chiar ani.

Întrebarea mai importantă este dacă începutul credinței, atunci când este finalizată, echivalează cu ‘mântuirea’. Sunt oare toţi cei convertiţi consideraţi ‘mântuiți’? Răspunsul este surprinzător. Învăţătura apostolilor foloseşte verbul ‘a mântui’ la trei timpuri: trecut, prezent şi viitor. Se pare că am fost mântuiţi, suntem mântuiţi şi vom fi mântuiţi! Dacă e să intrăm în detalii, accentul cade pe viitor (Mt 24:13, Rom 5:10, 1 Cor 5:5, 1 Tim 4:16, Ev 9:28). Ce concluzie tragem de aici? Că mântuirea este un proces care durează o perioadă de timp, şi nu un act instantaneu. Evanghelia vorbeşte despre ‘Calea’ mântuirii, pe care trebuie să o parcurgem ca să ajungem la destinație.

Cu alte cuvinte, mântuirea nu este completă în niciunul dintre noi. Cea mai potrivită descriere a statutului nostru actual implică folosirea verbului la prezentul continuu – suntem în procesul de a fi mântuiţi. Aşa cum se ruga bătrânul culegător de bumbac: ‘Doamne, nu sunt ce ar trebui să fiu, şi nu sunt ce voi fi cândva, dar, Doamne, fii slăvit că nu sunt ce am fost!”

(David Pawson – ‘Odata mântuit, pentru totdeauna mântuit?’)

Iubim doar de „Sfântul Valentin?”

O reflecție audio, în lectura autorului, Andrei Pătrîncă.
O puteti audia, dand click pe linkul de mai jos:

Iubim doar de „Sfantul Valentin”? by Andrei Pătrîncă on Mixcloud

Ne iubim doar de „Sfântul Valentin”?

Pe vremea lui Claudius al doilea, în anul 270 după Cristos, tiranul împărat interzisese toate căsătoriile. Motivul era acela că soldații însurați nu mai puteau lupta la fel de bine ca ceilalți. Pe de cealaltă parte, episcopul Valentin din Terni susținea că mariajul este parte din planul lui Dumnezeu și unul dintre scopurile acestei vieți. Continua să-i căsătorească pe tineri în secret, în numele iubirii. Este închis și decapitat, pentru credința și practica sa religioasă, ce se opuneau rigorilor dictatoriale. De ziua sfântului Valentin, mai bine de un miliard de cărți poștale, scrisori de dragoste și e-mailuri se trimit în fiecare an, ceea ce o transformă în cea mai populară sărbătoare, întrecută doar de Crăciun. Societatea de consum o exploateaza la maximum. În Japonia și în Coreea, de pildă, femeile au obligația de a le dărui colegilor de muncă cutii cu bomboane. În Verona, ajung mai bine de 1000 de scrisori adresate Julietei lui Shakespeare. În Slovenia, un proverb spune că sfântul Valentin aduce cheile rădăcinilor, așa că, pe 14 februarie, plantele și florile încep să crească, iar păsările se căsătoresc în această zi.

Credința episcopului Valentin era aceea că, în suveranitatea Sa, Dumnezeu alesese o cale aparte de apropiere a doi îndrăgostiți de El: căsătoria. Evident, calea aceasta, menită să îi conducă pe cei doi la o maturizare sufletească și spirituală, s-a transformat, în zilele noastre, într-un simplu ceremonial care unește sub același acoperiș doi oameni, pentru o vreme limitată, până la apariția „nepotrivirilor de caracter”. Divorțurile sunt în creștere în lumea de azi. Dar nici în generația părinților noștri, lucrurile nu au stat mai bine. Mulți rămâneau împreună fără să mai simtă un minimum respect unul față de celălalt, „de dragul copiilor”, producându-și lor răni imense și producându-le tinerelor vlăstare imagini distorsionate privitoare la căsătorie, alături de incomensurabile dureri lăuntrice.

Mă-ncearcă de o vreme un gând. Lectura citită în ultimul timp a contribuit la această reflecție a mea. De ce cuplurile care își focalizează toată energia dragostei doar în interior, el iubind-o pe ea la maximum și ea iubindu-l pe el nemăsurat, nu trec proba timpului? De ce cuplurile care pun mai presus decât iubirea celuilalt partener de viață iubirea față de Dumnezeu, amândoi fiind dedicați lucrării de slujire a Lui, rămân împreună și sunt împlinite, indiferent de anotimpurile iubirii pe care le traversează? Oare nu cumva spusele lui C.S. Lewis sunt corecte și nu putem fi fericiți în iubire decât dacă subordonăm iubirile noastre iubirii față de Cristos? „Doamne,aceștia sunt termenii tăi? O voi putea întâlni pe H din nou doar dacă voi învăța să Te iubesc atât de mult încât să nu-mi pese dacă o voi mai întâlni sau nu? Ai în vedere, Doamne, cum ne apare nouă asta! Ce-ar crede cineva despre mine dacă le-aș spune băieților: ‘Nu va dau acadele acum.Insa cand veti fi mari si nu va vor mai trebui acadele, vă voi da câte veți dori?’.”-C.S.Lewis-Anatomia unei dureri.

Imaginea descrisă de C.S.Lewis, probabil cu ocazia marii treceri a soției sale, coincide cu observația pe care expertii care-au studiat problema trăiniciei cuplurilor au oferit-o publicității: până nu ești gata să pierzi ceea ce ai, până nu renunți la a fi în control și până continui să manipulezi, cu orice preț, cursul lucrurilor, ești încă necopt pentru prietenie/logodnă/căsătorie. Doar în spațiul deplinei libertăți acordate celuilalt, poți fi sigur că, din proprie voință și nesilit de nimeni, celălalt se oprește în dreptul tău și te alege pe tine.

Închei citând-o pe Edith Stein, fenomenolog, martiră și sfântă: „Când dedicarea este îndreptată către un om, constituie o renunțare la sine greșită, o sclavie și, totodată, o pretenție nefondată pe care nimeni nu o poate împlini. Doar Dumnezeu poate primi dăruirea deplină a unui om, astfel încât omul să nu-și piardă sufletul, ci să îl câștige.” (Femeia – întrebări și reflecții – Edith Stein). O astfel de iubire, mereu protejată de umbra Crucii lui Isus, gata a se pleca în adorare înaintea iubirii față de Mântuitor, va ține cu siguranță mai mult decât o zi de „Sfântul Valentin” pe an…

De ce confesiune se apropie convingerile tale religioase?

A fi inregistrat intr-o biserica nu inseamna, neaparat, ca-i cunosti sau ca-i impartasesti crezul. Iata cateva din importantele motive de disensiune dintre bisericile crestine. Vezi unde te regasesti:

De ce confesiune se apropie convingerile tale religioase?.

De ce nu-mi plac mărturiile unor creștini?

Aseară chiar, cu sinceritate și cu oarecare sfială, un prieten m-a întrebat dacă va fi neutră, din punct de vedere teologic, conferința creștină de azi, la care voi fi invitat să vorbesc, în calitate de psihiatru. Cândva l-a mâhnit, pe bună dreptate chiar, ”mărturia” convertirii cuiva, prezentată într-o conferință la care a fost invitat să asiste. Mă feresc adesea să mă asociez cu numele vreunei confesiuni, pentru că viziunea mea creștină este una mai cuprinzătoare decât cea confesionalistă și pentru că, printr-o etichetă nepotrivită, universalitatea mesajelor pe care voiesc să le transmit ar fi dureros perturbată. În plus, identitatea mea nu stă în apartenența denominațională, poate, eventual, într-una religioasă: sunt creștin înainte de a fi protestant, iar nu evanghelic înainte de a fi creștin. Deasupra tuturor acestor considerente, nu mă identific nicio clipă cu tot ce pretinde și învață o biserică sau alta, deși găsesc și prețuiesc elementele de adevăr și de iubire prezente în toate cultele.

Deci, nu-mi prea plac conferințele creștine. Iar cele care nu-mi plac de nicio culoare sunt acelea care abundă în mărturii personale ale convertirii. De ce? Vă dau câteva răspunsuri:

1. Pentru că sunt condimentate, înflorite, exagerate ”pe alocuri, și anume chiar prin părțile esențiale”. Pentru a face mărturia spectaculoasă, mulți convertiți care vorbesc despre întoarcerea lor strecoară elemente care nu s-au întâmplat în realitate, glume, situații comice imaginare sau își hiperbolizează viciile din trecut.
2. Pentru că unele patimi dezvăluite fără perdea devin un prilej de curiozitate pentru tinerii care nu le-au încercat vreodată.
3. Pentru că viața pe care respectivii creștini pretind c-o duc în prezent întrece cu mult potențialul sfințeniei pe care puțini oameni consacrați din istoria Bisericii Creștine l-au atins. Chiar să se fi transformat peste noapte din ”mari” păcătoși în ”desăvârșiți” sfinți (practici, nu poziționali)? Hmm, și unde este smerenia atunci, când te lauzi cu asta în public?
4. Pentru că în spatele lor stau oameni, organizații, biserici mai puțin interesate de propovăduirea lui Cristos și de întoarcerea la El a auditoriului, cât mai mult de creșterea numerică a comunităților lor.
5. Pentru că prea puțini dintre acești zeloși mărturisitori își cheamă semenii la Isus și prea mulți la gruparea din care ei fac parte, aducând mari confuzii cu privire la Calea mântuirii, care nu e partidul, cum s-o numi el, ci Creatorul, Mântuitorul și Mângâietorul Dumnezeu în Cristos.
6. Pentru că adesea mesajul e propagandistic, atacând violent și pe nedrept o anumită confesiune, din care făcea parte în trecut, cu scopul ridicării în slăvi a alteia, la care a aderat de curând.
7. Pentru că există o intimitate a noastră cu Dumnezeu, după cum bine spune scriitorul evreu Frankl, așa cum există o intimitate a noastră cu semenii noștri în iubire și o intimitate a noastră cu noi înșine în suferință. Nu toate experiențele noastre cu Dumnezeu se cer făcute publice.

Când nu sunt expresia unui traseism spiritual, salut cu căldură multe dintre trecerile prietenilor mei (făcute cu discernământ și deplină responsabilitate)  de la o confesiune la alta, indiferent de sensul trecerii. Cred însă că mărturia convertirii creștine e altceva decât emigrarea denominațională, chiar dacă aceasta facilitează cunoașterea lui Cristos: e găsirea Celui crucificat, mort și înviat, spre a noastră deopotrivă și non-denominațională mântuire.

De ce-și părăsesc mulți creștini biserica? -”Teologia” reactivă –

Odată, două persoane care străbăteau în lung și-n lat străzile orașului mi-au oferit un fluturaș cu mesaj religios. Nimic neobișnuit pentru Sibiu, un oraș pluriconfesional cu atât de multe persoane care-l caută sincer pe Dumnezeu sau care cred că L-au găsit. Mă așteptam la același mesaj terifiant al iminenței venirii lui Cristos, cu tunete și fulgere, ca să-i nimicească pe toți cei care nu fac parte din organizația celor care împart materialul respectiv pe drumurile urbei. Mare parte din ce era scris în publicația respectivă respecta această regulă. Ce m-a uimit însă a fost relatarea, în acea broșură, a mărturiei unei doamne din Anglia, care a părăsit Biserica Anglicană dintr-un motiv care n-are nimic de-a face cu spiritualitatea. La vârsta la care se făceau recrutările pentru armată, femeia, posibil hiperprotectivă și dependentă de copilul său, nu știa cum să-și scape fiul de cătănie. A cerut liderilor religioși ai confesiunii sale ajutorul, dar aceștia au refuzat să-i dea un înscris prin care fiul să fie ”grațiat” de la îndeplinirea datoriilor cetățenești. A aflat însă că există o organizație religioasă care oferă membrilor certificate prin care se aduce la cunoștința statului că satisfacerea stagiului militar e împotriva conștiinței lor și a aderat cu toată deschiderea la această grupare, obținând ”libertatea” copilului său.

               Evenimentul acesta m-a făcut sensibil, de atunci încolo, la un fenomen de masă în rândul creștinilor: migrația de la o confesiune la alta, din considerente reactive și nu din convingere personală. Am întâlnit multe persoane care au părăsit biserica locală, confesiunea sau religia lor, nu pentru că au găsit ceva greșit în teologie sau practica religioasă, ci, pur și simplu, pentru că s-au simțit răniți. O vorbă nepotrivită a preotului/pastorului, o privire interpretată ca dușmănoasă a cuiva din comunitatea de credință, nepromovarea într-o funcție de slujire eclezială publică și, gata, creștinul nostru și-a luat tălpășița și a plecat. Încă n-ar fi o problemă așa de mare, dacă nu s-ar întâmpla două lucruri: 1. grupările la care aderă n-au minimul cadru sănătos care să confere trăinicie și creștere duhovnicească și 2. toată viața lor de credință ulterioară va fi impregnată puternic de o opoziție agresivă față de biserica din care au plecat. În prima instanță, comunitatea nouă se va destrăma curând, iar nou-veniții vor căuta sau vor întemeia, după bunul lor plac, o nouă organizație care va falimenta și ea curând. În cea de-a doua circumstanță, cele crezute și practicate nu vor avea origini nici în teologie – acum privită cu alți ochi -, nici într-o convingere proprie adâncă, ci într-o încrâncenată și neconștientizată împotrivire față de confesiunea dintâi. Iar teologia lor se va construi pe ”a face toate lucrurile invers decât ceilalți”.

               Două cazuri fericite am întâlnit, de-a lungul vremii, în privința aceasta. Oameni care, deși au trecut la altceva, au păstrat o amintire plină de recunoștință pentru biserica în care-au crescut. Din păcate, am găsit nenumărați alții care, trecând dintr-o parte într-alta, au făcut din credința nouă un mijloc de a-și defula rănile ce mocnesc în adânc, spoite cu ideologia religioasă a noii grupări.

N-aș vrea să credeți că sunt pentru rămânerea cu orice preț într-o denominație sau congregație în care nu te regăsești. Departe de mine gândul acesta. Dar, dacă pleci, fă-o din motive conștiente: ai căpătat o altă înțelegere spirituală, ai găsit în noua comunitate oameni care să te ajute să crești, etc. Iar, o dată ce ai făcut acest pas, iartă tot ceea ce te-a rănit în confesiunea/biserica locală pe care-ai părăsit-o, continuă să trăiești toate cele bune învățate acolo, cultivă un gând înălțător și o rugă sinceră pentru cei rămași! Și, de vei constata în timp că ai făcut o alegere bună, nu uita că e prin har, nu prin mândra ta înțelepciune! Fii activ, nu reactiv!

Vladimir Ghika pentru necatolici – interviu cu jurnalistul catolic Claudia Stan

1.      Claudia, îți mulțumesc pentru deschiderea de a împărtăși cu noi, cititorii acestui blog, cei mai mulți dintre noi necatolici, câteva lucruri despre Monseniorul Vladimir Ghika, recent beatificat.

Eu îți mulțumesc pentru acest prilej de a-l vesti pe Dumnezeu prin sfinții săi. Citeam de curând în cartea unui iezuit american, James Martin, cum sfinții sunt atât de puțin valorizați în vremurile noastre tocmai din cauză că devoțiunea către sfinți nu este corect abordată, uitând esențialul: că ei propun chei valide de înțelegere a modalității în care Dumnezeu lucrează în istoria personală a fiecăruia dintre noi şi, prin asta, în istoria universală. Sfinții sunt, prin aceasta, oameni universali, aşa cum, fără îndoială, este Monseniorul Vladimir Ghika.

2.     Pe durata desfășurării evenimentelor premergătoare beatificării Monseniorului, ai fost implicată într-o activitate care ți-a adus mari satisfacții. Despre ce este vorba?

Ca o îndrăgostită de Vladimir Ghika, am aşteptat cu mare nerăbdare să vorbesc lumii despre el. Ştii cum e atunci când cunoşti o persoană care îți place: arzi să le povesteşti prietenilor cât mai multe despre ea! Am citit cât de mult am putut despre şi de Monsenior şi cu ocazia aceasta trebuie să spun că există o bibliografie foarte bogată, care se găseşte integral pe www.vladimirghika.ro, din care recomand cu precădere scrierile atât de profunde ale Fericitului. Un volum apărut cu ocazia beatificării este cel întocmit de cinci dintre membrii echipei postulaturii cauzei de beatificare a Monseniorului, cu toții intelectuali şi creştini absolut remarcabili: Francisca Băltăceanu, Andrei Brezianu, Monica Broşteanu, Emanuel Cosmovici, Luc Verly. Volumul respectiv este biografia lui oficială, se numeşte „Vladimir Ghika, profesor de speranță” şi dezvăluie o serie de mărturii şi documente importante care au stat la baza alcătuirii dosarului Positio, înaintat Vaticanului pentru recunoaşterea martiriului Monseniorului. Cartea aceasta este un regal de scriitură simplă, elegantă, limpede, care evocă stilul lui Vladimir. În spiritul aceasta, m-am străduit şi eu, cu slabele mele puteri, să-l vestesc lumii pe el, vestitor neobosit al lui Cristos, oricând şi oriunde am fost chemată s-o fac. O slujire extrem de dragă mie este cea de ghid în Muzeul „Vladimir Ghika”, amenajat la Catedrala „Sf. Iosif” din Bucureşti, un loc de suflet care vorbeşte despre viața lui, prin obiecte care i-au aparținut, cum ar fi valijoara cu care ducea Sfintele Sacramente bolnavilor, altarul din capela „Sf. Vincențiu de Paul”, potirul cu care a celebrat prima lui Liturghie… Uneori, după ce toți vizitatorii au plecat, îmi place să rămân acolo, singură cu Vladimir, în tăcere, încercând să mă rog alături de el…

3.     De ce îți este atât de drag Monseniorul Ghika?

E imposibil să nu-l îndrăgeşti când ajungi să-l cunoşti. Iar eu, în timp, am încercat să-l cunosc din ce în ce mai bine, ajungând să îl simt tot mai mult ca pe un prieten apropiat, nu ca pe un personaj cu aură, din calendar, inaccesibil, distant, cocoțat într-un turn de fildeş. De aceea, îndrăznesc să-l numesc Vlad, aşa cum semna el scrisorile trimise fratelui său din exil, Dimitrie. Vlad a suferit mult, a trăit cu multă exuberanță, a iubit extrem de intens şi nu i-a fost străin nimic din cele pe care fiecare dintre noi le are de înfruntat într-o viață de om; dar a făcut-o cu totală încredințare în mâinile Domnului, cu o extraordinară tenacitate a credinței, cu un soi de încăpățânare fantastică în a nu se lăsa doborât, învins chiar şi de cele mai grele încercări. Relația mea cu el s-a construit în timp: l-am cunoscut prin lectură, l-am întâlnit în rugăciune, l-am descoperit profund în nişte lucruri pe care cu greu le-aş putea numi coincidențe, despre care am povestit succint pe blogul meu, într-un articol intitulat „Prietenul meu Vlad. Istoria mea… imobiliară cu Mons. Vladimir Ghika”. Cred că am fost definitiv cucerită de el când am simțit că el însuşi a ieşit în întâmpinarea căutărilor mele, atât a celor pragmatice (de pildă, a dorinței de a intra în apartamentul lui din Bd. Dacia), cât şi a celor spirituale (mi se întâmplă adesea să mă adresez lui, firesc, aşa: „Vlad, te rog, ajută-mă!”). Vlad e un bun prieten, pe care continui să-l descopăr, fascinată, zi de zi („Gândurile” lui îmi „vorbesc” mereu, sunt un inepuizabil izvor de dialog cu el)…

4.     Din puținele lucruri lecturate despre Monsenior, am fost surprins de câteva gesturi de adâncă smerenie, de direcționarea privirii oamenilor către Isus, ca Adevăratul Dătător de binecuvântare, gesturi care i-ar face mai cu seamă pe protestanți să-l îndrăgească nespus. Este Monseniorul Ghika un model de virtute creștină, de trăire autentică universală, non-confesionalistă?

Nu am nici cea mai mică îndoială că Vlad are potențialul uriaş al unui Francisc de Assisi şi al unui Anton de Padova de a spulbera efectiv barierele interreligioase şi interconfesionale. Este, aşa cum spuneam, un om universal. Poate că un amănunt mai puțin cunoscut al biografiei sale este acela că Vladimir şi fratele său, Dimitrie, au fost educați, în primii ani de viață, în mediu protestant, iar Vlad, cu infinita sa delicatețe sufletească, îi scrie în 1921 prietenului său Jacques Maritain, la moartea institutoarei sale, domnişoara Divorne: „Am cerut o Liturghie și rugăciuni în folosul cuiva care a fost o a doua mamă pentru fratele meu și pentru mine, bătrâna noastră institutoare, care a murit zilele acestea la Geneva. A stat douăzeci și opt de ani în familia noastră. Protestantă, dar în Buna credință, și foarte credincioasă, a plecat, după o viață de muncă și devotament, spunându-le alor săi: «Știu unde mă duc»…; din cauza religiei sale, puțină lume din jurul său se va ruga pentru ea. Încerc să suplinesc această lipsă de rugăciuni, mai puțin gravă pentru ea decât pentru alții, cât pot mai bine”. Iată, aşa cum spuneai, unul din nenumăratele gesturi de adâncă smerenie.

Şi, ca orice smerit şi sărac al Domnului, desigur că el nu făcea altceva decât să îndrepte privirea tuturor către Isus: ce pildă splendidă într-o lume în care fiecare se predică pe sine, cu atât de multă zgomot, atâta individualism şi atâta violență… Vlad atribuia Domnului şi numai lui toate vindecările trupeşti şi sufleteşti obținute prin cunoscutele binecuvântări pe care le dădea cu Spinul din cununa Mântuitorului… Închis la Jilava, după torturi odioase şi privațiuni dezumanizante, singura dată în care Vlad şi-a manifestat mâhnirea a fost momentul în care, cu prilejul unei percheziții, i-a fost confiscată relicva Spinului: pentru mine, acesta este mărturia supremă a delicateții sale interioare, a îndrăgostirii sale iremediabile de Domnul… un bătrân de 80 de ani care nu plânge pentru că este bătut cu ciomegele de gardieni, că este umilit şi batjocorit, plânge în schimb pentru pierderea prețiosului (pentru el) Spin…

5.     S-ar putea apropia un necatolic cu încredere de studiul vieții Monseniorului, fără a se simți ofensat? Ce ar putea descoperi dacă și-ar lua acest curaj?

Aşa cum am zis deja, nu cred că e posibil să ajungi să-l cunoşti pe Vladimir şi să nu te îndrăgosteşti de el. E un om al păcii, al iubirii, al căutării neobosite. În ciuda unei opinii destul de încetățenite, din păcate, credința nu e ceva static, este un organism viu, în continuă transformare, în permanentă căutare de sine întru Cristos. O credință statică e o credință moartă. Or, Vladimir ne propune tocmai asta: să fim vii unii prin alții, întru Cristos, să trăim în mod autentic ca mădulare ale Mântuitorului, nu doar într-o teorie searbădă, anostă, ca şi cum învățăturile lui Isus sunt nişte basme scrise într-o carte pe care, în cel mai bun caz, o mai lecturăm din când în când, fără să ne treacă prin cap să o şi trăim! Are Vladimir o vorbă fantastică: „Nu există ceva mai trist şi mai surprinzător decât faptul de a fi aflat şi de a constata încă o dată, în prezent, că porunca lui Cristos «iubiţi-vă unii pe alţii» este şi acum tot Poruncă Nouă”.

6.     Se spune că una dintre marile lupte ale celor care trăiesc o viață de sfințenie este cum să împace iubirea cu adevărul. Este Monseniorul, în viziunea ta, înclinat mai mult spre dragoste sau spre justiție?

Aş spune că în împărăția lui Dumnezeu, iubirea şi dreptatea coexistă paşnic, nu se exclud una pe alta, fiindcă în starea lor pură ele reflectă două atribute ale Creatorului despre care învățăm încă din Catehismul de şcoală primară. Nenorocirea e că oamenii au schimonosit şi au instrumentalizat şi dreptatea şi iubirea, ca pe atâtea altele, manipulându-le în nişte semnificații îndepărtate de intenția lor elementară. Dar, chiar şi aşa, ne e tuturor relativ uşor să ne dăm seama că o dreptate fără iubire duce la talibanism, iar o iubire fără dreptate este telenovelă. Atât dreptatea cât şi iubirea se regăsesc în forma lor pură pe Cruce şi în felul acesta le trăieşte şi Vlad. Dealtfel el spune că drumul către paradis are înălțimea unei cruci şi lățimea unei persoane…

Dar e fundamental faptul că el nu doar trăieşte iubirea, dar ştie să o arate şi altora, ştie să îi învețe şi pe alții să iubească total, fără condiționări şi fără compromisuri. Spunea, cu mâhnire: „Iubirea voastră nu iubeşte îndeajuns…”

Cred că Vlad a fost ferm atunci când a fost nevoie de fermitate, dar a fost ferm cu umilință, deci cu iubire. Şi a iubit „până la capăt”, dar în dreptate şi în adevăr: nu a iubit o ideologie, un simbol, ci o Persoană, Iubirea însăşi. Şi modelele acestea de dreptate şi de iubire dau substanță spiritualității sale, fiindcă sunt vii, accesibile, încurajatoare.

7. Care sunt cuvintele care te ating cel mai mult dintre cele spuse de Monseniorul Ghika? Care sunt faptele credinței sale cu cel mai mare ecou în inima ta?

Grea întrebare! Mi-e imposibil să aleg un singur gând sau o singură faptă a lui Vlad care m-a marcat. Tot ce a spus a şi trăit, tot ce a trăit a şi predicat, în viața lui nu a existat niciodată fractura aceea dramatică între credință şi fapte, care scurtcircuitează astăzi coerența multor creştini. A trăi rugăciunea era unul din crezurile lui Vladimir, de aceea spunea: „Contemplativii care, trebuind să acţioneze, se simt împiedicaţi în contemplare nu sunt prea avansaţi în contemplaţie. Iar cei care, obişnuiţi să acţioneze, nu ştiu să contemple acţionând, nu sunt prea avansaţi în acţiune.”

Vlad îşi scria gândurile pe bilețele de hârtie (avem astăzi câteva mii) şi fiecare dintre aceste gânduri (alcătuit uneori doar din câteva cuvinte) este construit în jurul unei întregi teologii practice şi extrem de profunde a speranței, credinței şi iubirii. Dar are şi remarcabile meditații şi conferințe pe tema suferinței, a carității, a rugăciunii, adevărate comori ale patrimoniului spiritual creştin, nu doar catolic.

Fapte ale credinței… Sunt îndeosebi ataşată de gesturile mărunte, de mare finețe, care schimbă radical vieți, precum efortul acela al lui Vladimir de a găsi prin vecini un scaun cu tapițeria stricată, pentru a avea un pretext să intre în dialog cu un tapițer tuberculos, ateu, care, în urma întâlnirii cu sfântul, a ajuns să moară în prietenie cu Dumnezeu.

8.     Cine este Isus pentru Monseniorul Ghika?

Isus este Totul, efectiv, concret şi nemetaforic Totul, şi singura rațiune a existenței sale. Practic, întreaga lui viață pământească este închinată căutării febrile, neîncetate de a împlini voia Domnului. Câteva trăsături inedite ale spiritualității lui Vladimir rezultă tocmai din raportarea lui la Isus, pe care îl numea „Cuvânt care a schimbat valoarea cuvintelor”. E cunoscută dezaprobarea lui față de abordarea lui Dumnezeu din perspectivă simbolică şi entuziasmul captivant cu care vorbeşte despre realitatea lui Dumnezeu, despre exercițiul prezenței Lui în mijlocul nostru. De aici, din experimentarea nemijlocită a prezenței reale a lui Dumnezeu, vine propunerea pe care Vladimir şi-o face de a alege numai ce alege Dumnezeu pentru el, de a prefera întotdeauna ceea ce preferă Cristos: asta e fabulos, să-l laşi pe Cristos să aleagă pentru tine! Să nu crâcneşti, să îmbrățişezi alegerile lui cu umilință. Din asta, ia naştere extraordinara lui teologie a nevoii, care îl îndeamnă să-l caute pe Isus în cei nevoiaşi, lipsiți nu numai de cele materiale, dar şi de cele spirituale. Trăind el însuşi plenar fericirea celor săraci în spirit enunțată de Isus în Predica de pe munte, generozitatea cu care se abandonează pe sine voii divine, făcându-se instrument în mâinile Domnului, îl face să trăiască, la timpul prezent în Împărăția lui Dumnezeu…

9.     Îți mulțumesc pentru timpul acordat și sper ca toate cele aflate prin prisma acestui interviu să ne fie tuturor o încurajare spre a ne aminti de conducătorii noștri, a ne uita cu atenție la sfârșitul felului lor de viețuire și a le imita credința (cf. Evrei 13,7).

Îi încredințez pe toți cititorii tăi Domnului, prin mijlocirea lui Fericitului Vladimir Ghika, propunând spre meditare unul din îndemnurile sale: „Răspunde Inimii sfinte printr-o inimă consfințită”.

Interviu realizat de Andrei Pătrîncă, www.drandreipatrinca.wordpress.com

Claudia Stan este jurnalist catolic, autor al blogului Deus meus in te confido şi a două cărți: „De ce sunt preot. 15 dialoguri îndrăznețe” (Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2010) şi „9 argumente creştine împotriva Codului lui da Vinci” (Editura Presa Bună, Iaşi, 2006). În pregătire, un volum de dialoguri pe marginea spiritualității Monseniorului Vladimir Ghika.

Ce înseamnă ”a iubi”?

Pentru a audia predica pe aceeași temă, dați click pe linkul de mai jos:

Ce inseamna „a iubi”? (predica la „duminica femeii samarinence”) by Andrei Pătrîncă on Mixcloud

În timp ce citeam dintr-o anumită carte, mi-a atras atenția un paragraf care spunea, făcând referire la anumite persoane, că ele nu au sentimente autentice. Din pricina rănilor, continua autorul, sentimentele lor autentice au fost înghețate, iar ceea ce se vede sunt emoțiile de împrumut ale celorlalți. Acești oameni sunt veseli când stau în prezența oamenilor veseli, devenind imediat triști în prezența celor triști, deși nu simt nimic din bucuria sau din drama prietenilor lor. Dar, culmea, ei sunt cei care se laudă cel mai des și prin toate mijloacele că sunt oameni iubitori, plini de sensibilitate pentru semeni, mișcați de tragediile umanității întregi. Și, totuși, ce înseamnă să iubești?

În drum spre Galileea, Isus trece prin Samaria. Ucenicii merg să cumpere de-ale mâncării, iar El se așază lângă fântâna  ”lui Iacov”, slăbit și obosit de foame și sete. Soarele de la amiază Îl toropise pe Omul Isus, iar călătoria fusese grea. Fântâna are apă rece, dar inaccesibilă Lui, căci n-are nici frânghie, nici vas. Dar, deodată, de fântână se apropie o femeie. Samarineancă. Aproape că Îl ignoră pe Cristos, dându-și seama că este evreu. Își umple ulciorul cu apă, dă să plece, dar Domnul o oprește, rugând-o să-I dea să bea. Femeia rămâne uimită. Da, a da să bea unui călător însetat e o datorie sfântă pentru un oriental, dar bărbatul era iudeu, iar ea samarineancă. Era o umilință pentru un evreu să vorbească cu un samarinean, darămite să-i ceară apă unei femei din acest neam ”spurcat”, ”corcit cu păgânii”, cum credeau evreii. Dar aici găsesc eu prima trăsătură a iubirii autentice pe care o arată Mântuitorul: a iubi înseamnă a-ți învinge prejudecățile! Iudeii se credeau sfinți, pe când samarinenii erau văzuți ca idolatri. Rabinii evrei acceptaseră comerțul cu samarinenii, însă doar în caz de nevoie, în vreme ce legăturile sociale erau evitate. Un iudeu n-ar fi cerut cu împrumut de la samarineni și n-ar fi primit de la ei o binefacere, nici măcar o bucată de pâine sau un pahar cu apă. Dar Isus știa că ”a iubi” înseamnă a trece peste etichetele și ideile tale preconcepute. Dragostea din Dumnezeu presupune mereu un ”dincolo” de ceea ce firea iubește ușor. Dragostea din Dumnezeu iubește acolo unde nu găsește neapărat ca răspuns iubirea, dar găsește întotdeauna nevoia de iubire. Dragostea e mai presus de tradițiile, datinile și judecățile omenești. Spun Sfinții Părinți că e mai presus chiar decât dreptatea dumnezeiască, pentru că, de n-ar fi așa, nu ar mai exista nici cruce și nici mântuire. Isus, Împăratul Cerului, Apa Vieții, vine la o femeie umilă, cerându-i un favor; și, atinsă fiind de milostivirea Fiului, despre ea se va vorbi în Liturghia Cuvântului, până la sfârșitul istoriei. În ochii evreilor și poate chiar ai membrilor comunității ei, era doar o femeie ușoară, desfrânată, dedată la patimi, învinsă de slăbiciuni omenești. În ochii lui Isus și a Bisericii, ea va rămâne o pildă a harului care transfigurează viața, deschizând-o spre orizonturile eterne ale Împărăției.

Dar între Isus și femeie se înfiripă o discuție stranie. El îi vorbește ei despre lucrurile de sus, ea revine mereu la cele de jos. ”Tu, iudeu, ceri de la mine, femeie samarineancă, să beau?”. ”Oh, de M-ai cunoaște Tu, Tu singură ai cere să bei și Eu ți-aș da Apă Vie”.  ”-Doamne”, continuă ea, ”n-ai cu ce să scoți apa, fântâna e adâncă, de unde să-mi dai apă vie?”. ”-Oricui va bea din apă din fântâna aceasta, Îi va fi iarăși sete, dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete”, spune Domnul. Cu blândețe îi arată Mântuitorul că oricine caută să-și stingă setea la fântânile lumii va înseta iarăși. Dar nevoia lumii, nevoia cea mai adâncă a omului, este Isus Cristos. Văd în tot acest schimb de replici o altă caracteristică a iubirii din Dumnezeu: răbdarea. Să iubești înseamnă să ai răbdare cu celălalt. Să cauți să înțelegi înainte de a judeca, să lași pacea și înțelepciunea răbdării să guverneze relația ta cu cel iubit. Răbdarea Domnului Isus e răsplătită cu deschiderea femeii. Acum ea e gata să primească darul lui Cristos, deși nu-l poate cuprinde pe deplin: ”Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete și să nu mai vin până aici să scot!” (Ioan 4,15). La puțină vreme, în același spirit al iubirii mesianice, sfântul apostol al Neamurilor avea să scrie Bisericii: ”Așadar, vă îndemn eu, prizonierul în Domnul, să umblați în mod vrednic de chemarea pe care ați primit-o: cu toată umilința și blândețea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții în iubire, străduindu-vă să păstrați unitatea Duhului în legătura păcii” (Efeseni 4, 1-3).

Domnul Isus îi descrie viața și o îndeamnă să privească acolo, în ea, ca-ntr-o carte deschisă. Mântuitorul întoarce, în fața privirii femeii, filă cu filă, paginile istoriei existenței sale, cu păcate, dureri, căderi. Cine e Acela care-i poate pătrunde misterele vieții? Încearcă să se apere, mutând discuția la un subiect mai puțin personal: adorarea pe muntele nostru sau pe muntele iudeilor?! Dar Domnul îi răspunde cu răbdare și acestor chestiuni. Conversația se derulează așa, o vreme, până când femeia își dă seama că nici viața ei, nici închinarea pe care mai marii ei au învățat-o a o aduce nu sunt cele veritabile. Și atunci, înaintea Marelui Preot, după prima și cea mai profundă spovadă în confesionalul de lângă fântână, simte pentru prima dată în viața ei fericirea: lasă ulciorul cu apă, pleacă îndată în sat spre a da mărturie… Într-o zi toridă, într-o Samarie în care toate lucrurile se întâmplau la fel, o femeie chinuită de vină și fără pace în relația ei cu Dumnezeu întâlnește un drumeț evreu, ostenit, care-i cere apă. Pleacă spre fântâna lui Iacov plină de întristare, lipsită de speranță; se întoarce plină de bucurie și înflăcărată de o nădejde vie. Cineva îi cere apă și îi oferă, în schimb, apa vieții eterne. Oh, de-ar ști ea că Proorocul întâlnit, de dragul ei, din iubirea ce i-o poartă, se va lăsa umilit, batjocorit, străpuns, ca să o împace pe ea, o femeie pierdută, cu Dumnezeul și cu veșnicia ei!

O ilustrație care mie-mi place tare mult spune că, pe când un bijutier era așezat la biroul său, privind distrat strada prin vitrina elegantului său magazin, o fetiță se apropie și-și lipește nasul de geam. Vede o bijuterie frumoasă, iar ochii ei albaștri se luminează. Intră în magazin, arată spre un splendid colier, și-i spune vânzătorului: ”-Puteți să mi-l împachetați frumos pentru un cadou?” Bijutierul o întreabă: ”-Câți bani ai?” Ea răstoarnă pe masă tot ce are: un pumn de monede, câteva scoici și niște figurine. Apoi micuța întreabă: ”-Ajunge?”. ”Vreau să fac un cadou pentru sora mea mai mare. De când mama nu mai este, ea e cea care-i ține locul și niciodată nu are nici măcar o clipă pentru ea. Astăzi este ziua ei și sunt sigură că o voi face fericită cu acest cadou. Piatra aceasta are aceeași culoare ca a ochilor ei”. Omul se duce în spate, revine cu o hârtie de împachetat nemaipomenit de frumoasă, roșie cu auriu, cu care împachetează cu grijă cutia. ”-Ia-o!”, spune el fetiței. ”Și du-o cu grijă!”, adaugă. Fetița pleacă mândră, ținând pachetul ca pe un trofeu. O oră după aceea, în magazin intră o fată frumoasă, cu părul de culoarea mierii și cu niște ochi albaștri minunați. Pune pe tejghea pachetul pe care bijutierul l-a făcut cu grijă  și spune: ”-Colierul acesta a fost cumpărat de aici?”. ”-Da, domnișoară!”, i se răspunde. ”-Și cât a costat?”, întreabă ea. ”-Prețurile practicate în acest magazin sunt confidențiale; nu privesc decât pe client și pe mine”. ”-Dar sora mea avea doar câțiva bănuți. N-ar fi putut cumpăra niciodată un colier ca acesta!”, adaugă domnișoara. ”-Sora dumneavoastră a plătit. A plătit prețul cel mai mare pe care-l putea plăti cineva! A dat tot ceea ce ea avea!”

Da, a iubi înseamnă a trece peste prejudecățile tale! Da, a iubi înseamnă a avea răbdare cu celălalt! Dar, mai presus de toate, a iubi înseamnă a dărui: ”Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul Său, Unul născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică! Pentru că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3, 16-17). Iar dacă El ne-a dăruit tot ceea ce avea mai scump, mai prețios, noi ce-i dăruim în schimb?

Cum se învinge îndoiala din inimă?

După ce s-a arătat Mariei Magdalena, lui Petru și tuturor femeilor mironosițe, apoi, pe drumul spre Emaus, celor doi ucenici, în aceeași zi S-a arătat Domnul și ucenicilor adunați într-o casă din Ierusalim. Ușile casei erau încuiate, de frica iudeilor, însă Isus intră prin ele, pentru că trupul Său nu mai este unul pământesc, ci duhovnicesc. Le dăruiește discipolilor Săi pacea Sa, le arată semnele rănilor cuielor și apoi suflă peste ei Duhul Sfânt. Toma nu este prezent împreună cu ceilalți învățăcei ai lui Cristos. Atunci când vine și i se transmite vestea glorioasei învieri, se arată necredincios: ”Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor și nu-mi voi pune mâna în coasta Lui, nu voi crede” (In. 20,25). De aceea, duminica aceasta este cunoscută în popor ca ”Duminica Tomei”, iar Toma e perceput acum ca fiind lipsit de credință. Într-adevăr, ebraicul ”Thoma” se traduce în limba greacă prin ”Didimos”, adică ”dublu”, ”îndoit”. Am putea spune că Toma era mai sceptic decât ceilalți prieteni ai Domnului, dar Evanghelia după Marcu ni-i descrie pe toți ca fiind necredincioși: ”În sfârșit, S-a arătat și celor unsprezece care stăteau la masă și i-a mustrat pentru necredința și împietrirea inimii lor, pentru că nu crezuseră în Cel ce-L văsuseră înviat” (Marcu 16,14).

De la primele momente ale creației, de când protopărinții noștri s-au îndoit de cele transmise lor de Dumnezeu, îndoiala ne urmărește pas cu pas de-a lungul vieții. De aceea, de bun simț pentru noi, creștinii, este să ne punem întrebarea: ”Ce putem face pentru a o învinge?” Să ne lase Domnul în orbecăirea îndoielii permanent sau să ne vină în întâmpinare, aprinzând în noi și ținând treaz permanent focul credinței?

În textul Evangheliei după Ioan, găsim scris că Domnul Isus a suflat peste discipolii Săi Duhul Sfânt (Ioan 20,22). Eu cred că îndoiala se învinge prin lucrarea Duhului Sfânt în noi. Sfântul Paul, adresându-se Bisericii din Corint, spune: ”De aceea vă zic că nimeni, dacă vorbește prin Duhul lui Dumnezeu, nu spune: Isus să fie anatema! Și nimeni nu poate zice: Isus este Domnul decât prin Duhul Sfânt” (1 Cor. 12,3). Îmi amintesc de mine, în primii ani ai căutării lui Dumnezeu. Ascultam predici, rugăciuni, și mă străduiam, cu tot dinadinsul, să înțeleg și să cred mesajul lor. Și, cu toate acestea, nu pricepeam nimic. Într-o zi însă, lumina harului lui Cristos m-a conștientizat de lucrarea măreață de mântuire a Domnului Isus pentru mine și-n locul meu. Și-atunci am înțeles că Spiritul Sfânt mi-a atins și copleșit sufletul. În duminica aceea însă, Duhul Sfânt nu fusese dat în plinătatea Lui, pentru că Isus nu era încă înălțat. Teologii spun că sunt două semnificații deosebite ale suflării Duhului Sfânt peste ucenicii Lui. Prima, dogmatică, este aceea că, prin acest gest, Cristos avea să fie descoperit drept Cel care are putere să dea Spiritul Sfânt. Domnul Isus este Una cu Tatăl, în Sfânta Treime, iar autoritatea Lui este aceeași cu a Tatălui, cu care este de-o Ființă. Și mai este o aplicație, de astă dată practică, în suflarea Duhului Sfânt peste ucenici, în noaptea Învierii: Domnul voia să înscrie în discipolii Săi, de atunci și de peste veacuri, gândul că fără Duhul Sfânt, lucrarea Împărăției nu poate fi împlinită. Oricât ne-am strădui noi, fără asistența Duhului Sfânt, nimic nu putem face trainic, veșnic, pentru înaintarea Evangheliei. Și asta pentru că îndoiala se învinge prin lucrarea Duhului Sfânt, nu prin sforțările noastre omenești.

                Ne punem apoi întrebările: ”Unde era Toma în seara în care Domnul se arată fraților Săi?”. ”De ce n-a fost prezent la întâlnirea cu ceilalți ucenici?”. ”S-ar mai fi îndoit el dacă ar fi fost în foișorul de sus, în duminica învierii?” Scriptura nu spune unde era Toma când Domnul li s-a arătat celorlalți. Știm sigur că nu era acolo. Și mai știm un lucru: ni se aplică și nouă, după două milenii, lecția aceasta: a nu dori să fii împreună cu frații tăi la închinare te va conduce curând într-o întunecată și deznădăjduită îndoială. Pentru că îndoiala se învinge prin părtășie cu Biserica. Mulți creștini s-au răcit de la credință pentru că au neglijat slujbele Bisericii și au ales, atunci când creștinii erau împreună la liturghie, în prezența lui Isus, ei să fie în altă parte. A merge însă la Biserică, a fi cu oameni și printre oameni, nu e tocmai lucru ușor. S-ar putea ca nimeni să nu te vadă, s-ar putea ca cineva, din comunitatea ta religioasă, să-ți fi vorbit urât, s-ar putea ca unii să-ți fi aruncat priviri reci, ostile. Creștinii nu sunt perfecți. Aici, pe pământ, Biserica nu-i desăvârșită. Un păstor de suflete povestea cum, atunci când a renunțat la a fi psihiatru pentru slujirea pastorală, de îndată ce i-a cunoscut mai bine pe credincioșii parohiei lui, a regretat că și-a abandonat slujba sa dintâi. Un bătrân înțelept l-a condus însă pe un șantier. Ce poți găsi pe un șantier? Praf, moloz, zgomot. Preotul nostru și-a rupt pantofii, s-a înțepat în sârme, s-a îngrozit de vorbirea și de purtările murdare ale muncitorilor. Atunci vârstnicul credincios a rupt tăcerea, spunând: ”Aici va fi o construcție măreață. Așa va fi, chiar dacă acum nu vedem decât praf. Biserica pe pământ este precum șantierul acesta. Mult moloz, mult zgomot. Adesea, se aud ciocanele Mântuitorului, bătând la inimile noastre de piatră. Dar noi știm că, undeva la sfârșitul istoriei, la vremea hotărâtă de El, Biserica aceasta se va înfățișa ca o Mireasă, fără pată și fără rid, înaintea tronului de har. Va fi o priveliște pentru oameni și pentru îngeri, iar Cristos o va conduce în palatul Lui de Mire, ținând-o aproape de inima Lui pe veci”. Și, pentru asta, se merită să mergi la Biserică! Și, pentru asta, se merită să fii și tu, iubite suflet, o cărămidă din construcția minunată a Bisericii Universale a lui Cristos!

Episodul înfățișării Domnului înaintea lui Toma se încheie cu aceste frumoase cuvinte: ”Isus a mai făcut înaintea discipolilor și multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea însă au fost scrise ca să credeți că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în Numele Lui” (In 20,30-31). Îndoiala se învinge prin Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Înțelegând importanța studiului Bibliei, atât comunitar, cât și individual, sfântul Paul îi spunea lui Timotei, păstor și învățător al Bisericii Primare: ”Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune cu dreptate” (2 Tim. 3,16). Iar, pe când Isus era ispitit de diavol în pustie, răspunsul Lui venea mereu din Scriptură: ”Este scris!” Oh, dacă am cunoaște și noi, astăzi, ce armă teribilă este Biblia în lupta cu forțele întunericului, cât de prețioase ar fi pentru noi cuvintele ei! De aceea, când ne îndepărtăm de Dumnezeu, ne îndepărtăm și de Biblie. De aceea, ori de câte ori ne apropiem de Scriptură, ne întâlnim cu Isus acolo, iar viața noastră de credință devine înfloritoare.

Preaiubiților, dacă aveți, asemeni mie, probleme cu necredința, să cerem împreună, de la Domnul, ca El să ne umple cu Duhul Său, să pună în noi dragoste de Biserică și deschidere spre a citi și aplica în viețile noastre dumnezeieasca-I Sfântă Scriptură.

”Nu vreau să fiu ca Toma,

Un rob necredincios,

Ci vreau să fiu ca Isus

Umil, milos, supus.

Nu vreau să fiu ca Toma

Din turmă să lipsesc,

Eu vreau întotdeauna

Cu Tine să trăiesc

Nu vreau să fiu ca Toma

Să cred numai când văd,

Eu vreau să fiu ca Domnul

Cuvântul Lui să-L cred

Dar vreau să fiu ca Toma

De-acuma tot mereu,

Să-Ți spun întotdeauna

Ești Dumnezeul meu!”

”Nu vreau să fiu ca Toma” – Muntean David Emanuel

Când faci ceva frumos pentru Isus

Mare agitație în Betania. Din mulțime, unii doreau să-L vadă pe Isus, pe care-L simpatizau. Alții erau curioși. Năzuința unora era să-l întâlnească pe Lazăr înviat. Dar, indiferent de scop, cu toții așteptau ca Mesia să fie încoronat ca rege. Doar preoții vremii nu erau entuziasmați de Cristos: puterea lor slăbea pe zi ce trece, iar poporul era pe punctul de a trece de partea Învățătorului, lucru care le slăbea nespus de mult autoritatea. Dacă l-ar fi prins pe Domnul în văzul lumii, liderii religioși s-ar fi discreditat înaintea oamenilor care credeau în El. Așa că au luat hotărârea să-L prindă pe ascuns. Ba chiar se gândeau să-l ucidă și pe Lazăr, pentru că învierea lui dădea mărturie despre puterea lui Isus.

În timp ce afară era agitație, Domnul Isus, împreună cu ucenicii, prânzeau în casa lui Simon, un fost lepros vindecat de Cristos. El a voit să-și arate recunoștința față de Mântuitor, dând un ospăț în cinstea Lui. Era și Lazăr prezent acolo, la masă. Surorile lui, Marta și Maria, deasemenea. Din nou, accentul în Scriptură cade pe Maria: Maria, cea căreia Domnul îi iertase păcatele, cea al cărei frate fusese ridicat din morți, cea care Îi sorbea cuvintele dumnezeiești și, printre altele, aflase despre faptul că Domnul urma să fie ucis de mai marii poporului. Deși era săracă, a luat un vas de alabastru ”cu mir de nard de mare preț”, l-a spart, ungându-i cu el capul și picioarele Domnului Isus. Apoi a îngenuncheat plângând, I-a umezit picioarele cu lacrimile ei și le-a șters cu părut ei lung. De ce a făcut acest gest?

Maica Tereza, întrebată fiind, de un reporter, de ce a făcut ceea ce a făcut pentru sărmanii din Africa și din lumea întreagă, a răspuns: ”Am voit să fac ceva frumos pentru Isus!” Ce cuvinte frumoase! Maria, cea din Biblie, a voit să facă ceva frumos pentru Isus. Nimeni nu i-a înțeles gestul, în afara Celui ce-i cunoștea tainele inimii și curăția intențiilor. De aceea, inspirat de aceste cuvinte, vă invit să medităm împreună, în această reflecție, asupra chestiunii acesteia: ”Ce se întâmplă când faci ceva frumos pentru Isus?”

În primul rând, când faci ceva frumos pentru Isus, oamenii vor spune că nu ești vrednic să te apropii de El: ”fariseul care Îl chemase își spunea în sine: ‘Dacă Acesta ar fi fost profet, ar fi știut cine și ce fel de femeie este aceasta care Îl atinge, căci este o păcătoasă’.” (Luca 7,39). Simon n-a crezut-o vrednică de un astfel de gest de smerenie. Dar Isus a rostit asupra ei binecuvântarea Sa: ”Iertate îți sunt păcatele! Credința ta te-a mântuit; du-te în pace!” (Luca 7,50). Când faci ceva frumos pentru Isus și ceilalți nu te consideră calificat pentru asta, Domnul însuși te înalță mai presus de acuzațiile și de vorbirile de rău ale lor.

În al doilea rând, când faci ceva frumos pentru Isus, oamenii te vor acuza că săvârșești o risipă, când ai putea investi mai mult în alte cauze. Unul dintre ucenicii Domnului, Iuda trădătorul, care urma să-l vândă, a zis: ”De ce nu s-a vândut mireasma aceasta cu trei sute de dinari și să se dea săracilor?” (Ioan 12,5). Astăzi, sunt ovaționate proiectele sociale: construcția de spitale, azile, orfelinate, și sunt discreditate proiectele ecleziale: susținerea misionarilor, conferințele creștine, construcția unor lăcașuri de cult. Mulți care slujesc în bisericile locale sunt criticați de apropiații lor: ”De ce să mai mergi la biserică?”, ”De ce să ai vreo slujire în biserică?”, ”Lasă-i pe alții, mai tineri! Ai făcut destul doar și ai văzut cum ai fost răsplătit!”, ”Folosește-ți timpul și banii în alte scopuri!” Când faci ceva frumos pentru Isus, oamenii vor considera asta o risipă, dar Domnul Isus va răsplăti jertfa ta, în Ziua de Apoi: ”Adevărat vă spun că nu este nimeni care să-și fi lăsat casa, sau nevasta, sau frații, sau părinții, sau copiii, pentru Împărăția lui Dumnezeu, și să nu primească mult mai mult în veacul acesta de acum, iar în veacul viitor viața eternă” (Luca 18,29-30).

În al treilea rând, când faci ceva frumos pentru Domnul Isus, faci, de fapt, cel mai important lucru pentru cei care nu cred în El: ”sângele martirilor, sămânța creștinismului” (Tertulian).

Domnul Isus este vasul de alabastru ceresc care, spărgându-se, a răspândit mireasma Sa peste veacuri, ajungând până la noi. Asemenea Lui, și noi suntem chemați, în prag de mare praznic creștin, să ne aducem ca jertfă, să ne spargem voia în fața voii suverane a lui Dumnezeu, pentru ca, prin răstignirea firii noastre păcătoase, să răspândim parfumul lui Isus într-o lume care miroase tot mai mult a putregai și a moarte!

”Un vas de alabastru cu mir de nard curat

Îți fu, Marie, darul, și partea ce Mi-ai dat.

Ai mei, învățăceii, nu te priviră bine,

Când tu, cu buze arse, te-apropiași de Mine!

Nu-nțelegeau că trupu-Mi, să fie îngropat

Cu dor de revedere se vru îmbălsămat.

Ioan, Petru nu văzură tot ce stătea să fie

Ci numai tu, femeie…, tu, singură, Marie!

Câți ani de lipsuri grele și luni de chin sihastru

Ai adunat cu trudă în vasul de-alabastru?!…

Ca mirul dinlăuntru, ca vasul cel de preț

Ți-a fost de-atunci viața, cu traiul ei măreț.

O, câtă prosperare și cât ar crește Via,

Dac-am jertfi cu toții cât a jertfit Maria!

Să se reverse mirul, mireasma cea de nard;

Ea tot sacrificase, chiar vasul fuse spart.

Dar noi… să ni se-audă și nouă glasul sus

Noi cât jertfim în viață ofrandă lui Isus?”

”Vasul”- Valeriu Giorgoni

Singura putere de a schimba o avem asupra noastră înșine

L-am întâlnit pe părintele Marius Corlean în spațiul virtual. Se așezase descoperit, vulnerabil, în fața pietrelor pe care le aruncau tinerii răniți în toți păstorii sufletești ai Bisericii de Răsărit. Am admirat deschiderea, onestitatea, smerenia. Dar cel mai mult am fost mișcat de asumarea sa. Putea să se erijeze într-un apărător zelos al Bisericii Ortodoxe și să dea de pământ cu toți cei pe care-i doare faptul că nu găsesc în Biserică modele, căldură, acceptare, aplecare spre ei. Putea să-i aprobe în taină și să afișeze contrariul. Dar a ales varianta curajului…

Iubiții mei, odinioară, Isus Domnul a stins mânia, dăruindu-Se pe altarul Crucii. E nevoie, măcar din când în când, să mai pășim și noi în dimensiunea Noului Legământ. E util, pentru cauza lui Cristos, pentru noi și pentru omenirea întreagă, să nu ne mai batem cu armele morții pe tărâmul Învierii. E necesar, în mijlocul unei nații atât de înclinate spre fundamentalism, violență și dezbinare, să ne oferim pe noi înșine spre potolirea mâniei mulțimii, în esență drept-căutătoare, dar strâmb călăuzite și imature în reacții. Să-l ascultăm, deci, pe invitatul meu!  (Andrei Pătrîncă)

M-am hotărât să scriu câteva rânduri. Nu ştiu dacă am dreptate, pentru că lucrurile oricum au o complexitate care sigur unui om – oricât ar fi el de dotat – îi scapa. După ce am citit comentariile –cu privire la subiectul ”Impozitarea veniturilor cultelor”-, încercând să fiu cât mai atent şi să empatizez cu fiecare, am rămas cu un fel de durere. Şi vreau şi eu să plâng în felul meu de durere către oameni. Vreau să dialoghez pur şi simplu şi vreau să dialoghez sincer. Fără patimă, fără pretenţii de revendicare a unui adevăr sau altul.

Mă regăsesc în frustrările multora. Am avut etapele mele în care am fost revoltat. Supărat pe sistem, pe nedreptăţi, pe neadevăruri, etc. Am încercat să schimb lucruri, să mă cert cu oamenii, să fiu agresiv în punctul meu de vedere. M-am ”certat” chiar şi cu Dumnezeu. Înţeleg fiecare punct de vedere. Da, trăim într-un sistem imperfect, pentru că noi suntem răvăşiţi de neputințe şi slăbiciuni. E bine să ne doară pentru aproapele, ar fi monstruos dacă nu s-ar întâmpla. Vreau şi eu şcoli, spitale, vreau învăţământ de calitate, vreau profesori decenţi şi cu vocaţie, vreau să nu mai văd ipocrizie, vreau mai multă pace… o şi câte mai vreau… Şi atunci când nu mai putem de câte vrem, izbucnim şi rănim.

Da, este un sistem eclesial imperfect. Cu oameni, fie ei şi preoţi, unii minunaţi, unii îndoielnici. Din păcate, niciodată nu a fost altfel. Şi nici nu va fi. Singura putere o avem asupra noastră înşine să ne schimbăm. Şi singura schimbare valabilă este important să înceapă cu noi înşine. Nu o luaţi ca pe o predică. Este doar o mărturie. Violența verbală şi jignirea nu au fost şi nu vor fi constructive. Noi, preoţii, nu suntem nişte monştri. Dacă suntem ceea ce suntem, adică preoți -cel puţin în cazul meu- a fost pentru că am răspuns unei chemări. Pur şi simplu. A fost chemarea unui Dumnezeu de care în tinereţea mea m-am îndoit, cu care m-am certat la modul propriu, dar care m-a lovit cu bunătatea Sa în nişte momente critice din viaţă. Dar acel Dumnezeu -vreau să se înţeleagă foarte clar- niciodată, dar niciodată nu se va descoperi infatuării, neroziei şi mândriei cu pretenţii de atotştiinţa. Diferenţa dintre Dumnezeul imaginat de mintea omenească şi Cel care converteşte inimile sper că fiecare la un moment dat să o înţeleagă.

Nu vreau banii nimănui, nu vreau să fiu povara cuiva și ştiu că mulţi dintre confraţii mei, oneşti şi cu vocaţie, nu vor aceasta. Nu sunt vinovat pentru ”moştenirea” legăturii BOR cu statul. Nu ştiu care va fi viitorul Catedralei Mântuirii Neamului. Sper că nu cel al Sfintei Sofie din Istanbul. Probabil că undeva se va produce o criză şi lucrurile se vor schimba. Să avem înţelepciunea să credem (chiar dacă poate pentru unii este greu) că într-adevăr există un Dumnezeu care chiar poartă de grijă tuturor! Să avem înţelepciunea de a avea răbdare… se vor mai schimba lucrurile… Mai bine să ne cunoaştem în ce avem noi mai bun, să încercăm să facem binele pe care-l putem şi să avem înţelegere şi iubire unii faţă de alţii, chiar şi faţă de popi! Dar dacă este mai uşor să strigăm ”Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!”, atunci fie…

Îmi pare rău de cei care trăiesc greu, îmi pare rău de cei care suferă din cauza neroziei vreunui confrate de-al meu. Îmi pare rău pentru tot ceea ce nu pot schimba în bine. Aş vrea să schimb multe în bine, dar nu pot pentru că sunt un simplu muritor. Dumnezeu poate însă multe!

Preot ortodox Marius Corlean

Rolul bisericilor protestante în căderea regimului comunist

– fragment din cartea ”Credința interzisă”, scrisă de Lois M. Bass-

”Probabil că cel mai curajos și franc critic al regimului lui Ceaușescu a fost Laszlo Tokes, pastor al Bisericii Reformate Maghiare, care servea minoritatea maghiară din România. În ultimele stadii ale dictaturii sale, Ceaușescu a venit cu ideea bizară de a distruge o serie de orașe și sate românești, inclusiv biserici și monumente istorice, și de a construi multe blocuri ca locuințe pentru populația rămasă fără adăpost. Primele locuri alese au fost cele populate de maghiari și de alte minorități. Într-un interviu televizat, care a ajuns clandestin în Occident în vara anului 1989, pastorul Tokes l-a denunțat sever pe Ceaușescu și planul lui de a distruge moștenirea neprețuită din țara sa.

Ani de zile, conducerea Bisericii păstorite de Tokes încercase să-l reducă la tăcere. În 1986, a fost expulzat din parohia anterioară și mutat la Timișoara. Profesorul de istorie Mark Elliot scrie: ”După expulzarea din România în martie 1989 a doi jurnaliști canadieni pentru că i-au luat un interviu sfidătorului pastor, episcopul Papp i-a ordonat lui Tokes să plece într-un sat îndepărtat. Apoi, când clericul din Timișoara a refuzat să plece, Papp a încercat să-l dea afară pe Tokes, dar socotelile lui i-au fost dejucate de enoriași loiali pastorului lor”.

Interviul apărut la TV al pastorului Tokes a provocat repercursiuni imediate. Autoritățile i-au tăiat telefonul, iar singurele apeluri care mai veneau erau amenințări, care s-au transpus în faptă. Autoritățile au avut grijă să nu dea familiei lui Tokes cartela oblogatorie pentru rațiile de alimente și să-i împiedice pe alții să-i dea de mâncare. În 16 septembrie 1989, în pădurea din apropiere, în împrejurimi care implicau poliția secretă, a fost găsit corpul lui Erno Ujvarossy, un partizan al lui Tokes care s-a făcut auzit. Un alt enoriaș a trebuit spitalizat cu răni grave la cap, primite în timpul unui interogatoriu la poliție. Tokes însuși și-a mutat familia după ce patru atacatori mascați l-au bătut în fața soției sale însărcinate.

Încercările de tot felul ale regimului n-au reușit să-l oprească pe pastorul în vârstă de 37 de ani să spună ce gândește. În 15 decembrie 1989, a început un lanț de evenimente care avea să măture regimul lui Ceaușescu în doar câteva zile. În acea zi de vineri, un camion s-a oprit în fața parohiei Bisericii Reformate. În câteva clipe, oamenii au început să înconjoare casa lui Tokes ca să-l ocrotească. Tokes s-a adresat mulțimii, cerându-i să se încreadă în Dumnezeu și să rămână calmă. Maiorul a ordonat mulțimii să se împrăștie, dar nimeni nu s-a mișcat din loc. Atitudinea lor a declanșat demonstrații în alte părți din Timișoara, care s-au răspândit în cele din urmă până în capitală, București.

În ziua următoare, poliția a atacat mulțimea aflată în afara Bisericii Reformate cu spumă și apă din furtunuri. Mulți au fost arestați. Tokes însuși a fost arestat în ziua de duminică. În acea seară. s-au auzit primele împușcături în piața centrală a orașului, între catedrală și operă. Soldații au deschis focul asupra mulțimii. Pastorul baptist Petru Dugulescu, care venise în sprijinul lui Tokes, vorbește despre 382 de morți și răniți în timpul acelui singur incident. În total, numărul victimelor a fost estimat la 3500. Un om curajos a trecut clandestin peste graniță o casetă audio pe care erau înregistrate împușcăturile. Când posturile de radio occidentale au transmis caseta în auzul românilor, știrea s-a răspândit imediat în toată țara. Aceasta a dus la noi demonstrații în București și în alte orașe mari. În 22 decembrie, regimul s-a prăbușit. Pastorul Dugulescu a auzit știrea în timp ce ținea o cuvântare de la un balcon care dădea spre Piața Operei, scena primelor împușcături. El a spus mulțimii în număr de 150000, felul în care Securitatea îl hărțuise și-l accidentase intenționat. Când a povestit cum îl ocrotise Dumnezeu, ascultătorii au strigat: ”Dumnezeu există! Există un Dumnezeu!”. ”Am cerut mulțimii ca în aceste momente mărețe, istorice și critice, să ne rugăm împreună… Fără să fi fost rugați s-o facă, toată mulțimea a îngenuncheat cu fața spre catedrală”.”

Adventul – speranță în vremuri grele

Adventul – speranță în vremuri grele

Predică susținută în Biserica Metodistă Unită ”Calea Credinței” Cluj, în perioada Adventului 2012.

Adventul aduce speranță

Se spune că era odată un ţăran chinez, foarte sărac, dar deştept, care îşi lucra din greu pământul împreună cu fiul său. Într-o zi, fiul îi spuse: „Tată, ce ghinion! Calul nu a venit la muncă astăzi”. „Pentru ce numeşti asta ghinion?”, răspunse tatăl. „Să vedem ce ne aduce ziua de mâine.” După câteva zile, calul reveni însoţit de o minunată iapă sălbatică. „Tată, ce noroc pe noi!”, exclamă fiul. „Calul nostru ne-a mai adus un ajutor!” „De ce numeşti tu asta noroc?”, răspunse tatăl. „Să aşteptăm să vedem ce ne aduce ziua de mâine!” Câteva zile mai târziu, fiul vru să încalece calul cel nou dar, acesta, neobişnuit cu asta, se împotrivi şi-l trânti la pământ. Fiul îşi rupse un picior. „Tată, ce ghinion! Mi-am rupt piciorul.” „De ce numeşti tu asta ghinion? Să vedem ce ne aduce ziua de mâine.” Băiatul nu era convins de filozofia tatălui şi plângea în patul său. Câteva zile mai târziu, trecură prin sat trimişi ai regelui în căutare de tineri pe care să-i ducă la război. În casa bătrânului ţăran, văzură doar un tânăr cu piciorul rupt şi îl lăsară în pace. Tânărul înţelese atunci că viaţa are atâtea întorsături, iar evoluţia ei poate fi atât de imprevizibilă, încât ceea ce ni se pare prilej de bucurie poate fi, de fapt, pricină de întristare, iar ceea ce pare grea încercare poate deveni oportunitate de binecuvântare.

Nu ştiu să fi fost vreun an în care să ascult atât de multe lamentări, multe dintre ele îndreptăţite, precum cel care e gata să se sfârşească. Şi m-am gândit că nu e nicio altă perioadă potrivită unui mesaj al speranţei precum cel al Adventului, pe care-l parcurgem acum. Iată câteva valenţe unde am surprins dimensiunea speranţei, în perioada Adventului istoric!

Văd, întâi de toate, că Adventul aduce speranţă pentru cei credincioşi. Scriptura spune despre Zaharia şi Elisabeta că amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, păzeau fără pată toate poruncile şi rânduielile Domnului. O singură mare întristare aveau: Elisabeta era stearpă. În vreme ce preotul Zaharia tămâia în Templu, un înger i se arată şi-i aduce vestea că Elisabeta, soţia lui, îl va naşte pe Ioan, mare înaintea Domnului, propovăduitor al convertirii, deschizător de drumuri pentru noua eră ce va să vină. Ani de zile, cei doi s-au rugat pentru un fiu. Acum erau bătrâni. Practic, nu mai aveau nicio şansă pentru zămislire. Dar Dumnezeu, creator şi susţinător a toate, avea un alt plan şi un alt timp pentru ei. Ei şi-au dorit doar un fiu, Dumnezeu a dorit pentru ei să-i dea naştere celui „mai mare om născut vreodată din femeie” (Matei 11,11).

Adventul aduce speranţă pentru oamenii smeriţi. Fecioara Maria, rămasă însărcinată de la Duhul Sfânt, îşi recunoaşte starea smerită şi Îl glorifică pe Dumnezeu: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit umilinţa slujitoarei sale” (Luca 1,47-48). Iosif, găsind-o însărcinată, se hotărăşte să nu dea curs tradiţiei orgolioase a vremii, şi, în adâncă umilinţă, se hotărăşte să o părăsească în ascuns, pentru a o cruţa de dispreţul comunităţii. Este înştiinţat angelofanic că ceea ce zămisleşte Maria e de la Duhul Sfânt şi speranţa încolţeşte din nou în inima lui.

Apoi, Adventul aduce speranţă celor dispreţuiţi. În întuneric, ciobani murdari, obosiţi, mâhniţi, reprezentanţi ai celei mai de jos clase sociale din vremea lor, văd slava Cerului, coborându-se o dată cu cel mai frumos imn îngeresc ce s-a auzit vreodată pe pământ. Mărirea Înaltului nu s-a arătat în castelul împăratului, nici în Templul sau sinagogile vremii, ci pe câmpia Betleemului, unde oamenii asupriţi şi desconsideraţi ai vremii erau chemaţi la închinare. Nu ştiu frământările tale, poverile tale, rănile tale. Ştiu doar că Adventul e perioada prielnică pentru ca noi, toţi cei ce ne simţim apăsaţi peste măsură, nedreptăţiţi sau dispreţuiţi de către ceilalţi, sau poate chiar de către noi înşine, să aprindem în noi speranţa.

Nu în ultimul rând, Adventul aduce speranţă celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Magii din Răsărit, sinceri în căutarea lor, s-au lăsat conduşi de ştiinţa lor în stele spre a găsit noul rege, despre care aştrii i-au înştiinţat. Ei au vrut să găsească un împărat pământesc, dar Dumnezeu a dorit pentru ei să-L găsească pe Regele Suprem, Însuşi Dumnezeu Întrupat. După ce-L adoră pe Prunc, magii sunt avertizaţi în vis să meargă pe o altă cale, semn că, după ce-L întâlneşti pe Domnul Isus, Dumnezeu începe să-ţi vorbească personal; semn, de asemenea, că te poţi duce la Isus aşa cum eşti, dar nu te mai poţi întoarce la fel după ce L-ai găsit. Suntem în perioada Adventului. E criticată aspru, de către creştini, irosirea timpului de care mulţi dau dovadă în perioada aceasta: „prea mare forfotă, prea multe bucate, prea mulţi gălăgioşi colindători, activism religios”. Eu cred că am putea privi acest moment al anului ca un prilej de a le vorbi oamenilor care nu-L cunosc pe Isus despre Adevăratul Sărbătorit, care este El. Până la urmă, dacă magii au fost aduşi la credinţă prin idolii lor, de ce nu s-ar putea împlini aceeaşi minune şi astăzi?

Preaiubiţilor, câteodată Adventul nu coincide cu împlinirea celor mai profunde nevoi ale noastre, aici, pe pământul căderii. Pastorul Richard Wurmbrand povesteşte cum, la închisoare aflându-se, în pragul sărbătorii Întrupării, în salonul muribunzilor, auzea tânguirile unui comunist, care, apăsat fiind de vina condamnării pe nedrept a atâtor suflete, nu putea muri. Spune Wurmbrand: „şi asta pentru că toţi pot trăi fără Isus, dar nimeni nu poate muri fără Isus”. Cu ultimele-i sforţări, comunistul se îndreaptă spre patul unui pastor baptist, închis tocmai de el, înainte de a fi şi el arestat. Se aşează pe patul pastorului, îşi cere iertare, pastorul îi vorbeşte despre Domnul Isus, venit în lume tocmai pentru a ierta păcatele, amândoi se îmbrăţişează şi trec în viaţa de dincolo împăcaţi cu Dumnezeu şi unul cu celălalt. În ciuda acestor condiţii, Adventul este o sărbătoare a speranţei, a proclamării adevăratei şi supremei speranţe, care animă toate ale noastre speranţe, de fiecare zi: „şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5,2b).

Un Advent al credinţei, speranţei şi dragostei tuturor!

E viața după cum ți-o faci?

          Moartea unor persoane umane cheamă mereu la tăcere și prezență, din partea noastră, a celor rămași. De aceea, m-au oripilat imaginile de la înmormântarea unei mame și a doi prunci ai săi, ce-au circulat pe internet. Pe cât m-au indignat imaginile, pe atât m-a emoționat istorisirea. În timp ce stăpânul casei era plecat, fratele acestuia, dependent de droguri, găzduit în casa lui, îi ucide soția și doi copii. Un singur beleluș e salvat, și aceasta doar pentru că nu era în aceeași cameră cu victimele. Bărbatului îi mor într-o zi soția și doi copii, omorâți fiind de fratele său, pe care l-a găzduit pentru a-l ajuta să se lase de toxice. Familia – compusă din creștini practicanți, cunoscuți și iubiți de întreaga biserică locală.

Aproape zilnic, aud acest mesaj: ”Viața e după cum ți-o faci!” Mulți cred că succesul, bunăstarea, sunt rezultatele meritelor lor. Pe palierul celălalt, mulți cred că ale lor alegeri le determină exclusiv viața. Primii se umplu de mândrie, încât abia mai încape vreun strop de sensibilitate în inimile lor pentru cei care sunt în nevoie sau în suferință. Cei din a doua categorie se învinovățesc peste măsură de tot trecutul lor și, adesea, de lucruri care nu au stat niciodată  în controlul lor: ”off, de aș fi ajuns mai devreme cu el la spital poate nu murea”, ”dacă aș fi fost copil cuminte, poate părinții mei nu s-ar fi despărțit”, etc.

Pe de cealaltă parte, sunt oameni care trăiesc într-o pasivitate extraordinară, punând toate eșecurile lor pe seama ”destinului”. Îmi amintesc de un tânăr pe care l-am întrebat odinioară de ce nu întreprinde nimic pentru a-și găsi un loc de muncă, dacă se tot lamentează că nu are serviciu. Mi-a răspuns clar și tăios: ”-Dacă Dumnezeu vrea să lucrez, îmi va da un loc de muncă. Nu trebuie să-l caut eu”. E înțeleaptă zicala românească: ”Dumnezeu îți dă, dar nu-ți pune și-n traistă!” Se pare că tânărul cu pricina nu voia nicicum să fie de acord cu ea.

În Sfânta Scriptură, cuvântul ”viață” apare de aproape 500 de ori. Sub inspirația Spiritului Sfânt, toți autorii Bibliei, care au vorbit despre viață, au considerat viața ca fiind cea mai înaltă valoare. Nu găsesc nicăieri, în toate aceste versete, vreo învățătură categorică care să afirme că ”viața e după cum ți-o faci tu” sau ”nu poți schimba viața ta. Totul e predestinat și, orice ai face tu, nu poți modifica nimic”. Prima afirmație ar contesta suveranitatea și atotputernicia divină și ar face de neînțeles exemple tragice de viață, precum cel descris la începutul reflecției. A doua ”dogmă” ar nega o trăsătură esențială care ne face să fim oglindirea chipului Creatorului: libertatea de a alege.

Psalmistul scria: ”Adu-Ți aminte ce scurtă este viața mea; oare în zadar i-ai zidit pe toți fiii oamenilor?” (Ps. 89,47). Iar Mântuitorul le spunea ascultătorilor săi: ”și perii capului vostru, toți sunt numărați. Nu vă temeți…” (Luca 12,7). Viața are propriile-i legități și nu se pleacă în fața dorințelor noastre. Această constatare ar trebui să ne producă o mare ușurare: suntem despovărați de faptul că stă în puterea noastră exclusivă ceea ce ni se întâmplă. Sunt circumstanțe care ne iau prin surprindere, sunt pietre puse în calea unor năzuințe ale noastre, sunt, pe de cealaltă parte uși deschise pe care nu ni le-am imaginat niciodată. Sunt întristări care vin asupra noastră fără ca noi să le atragem, sunt mângâieri care ne aduc liniște în cele mai tulburătoare clipe ale vieții.

”Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra!” (Mat. 6,33). ”Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide” (Matei 7,7). Pentru cei dintre noi mai înclinați spre pasivitate, Biblia abundă de îndemnuri la acțiune. Viața de creștin este o viață de adorare și de căutare totodată. De credință și de fapte ale credinței. De așteptare încrezătoare, de odihnă în Voia Lui, alături de implicare deplină în propria viață și în viețile celorlalți. Viața de creștin presupune responsabilitate individuală.

Preaiubiților, viața nu este rezultatul plenar al voinței și alegerilor mele. Până nu privesc viața ce mi-a fost hărăzită ca darul divin și șansa la fericirea eternă pentru mine, nu voi conștientiza faptul că nu mai resimt nimic valoros în existența mea doar din simplul motiv că am început să privesc viața-mi ca pe o povară, nu ca pe valoarea supremă care dă preț tuturor lucrurilor. În același fel, viața mea nu poate fi trăită fără de mine și-n afara alegerilor mele. Sunt întrebat mereu cum să răspund provocărilor ei, astfel ca, la sfârșit de drum, când se trage linie, să fiu găsit ca un administrator iscusit al talantului ce mi-a fost dat.

Uneori, nu-i ușor să știi când să aștepți și când să acționezi. Când e cazul să lași lucrurile să decurgă în ritmul lor, hotărăt de Sus, când e cazul să intervii. De aceea, tare de folos ne este a rosti necurmat această rugă: ”-Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba, curaj să schimb ceea ce pot și înțelepciunea să le deosebesc!”

Porunca cea nouă

Pentru a audia acest mesaj, dați click pe linkul de mai jos:

Porunca cea nouă – predică Andrei Pătrîncă

Noi, toți, care tânjim după stele

      Ieri era profetul plin de râvnă, plin de curaj încât să-i înfrunte pe toți cei patru sute cincizeci de prooroci idolatri. Azi, e doar un fugar descurajat și înfricoșat de o singură femeie. Ieri își cunoștea puterea. Astăzi are în față doar propria slăbiciune. Ieri, tot poporul rătăcit se îndoia de veridicitatea lui, dar el nu se îndoia de protecția Dumnezeului său. Astăzi, tot poporul crede în el, în vreme ce el a încetat a mai crede în sine.

M-am gândit la experiența profetului Ilie zilele acestea. M-am regăsit în cele întâmplate lui: în patosul lui de început, în fuga lui de după. Am avut ocazia să gust și dulceața Carmelului și amarul însingurării pustiului ulterior. Nici acum nu știu pe unde mă situez, între aceste două coordonate spirituale… Dar îmi e vie, deslușită, clară și cunoscută experiența proorocului, cu toate zbaterile-i și cu toate lecțiile-i prețioase.

Se întâmplă adesea, în traiectoria duhovnicească a noastră, să ne împiedicăm și să cădem. Mai cu seamă e dureroasă căderea când urcușul e prea înalt și brusc, când pericolul mândriei amenință sărăcia-n spirit și, implicit, umplerea noastră cu Dumnezeul inimilor smerite. Chiar în stările acelea crunte, de disperare, de deșert, de deprivare, de tăcere celestă, de spaimă și întristare, rămânem totuși, toți cei care am gustat din Dumnezeu, oameni care tânjim după stele (1). Iar oamenii care tânjesc după stele au parte, chiar în Valea Plângerii, de prezența Domnului lor.

Noi toți, care tânjim după stele, beneficiem, în cădere, prin nemărginita milă divină, de suportul lui Dumnezeu: ”Ilie s-a culcat și a adormit sub un ienupăr. Și iată, l-a atins un înger și i-a zis: Scoală-te și mănâncă! El s-a uitat și, la căpătâiul lui, erau o turtă coaptă pe niște pietre încălzite și un ulcior cu apă. A mâncat și a băut, apoi s-a culcat din nou” (1 Regi 19,5-6). Ce știință minunată și ce ocrotire măreață are Dumnezeu pentru noi! Cum ne cunoaște El stările și cu ce nețărmuită grijă vine în întâmpinarea celor mai mici nevoi ale noastre! Și toate acestea pentru ca noi, cei care tânjim după stele, chiar de avem pentru o clipă privirea căzută la pământ, să căpătăm curajul de a ne ridica ochii spre Cer, de unde ne vine izbăvirea! Așa S-a purtat Dumnezeu cu Ilie cel căzut, așa se poartă și cu inimile noastre zdrobite!

Noi toți, care tânjim după stele, cunoaștem, prin harul Lui, chiar în timpul dezgolirii de noi înșine, înveșmântarea în hainele misiunii Lui: „El (Ilie) s-a sculat, a mâncat și a băut și cu puterea pe care i-a dat-o mâncarea aceasta, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți până la muntele lui Dumnezeu, Horeb” (1 Regi 19,8). Acum vreo patru-cinci ani, în cursul unei mărturisiri, sleit de puterile mele și neîncrezător în însărcinarea divină pe mai departe, un prieten, confesor, mi-a spus: ”abia când nu mai ai nimic bun în tine, Dumnezeu poate să lucreze cu toate ale Lui puteri prin tine, spre binele celorlalți”. Și astăzi îi sunt recunoscător duhovnicului respectiv pentru acele cuvinte. Ele m-au îndemnat să-mi șterg praful drumului prin pustie și să îndrăznesc, prin puterea Lui, să cuceresc înălțimea Horebului meu personal.

Noi toți cei ce ne credem neînsoțiți și care, totuși, tânjim după stele, să nu uităm niciodată de miracolul comuniunii: ”Dar voi lăsa în Israel șapte mii de bărbați și anume pe toți cei care nu și-au plecat genunchii înaintea lui Baal și a căror gură nu l-au sărutat” (1 Regi 19,18). Ilie se vedea singur. Dar, asemenea lui, ancorați în închinarea în duh și-n adevăr, în rugăciune și așteptare plină de speranță, alți șapte mii de bărbați împărtășeau aceleași valori, așteptau manifestarea dreptății lui Dumnezeu, părtășia liberă cu El și a unora cu ceilalți:

”Suntem mult mai mulți în lume,

Cei ce credem și iubim,

Nu e nimeni să ne știe

Câți suntem și-o să mai fim

Nu te teme, frate care

Te crezi singur și învins,

Frații care te înconjoară

Sunt un număr necuprins.”

(Traian Dorz – Suntem mult mai mulți în lume)

               

De la Cristos încoace, în chipul cel mai frumos cu putință, prin așezarea Lui umilă în noi, Dumnezeu ne e suport, misiune și comuniune. Suport, ca să nu cădem de oboseală. Misiune, ca să avem o direcție, un scop, un sens, un destin. Comuniune, pentru că Fericirea nu-și poate găsi împlinirea decât revărsându-se mereu, în nestinsă iubire, spre celălalt. Toate acestea pentru noi, cei care tânjim după stele.

”Cu toții am iubit pruncul Mariei și L-am văzut, pentru că era căldură în ființa Lui și El vibra în ritmul vieții. Iar uneori Maria Îl urma ca să-I asculte cuvintele și să audă sunetul propriei inimi. Maria L-a așteptat în pragul casei și la fiecare înserare, ochii ei căutau în lungul drumului întoarcerea Lui… Iar într-o zi, când Isus S-a dus la lac să fie cu pescarii, ea mi-a zis: Ce este omul dacă nu această ființă neliniștită care se ridică de la pământ? Și ce este omul, dacă nu un dor ce voiește să atingă stelele? Fiul meu este dorul. El este noi toți care tânjim după stele” (2).

(1), (2): Kahlil Gibran, Isus, Fiul Omului

Mesajul preotului Papp Antal, Paroh al Bisericii Romano – Catolice Sibiu Terezian, cu privire la cartea lansată ”Am vreo valoare în lume?”

Iubite frate întru Cristos, Andrei!

Trecând peste toate barierele confesionale creştine, te consider un trăitor al valorilor cristice. Crezul tău este un crez universal. Ştii să accepţi pe langă mesajul biblic şi mesajul personal al creştinilor din toate veacurile din Biserica lui Cristos. Iubeşti acei oameni, -indiferent de orientarea confesională  – care in normalitate duc o viaţă spirituală autentică.

Dă-mi voie să te citez: ” Ştiţi, în urmă cu câţiva ani, habar nu aveam ce înseamnă să fii creştin autentic.   …. am întâlnit, printre oamenii Bisercii, iubitori de Cristos autentici. Şi prima constatare care mi-a zguduit pur şi simplu lăuntrul a fost aceasta: crestinii care traiesc cu Dumnezeul in care cred, sunt oameni care se aproprie cel mai tare de normalitate, în sensul absolut al cuvântului…  Întâlnirea mea cu oameni devotaţi lui Cristos mi-a deschis ochii, şi aşa eliberat de cecitatea prejudecăţilor mele sectar-intelectualiste am început să cred în normal…De atunci încolo, tot vorbesc despre el, ca să se prindă de mine şi de toţi cei care ţin, mulţumitor fiind pentru că, în Providenţa Lui, Dumnezeu a îngăduit să aşeze lângă mine fiinţe consacrate Lui, puse deoparte pentru slava Sa şi mărturie întru normalitate a Bisericii Sale”

Am primit un mozaic cristic al credinţei tale în Cristos conturate şi formulate în culegerea ta de eseuri creştine. Este icoana vie a credinţei tale cristice trăite şi împlinite în duh, cuget şi în iubire. Este Adoraţia ta fată de acel Mântuitor, care te-a salvat de păcat şi ţi-a arătat drumul spre implinirea spirituală. Este procesul de maturizare al credinţei tale exprimată în iubirea ta Mesianică.

Iţi pui întrebarea retorică: Am vreo valoare în lume? Răspunsul meu la acestă întrebare este una simplă, pozitivă de estenţă mesianică: Da, dacă eşti purtătorul aceleaşi iubiri mărturisite de Cristos.

Ai o personalitate creştină putin mai diferită faţă de alţi creştini. Ca și creştin:

• Esti un catolic împlinit  – universal în creştinătatea ta,
• Esti un ortodox deplin – drept credincios în lumina lui Cristos,
• Pe de altă parte eşti şi un protestant convins – protestezi în felul tău împotriva acelora care nu iau în serios mesajul mesianic al iubirii evanghelice

Citind fiecare mesaj cristic în parte, din această culegere de eseuri creştine, dai dovadă intelectuală – matură a creştinataţii universale.

Îmi place modul practic în care abordezi fiecare tematică în parte. Nu te opri doar la această carte! Nu uita, Dumnezeu ţi-a încredinţat o misiune, ca prin puterea Cuvântului Său, să-l vesteşti şi sa-L mărturiseşti cu bucurie pe Isus Cristos cel Inviat, Mântuitorul nostru!

Mesajul meu pentru tine este unul cristic: „eu nu mai sunt in lume, dar ei sunt in lume. Şi Eu vin la Tine, Sfinte Tată, păzeşte in Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei sa fie una , cum suntem şi noi. ” (In17,11)

Aceasta este misiunea noastră: să-L propovăduim cu dragoste pe Isus Cristos, să ne rugăm şi să ne luptăm pentru unitatea Bisericii lui Cristos!!!

Draga frate, Andrei!!!

Primeşte cu drag aceste consideraţii smerite legate de culegerea ta de eseuri.

Sibiu, la 12 august 2012

Papp Antal

Paroh la Biserica Romano – Catolică Sibiu Terezian

Interviu cu pastorii metodiști ai Bisericii ”Calea Credinței” din Cluj

              Iubiți prieteni, suntem onorați astăzi să îi avem alături, prin intermediul acestui articol, pe cei doi pastori ai Bisericii Metodiste Unite ”Calea Credinței” din Cluj.

  -Vă mulțumim pentru oportunitatea pe care ne-o oferiți de a cunoaște câteva lucruri privitoare la sfânta și rodnica dumneavoastră lucrare spirituală!

-Va multumim si noi pentru interesul dvs. de a face cunostință cu biserica noastră.

-Care este, pe scurt, istoria Bisericii Metodiste ”Calea Credinței”?

– În anul 1994, pastorul american Matthew Elliot, împreună cu familia, a primit chemarea de la Dumnezeu să slujească națiunii române. Începuturile nu au fost uşoare, acesta hotărând, după câţiva ani de slujire în Cluj-Napoca, să locuiască la sat, în condiţii similare cu cele ale ţăranilor români, departe de confortul din SUA.

Pastorul, având o inimă plină de pasiune pentru Dumnezeu, a reuşit să câştige încrederea multor români. Aceştia au văzut inima sa şi dorinţa arzătoare de a transmite mesajul Evangheliei şi unii i s-au alăturat, lansându-se învăţaţi de către el şi, de asemenea, lucrând cot la cot în răspândirea Evangheliei în satele din împrejurimile oraşului Cluj-Napoca.

Din aceeaşi lucrare a luat fiinţă Biserica Calea Credinţei, în satul Miceşti, judeţul Cluj, iar după plecarea Pastorului Matthew Eliott a fost numit ca pastor Rareş Călugăr. Acesta, la rândul său, după câţiva ani de slujire în sat, a plantat o nouă biserică în Cluj-Napoca.

Ambele biserici au fost susţinute în mare parte de către credincioşi metodişti. De la acest sprijin extraordinar până la o colaborare oficială cu Biserica mare Metodistă a fost doar un pas.

Prima biserică care a dorit să încheie un parteneriat oficial a fost Biserica din Reynoldsburg, SUA, în care Pastorul Matthew Elliot slujeşte în bordul de misiune.

În februarie 2011, Biserica Calea Credinţei a avut onoarea să fie vizitată de către episcopul Patrick Streiff, episcop peste Europa Centrală, Europa de Sud şi Africa de Nord.

Acesta, împreună cu reverendul Üllas Tankler, şi-au exprimat dorinţa de a ne oferi tot sprijinul necesar pentru a deveni prima Biserică Metodistă Unită din România.

În luna august 2011, echipa de lideri a Bisericii Calea Credinţei a luat decizia prin vot de a fi parte din denominaţiunea Metodistă Unită.

În 4 Septembrie 2011, cu participarea superintendentului Daniel Topalsky, a avut loc serviciul divin de dedicare a Bisericii Calea Credinţei şi primirea membrilor în Confesiunea Metodistă Unită

În urma acestui eveniment, Biserica Calea Credinţei a devenit prima Biserică Metodistă Unită din România recunoscută oficial.

               -De ce ați ales să slujiți în Biserica Metodistă și nu într-o altă confesiune creștină din România?

– Așa cum am specificat și în scurtul nostru istoric, biserica noastră a fost sprijinită în mare parte de oameni ai Bisericii Metodiste Unite, dar dincolo de acest aspect a fost faptul că biserica noastră s-a identificat cu valorile doctrinare ale Bisericii Metodiste, valori și vederi pe care noi deja le împărtăşeam. Până la urmă nu a fost altceva decât o schimbare de nume și nu de identitate.

Un alt lucru care ne-a atras este faptul că Biserica Metodistă păstrează elementele evanghelice, dar, în același timp, păstrează și formele de exprimare ale bisericilor istorice (ortodoxe, catolice și protestante magistrale). Acestea din urmă le considerăm mult mai adecvate în transmiterea mesajului evangheliei  și aceasta având în vedere că trăim într-o țară care din punct de vedere religios se identifică cu latura de est și nu cu cea de vest, latură care pune accent pe exprimarea credinței folosind și simbolismul religios (de ex: prezența hainelor preoțești, crucea, arhitectura bisericii, etc).

-Care ar fi punctele centrale ale învățăturii metodiste unite?

Biserica Metodistă Unită “Calea Credinţei” crede cu putere în următoarele valori scripturale:

Iubirea de Dumnezeu – aceasta este închinarea noastră, în reverenţă pentru El.

Iubirea aproapelui – aceasta este slujirea noastră, orientată spre semenii noştri.

Necesitatea naşterii din nou – El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt. Tit 3:5

Împărtășirea credinței creștine – Comunicarea faptelor de dragoste ale lui Dumnezeu tuturor oamenilor, împlinirea Marii Trimiteri.

Învăţarea – procesul de ucenicie, pregătire pentru slujire, studiul biblic.

-Ce aduce nou, în peisajul evanghelic, Biserica Metodistă?

Forma distinctivă a patrimoniului nostru teologic care constă în înţelegerea harului mântuitor oferit de Dumnezeu. Deşi fondatorul metodismului, John Wesley, împărtăşea credințe comune cu privire la har cu ceilaţi creştini, acesta  a căutat un adevăr profund bazat pe Sfânta Scriptură care a rezultat într-o înțelegere complexă, eficientă și practică pentru fiecare credincios.

John Wesley a descris harul mântuitor al lui Dumnezeu în trei faze:

• Harul anticipat
• Harul justificator
• Harul care sfințește

Înțelegerea celor trei idei teologice cu privire la har și corelația dintre ele poate să aducă o înţelegere nouă asupra relaţiei omului cu Dumnezeu, înțelegere care așa cum a adus în vremea lui John Wesley (și după el), o trezire spirituală de proporții, poate să aducă și poporului român o trezire reală care să depășească granițele confesionale.

-Eu sunt fascinat, din cele citite despre Biserica Metodistă, de putința extraordinară a metodismului de a-și păstra curăția crezului și, totodată, de a rămâne deschis colaborării cu celelalte confesiuni, atât evanghelice, cât și istorice. Care este secretul acestei flexibilități?

Dragostea, iubirea aproapelui și crezul bisericii metodiste care spune că:

Biserica Metodistă Unită este deschisă pentru a sprijini Trupul mare al lui Hristos, împreună cu diversitatea denominaţiunilor Lui. Credem că noi toţi, creştinii, trebuie să fim uniţi atât la nivel local, naţional, cât şi internaţional, cu scopul de a extinde împărăţia lui Dumnezeu.

În concluzie, tocmai credința că nu suntem “singura biserică”, ci suntem doar “o parte” din biserica mare -Mireasa lui Hristos- aduce cu sine dorința de a crea parteneriate cu toate denominațiile care au la bază crezul apostolic nicenian.

-Trăim într-un spațiu dominat profund, ostentativ și cvasipermanent, de exclusivism. Care sunt reacțiile Bisericilor creștine mai bine reprezentate numeric în România față de Biserica Metodistă?

– Momentan trebuie să recunoaștem că suntem un element de noutate atât pentru bisericile evanghelice cât și pentru bisericile istorice, dar interacțiunile pe care le-am avut cu acestea în câteva rânduri au fost pozitive, nu am întâmpinat opoziție sau dezacord. Considerăm că Dumnezeu poate folosi biserica noastră ca un element unificator și nu ca unul exclusivist.

–Care este mesajul pe care voiți să-l transmiteți cititorilor acestor rânduri?

-Creșteți în cunoștința lui Dumnezeu, umblați în lumina lui Hristos și slujiți din toată inima prin puterea Duhului Sfânt!

-Unde se strânge Biserica pe care o păstoriți în Cluj?

Biserica noastră este situată pe str. Pârâului 2b, cartierul Manaștur. Vă așteptăm cu drag ori de câte ori aveți ocazia să veniți la Cluj!

        În numele și împreună cu cei interesați de lectura acestui interviu vă mulțumim și vă dorim să vă fie întrecute așteptările spirituale și să fie împlinite prin dvs. toate cele câte vă sunt încredințate de Sus spre propovăduire!

Interviu realizat de Andrei Pătrîncă

Curajul de a ne lăsa răniți

O cunoştinţă comună îmi transmisese că dna X, din SUA, doreşte să mă întâlnească. Pentru că a sa călătorie în România avea un itinerariu care nu cuprindea Sibiul, urma să ne găsim unul pe altul într-o urbe din vecinătate, la un anumit fast-food. Doamna pe care urma să o aflu era una în vârstă, zglobie, vopsită şi machiată strident. Mă aştepta la uşa incintei unde urma să luăm masa. Am intrat în fast-food. Ea, în continuu, vorbea enorm, gesticula larg, monopoliza discuţia. Ceea ce m-a impresionat a fost flerul ei deosebit de a afla în cinci minute lucruri pe care unii nu le află de la mine într-o viaţă. Stăteam sprijinindu-ne de tejgheaua unde comandam meniurile noastre în vreme ce ea mă întreba cu nesaţ: „Câţi ani ai?”, „Ai vreo prietenă?”, „Şi când voieşti să-ţi faci?”, „Nu ţi-ar plăcea de nepoatele mele din America? Lor cred că le-ar plăcea de tine!” Tot interogatoriul se desfăşura în public, cu voce suficient de puternică pentru ca ospătarii să aibă înaintea privirii nu doar priveliştea unor clienţi gata să le facă vânzare, ci, mai cu seamă, pe aceea a unei americance histrionice care pune întrebări indiscrete unui puşti pe care-l cunoaşte de câteva minute.

Ne-am despărţit la scurtă vreme. M-a salutat la fel de reverenţios la plecare, ca şi cum vederea mea i-ar fi produs o extraordinară bucurie. Am făcut însă „imprudenţa” de a privi în spate, imediat după ce m-am depărtat. Zâmbetul larg de pe chipul ei, de îndată ce m-am întors, s-a transformat într-o grimasă expresivă, în vreme ce raza privirii ochea cu totul alte obiective decât persoana mea, care pleca de lângă ea. Am mers spre casă amuzat la culme de întâlnirea de gradul III. Dar simţământul care m-a urmărit multă vreme, în ceea ce o priveşte pe dna X, a fost acela că m-am întâlnit cu o fiinţă care joacă o frumoasă piesă de teatru în propria viaţă, dar care nu a ajuns să trăiască autentic. De aceea, cu permisiunea dvs., mi-aş dori să vă invit să parcurgem împreună câţiva paşi în cunoaşterea acelor mijloace care ne fac să devenim originali, autentici şi, deasupra tuturor, egali cu noi înşine în relaţie cu Dumnezeu, cu ceilalţi şi cu vieţile noastre.

Primul pas pe care-l avem de parcurs în drumul nostru spre autenticitate este trecerea de la evitare la confruntare. Evitarea este primul mecanism de apărare pe care Biblia îl descrie. Atunci când omul a păcătuit, el s-a ascuns de faţa Dumnezeu. Dacă nu s-ar fi apropiat Dumnezeu de om, dacă nu l-ar fi chemat la dialog pe cel întors spre sine şi speriat de realitatea consecinţelor gestului lui, cine ştie câtă vreme nu ar fi rămas Adam departe de interacţiunea cu al Său Creator! De atunci şi până azi, evitarea îmbracă multe dintre atitudinile noastre. De la amânarea pregătirii unui examen până la evitarea confruntării cu o persoană incomodă, dar care are totuşi nevoie de prezenţa noastră, de la ocolirea lecturii Scripturii până la părăsirea Bisericii din motive fără consistenţă, de la ascunderea păcatelor până la excluderea rugii din viaţa noastră de credinţă, această defensivă numită evitare ne îndepărtează pe zi ce trece de armonia iubirii cu Dumnezeu şi cu semeni. Calea inversă este confruntarea. Alegem să lăsăm ochii deschişi, să ţinem capul sus, să păşim cutezători înainte, prin credinţă, cu onestitate şi curaj! Nu ne ferim de ceea ce viaţa ne scoate în cale, ci confruntăm cu speranţă orice situaţie existenţială dăruită nouă!

Apoi, pe calea spre autenticitate avem de făcut şi saltul de la activism la ascultare. Cred că exemplul cu cele mai multe valenţe în acest punct este modelul celor două femei, prietene de nădejde ale Mântuitorului, surorile Marta şi Maria. Marta reprezintă prototipul omului activist, preocupat de detalii, de ordine, de curăţenie, de muncă dusă până la epuizare. Maria, sora ei, cea care şi-a luat partea cea mai bună, e modelul omului gata să asculte înainte de a acţiona. Pentru Marta, e important ca Domnul Isus să se simtă confortabil. Pentru Maria, lucrul cel mai de preţ este ca Domnul Isus să fie ascultat. Activismul Martei o conduce pe aceasta la nemulţumire şi la cârtire, pe când inima meditativă a Mariei se umple de bucurie şi de pace la auzul Cuvântului vindecător! Azi, e plină lumea de activişti, în toate domeniile. Unii au palmaresuri atât de bogate, încât te şi miri câteodată cum de mai respiră oamenii aceştia, la cât de multe acţiuni împlinesc şi la câte evenimente sunt prezenţi! În Biserică, activiştii se oferă cei dintâi voluntari, se implică benevol în fel de fel de manifestări, ba chiar sunt oamenii nelipsiţi atunci când ai nevoie de sprijinul lor, în cele mai diverse situaţii. Numai că viteza lor e invers proporţională cu profunzimea lor şi, de aceea, ei ţin mai mult la formă decât la conţinut, la cantitate decât la calitate, la proiecte mai mult decât la oameni, la lucruri ce izbesc privirea decât la a pătrunde tainele inimilor. Cumva, ei sunt peste tot şi totuşi nicăieri. În timp, activiştii devin perfecţionişti, rigorişti, pretenţioşi cu ei, cu ceilalţi si cu Dumnezeu. Drumul înapoi se parcurge aşezându-ne priorităţile în ordine şi acordându-le timp lucrurilor de valoare ale vieţii.

Dacă vrem să fim autentici, suntem nevoiţi să parcurgem şi cărarea dinspre agresivitate spre blândeţe. Cain a uzat de simţământul mâniei, care a pus stăpânire pe el atunci când jertfa fratelui său a fost apreciată, ajungând până la a-l ucide pe Abel. Apoi s-a ascuns şi a negat înaintea lui Dumnezeu că ar şti ceva despre fratele său. Pentru cei dintre noi care ne confruntăm des cu agresivitatea, calea spre a o depăşi este exact cea contrară istoriei de viaţă a lui Cain. Suntem pe drumul cel bun dacă recunoaştem că avem o problemă cu agresivitatea şi căutăm la Cristos cel blând şi la duhovnici pricepuţi sprijin pentru tămăduire.

În sfârşit, cel mai important pas din drumul nostru spre autenticitate este tranziţia de la moarte la viaţă. Lupta cea mai mare a Domnului Isus în vremea propovăduirii Sale a fost cu liderii religioşi ai vremii. Preoţii cei mai de seamă ai Israelului erau desăvârşiţi la capitolul exterior: haine frumoase, rugăciuni lungi, râvnă pentru lucrare, toate aceste mijloace folosite exclusiv cu scopul de a atrage veneraţia poporului îndoctrinat. În interior, erau lipsiţi de minime sentimente de milă şi de respect pentru cei pe care-i păstoreau. Cel mai mare obstacol în calea schimbării lor era tocmai această constatare plină de tragism cu privire la ei: „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe din afară se arată frumoase, iar pe dinăuntru se arată pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie” (Mat. 23,27). Cu alte cuvinte, le spune Domnul: „Vă merge numele că trăiţi, dar sunteţi morţi!”, „Sunteţi prea plini de voi, pentru a fi plini de Mine!” Noi, astăzi, mărturisim la botez că ne-am îngropat viaţa veche şi că ne-am ridicat din moartea traiului trecut la o viaţă nouă, împreună cu Isus, cel Înviat. Botezul devine pentru noi nu doar un moment semnificativ al vieţii de credinţă, ci o icoană care ne aminteşte mereu că viaţa adevărată se găseşte doar în Domnul Cristos. Crezând în El, legând o relaţie apropiată cu El, făcând din El Domnul şi Mântuitorul vieţilor noastre, viaţa Lui începe să se înfiripeze în vieţile noastre şi natura Lui începe să devină şi natura noastră. Care e însă contribuţia noastră? Curajul de a ne lăsa răniţi! Curajul de a ne expune! Curajul de a ne arăta vulnerabili! Curajul de a ne lăsa modelaţi, ca lutul sub loviturile pricepute ale ciocanului olarului! Noi ne deschidem pentru tot ceea ce El ne oferă şi El încununează deschiderea noastră cu diadema autenticităţii noastre, de mare preţ înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu.

Pentru că Isus e viu, şi noi putem fi vii spiritual. Pentru că Isus nu se teme de confruntare şi noi vom lepăda evitarea. Pentru că Isus e ascultător, şi noi vom lăsa activismul nostru deoparte, pentru ceasul împuternicirii. Pentru că Isus e blând, şi noi vom învinge violenţa. Lepădând ce e vechi, ne îmbrăcăm cu veşmintele înnoirii. Oh, înnoiţi de vom fi, ce privelişte plăcută vom deveni pentru semeni şi pentru îngeri!

O promisiune sigură într-o lume nesigură

La școală, eram învățat că, înspăimântat peste măsură de fenomenele naturale, omul și-a croit din aștri zei, în fața cărora să se închine și cărora să le slujească, astfel apărând religia. Explicația simplă, puerilă aș spune, cristaliza gândirea filosofică materialist-comunistă, în baza căreia erau concepute pe atunci manualele noastre școlare. Cu toate acestea, în lumea veche, doar o minoritate etnică cunoștea revelația corectă, în vreme ce multe popoare se ghidau după gândul veșniciei din ei, după știința lăuntrică de a se raporta la un absolut, după nevoia de siguranță ce era sădită adânc în conștiința lor. Era mai ușor pentru ei să fie religioși, în ciuda puținii cunoștințe. Dar astăzi, lumea pare că nu mai are nevoie de Dumnezeu. Avem case robuste, unde ne putem adăposti, familii care ne susțin, prieteni care ne sunt aproape, slujbe și salarii pentru a putea trăi, remedii diverse pentru bolile trupului. ”-Ce nevoie mai am de Dumnezeu, dacă-mi merge bine? Ce nevoie mai am de Dumnezeu dacă totul stă în puterea mea și sub controlul meu?” gândim sau spunem adesea. Săptămâna trecută două persoane apropiate au suferit de infarct miocardic. M-am temut groaznic pentru viața lor. Și-atunci mi-am dat seama că suntem atât de firavi în fața existenței pământești! E nevoie să ne îmbolnăvim noi înșine sau cineva drag nouă, să ne moară cineva apropiat, să auzim de-un accident sau de-o calamitate, ca să ne dăm seama că ne-am zidit speranțele pe nisip, că am făcut din variabile constantele vieții, că ne-am bizuit pe noi atât de tare încât L-am alungat pe Dumnezeu din viețile noastre și că, atunci când existența ne ia la întrebări, nu mai știm ce să răspundem. În trecut, oamenii adunați în cetatea Babel au construit un turn, ca să se ferească de potop și ca să atingă cerul. Li s-au încurcat limbile și au fost răspândiți pe toată fața pământului (Geneza 11, 1-9). Au vrut să creeze o lume sigură, dar fără de Dumnezeu. Au destabilizat tot ce era sigur, iar pe Dumnezeu nu L-au putut atinge.

Și totuși, ce e sigur, într-o lume nesigură? Peste milenii, pe când Mântuitorul are să coboare pe pământ, să moară pe cruce și să învieze în glorie, ne va oferi făgăduința iubirii: Duhul Sfânt. De aceea, în cuvinte puține, căutând să surprind câteva valențe ale promisiunii mărețe că Isus ne va trimite Duhul Său, aș vrea să mă însoțiți într-o sumară și firavă surprindere a valențelor promisiunii Domnului Isus.

Întâi de toate, promisiunea coborârii Duhului Sfânt în noi este promisiunea paternității. Spune Isus: ”Eu voi ruga pe Tatăl și vă va da un alt Mângăietor, ca să fie cu voi pentru totdeauna, pe Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, pentru că rămâne la voi și va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani: vin la voi” (Ioan 14, 16-18). În cele mai întunecate nopți ale vieților noastre, răniți, zdrobiți, înfrânți, părăsiți de prieteni, singuri, conștiența identității noastre, de fii ai Regelui universului, ne e consolatoare. Prin Spiritul Sfânt, care locuiește în noi, suntem în contact direct cu Cerul și Cerul ia aminte la durerea noastră.

Apoi, promisiunea coborârii Duhului Sfânt în noi este promisiunea rodirii. Viața noastră se schimbă, în asemănarea cu Cel nepătat, pe măsură ce, în vreme ce noi ne odihnim în Cristos, Duhul Lui lucrează în noi: ”Dar roada Duhului este: dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioșie, blândețe, înfrânare; împotriva unora ca acestea nu este lege”. Sunt aspecte din viața noastră unde tânjim să ne schimbăm: relații tensionate, întristări, temeri, îngrijorări, iritare, îndoieli, ură, dependențe. Măsura rodirii noastre creștine este măsura plinătății Duhului Sfânt în noi! Să ne lăsăm animați de El și El ne va ajuta să trăim o viață înnoită, transfigurată!

Promisiunea coborârii Duhului Sfânt în noi este și promisiunea unității. În vreme ce ucenicii așteptau ca Dumnezeu să-L trimită pe pământ pe Spiritul Sfânt, ”toți s-au umplut de Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi… Toți se mirau și ziceau unii către alții: ‘Toți aceștia care vorbesc, nu sunt galileeni? Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia dintre noi în limba noastră, în care ne-am născut’?” (Fapte 2,4;7). Când oamenii de la Babel s-au unit să facă lucrările întunericului, Dumnezeu i-a despărțit. Dar de îndată ce oamenii sunt dispuși să asculte de Dumnezeu, Dumnezeu îi cheamă de la marginea pământului și-i face să vorbească aceeași limbă a iubirii!

Și, în sfârșit, promisiunea Duhului Sfânt este promisiunea împuternicirii. Domnul le vestește ucenicilor că sunt chemați la lucrarea de vestire a Evangheliei, imediat după pogorârea Spiritului Sfânt peste ei: ”Așadar, mergeți și faceți ucenici din toate națiunile, botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să țină toate câte v-am poruncit” (Matei 28,19-20). De fapt, Domnul ne spune că Își continuă lucrarea în mod particular prin fiecare dintre noi și, în mod comunitar, prin Biserică.

Prunc fiind, eram foarte sensibil la promisiunile celorlalți. Una dintre făgăduințele copilăriei, de care-mi amintesc, mi-a fost făcută de tatăl meu. Cineva l-a angajat pentru o anumită lucrare. În timp ce muncea, a zărit în podul casei angajatorului un televizor vechi, cu ecranul vopsit în verde. A venit acasă și mi-a promis că, la sfârșitul proiectului, mi-l va aduce. Eram săraci și aveam un aparat tv pe lămpi, care funcționa doar pe bază de pumni; vă dați seama ce însemna un oricare alt televizor decât acela, pentru un copil căruia-i mai plăcea să privească la el?! Ziua tânjită a sosit. Dar televizorul ba. Nu mai știu de ce nu și-a putut ține cuvântul! Poate a și uitat de promisiune. Dar eu m-am pornit pe-un plâns de s-a zguduit tot blocul! (Aveți grijă, nu le promiteți niciodată copiilor ceea ce nu le puteți dărui!). Noi, oamenii, adesea ne încălcăm făgăduințele! Dumnezeu însă a adus la viață tot ce ne-a promis! Noi suntem, ca și creștini, născuți în chinurile jertfei și în spălarea Duhului! Noi suntem, ca și creștini, dovada vie a faptului că Spiritul Sfânt este o promisiune sigură într-o lume nesigură!

Dezamăgiri

În vremea studenţiei mele, eram perceput adesea de către colegi şi de către unele cadre didactice drept o persoana aşezată, chibzuită, principială. Într-unul dintre anii terminali însă, s-a întâmplat să nu mă simt destul de pregătit pentru un anumit examen, motiv pentru care, deopotrivă cu ai mei colegi de grupă, mi-am sintetizat unele subiecte, cu scopul de a folosi rezumatele respective în cazul în care mi-ar fi picat la proba respectivă o chestiune necunoscută mie. Zis şi făcut. În dimineaţa examenului, surpriza cea mare a fost că aveam cazul despre care ştiam să spun cele mai multe lucruri, neajutat de nicio sursă de inspiraţie. Dar, totuşi, în dosarul meu, existau „păcătoasele” sinteze. M-am aşezat la masa de scris, bucuros că nu sunt nevoit să copiez, când, vijelios, intră profesoara, cu o falcă-n cer şi cu una-n pământ, controlându-ne tuturor foile. O colegă de dinaintea mea venise la examen nu cu mici prezentări, ci cu foi întregi pline de informaţii; intrând cu ele la examen şi nereuşind să le folosească selectiv, a dat peste cap tot planul „diabolic” al grupei. A fost o dezamăgire pentru mulţi dintre cei care mă cunoşteau. Cel mai mult m-a durut însă faptul că am produs suferinţă lăuntrică asistentului universitar care ne preda materia respectivă, un om deosebit, care credea în mine, atât în potenţialul meu medical, cât şi în cel uman şi spiritual. Respectul pe care mi-l dăruia odinioară s-a transformat subit în tăceri reci, în priviri evitante şi-n rememorări triste ale evenimentului cu pricina. A fost nevoie de ani pentru ca o relaţie frumoasă cândva, dar curmată brutal, să prindă din nou contur.

Dezamăgiri. Ne aşteptăm ca unii oameni în care credem să se comporte într-un anumit fel şi vedem că sunt exact inversul reprezentărilor cu care noi i-am investit. Ne aşteptăm ca noi să fim într-un anumit fel şi falimentăm grosolan faţă de noi înşine. Îi dezamăgim pe ceilalţi şi ne dezamăgim pe noi zilnic. Cu unele persoane dezamăgite mă întâlnesc în fiecare zi lucrătoare. Citesc pe feţele lor că nu sunt bucuroase să mă vadă, că prezenţa mea naşte-n ele simţăminte de mâhnire. Nici nu mai ştiu ce, cum şi când am spus, cert este că dezamăgindu-i pe ei, între ei şi mine s-a aşezat un morman de reproşuri tacite, de evitări aspre, de atitudini neprietenoase.

Ştiţi de ce suntem atât de des dezamăgiţi? Pentru că avem expectanţa ca oamenii să fie perfecţi. Suntem creaţi într-o lume la început imaculată, dar căzută acum. Tindem spre desăvârşire, dar suntem robi ai unei naturi pervertite. Să observăm însă cu câtă blândeţe îi abordează Isus pe cei care-L dezamăgesc! Domnul Îl reconfirmă pe Toma, după ce acesta se îndoieşte de El, cerând semne vizibile şi palpabile ale învierii. Îl întâlneşte personal pe Petru, cel care L-a tăgăduit de trei ori, şi-l reabilitează de trei ori, însărcinându-l apoi să păstorească Biserica. Isus, Cel perfect, are aşteptări realiste de la oameni. Noi, cei pătaţi, avem aşteptări utopice de la semeni.

Unii dintre cei pe care i-am dezamăgit văd azi în mine doar acel ungher care le-a produs suferinţă lăuntrică. M-au redus la o debara din locuinţa mea interioară şi nu au îndrăznit niciodată să vadă toată casa lăuntrului meu. Dar eu vă îndemn să îndrăzniţi să-i priviţi pe semeni prin ochii Mântuitorului! Să credeţi că, undeva, dincolo de încăperile inimilor care v-au întristat, există camere pline de lumină şi de pace! În fiecare om, există ceva pentru care merită să fie iubit! Şi-n fiecare om, Cel ce-a biruit moartea poate instaura viaţa, şi încă viaţa din belşug! Dezamăgirile nu sunt motive să ne înstrăinăm de oameni, ci sunt provocări pentru noi să-i acceptăm pe semeni aşa cum sunt şi să-i vedem prin prisma a ceea ce ar putea face Cristos în ei! Dezamăgirea se vindecă prin credinţă!

Cât despre examenul meu… l-am dat în toamnă. Evident, de data aceasta cinstit. Am extras acelaşi subiect primit şi-n vară, pe care-l ştiam cel mai bine. Undeva acolo sus, aparent departe, dar totuşi atât de aproape, Dumnezeu a crezut în mine mereu, chiar atunci când eu, cel confruntat cu propria-mi nimicnicie, încetasem a mai crede: „Într-adevăr, pe când eram încă neputincioşi, Cristos a murit la timpul hotărât pentru cei nelegiuiţi. De fapt, cu greu moare cineva pentru un om drept. Poate că pentru un om bun ar îndrăzni cineva să moară. Dar Dumnezeu Şi-a arătat iubirea faţă de noi [prin faptul] că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi. Aşa dar, cu atât mai mult acum, când suntem justificaţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânie, deoarece dacă, duşmani fiind, am fost reconciliaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, reconciliaţi fiind, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui. Dar nu numai atât, ci ne lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care acum am primit reconcilierea” (Romani 5,6-11).

Ne privește, ne asumă și ne împuternicește

Am auzit de curând o istorisire care m-a întristat. O enoriașă a unei anumite comunități a îndrăznit să meargă la preotul bisericii locale de care aparținea, spunându-i: ”Părinte, eu sunt mai puțin școlită. Nu credeți că, pe alocuri, ar fi potrivit să mai simplificați slujba, pentru ca și noi, cei neinițiați, să înțelegem?” Răspunsul preotului a fost dezarmant: ”-Doamnă, slujba aceasta se face pentru îngeri, nu pentru oameni!” Femeia curajoasă a rămas fără cuvinte, în timp ce simțirea rănită făcea să ruleze dureros o altă întrebare: ”-Dacă eu nu sunt înger, atunci ce mai caut la Biserică? Dacă eu nu contez, ce rost mai are participarea la liturghie? Dacă eu chiar nu sunt văzută, de ce să mai fiu prezentă?” În contrast cu evenimentul acesta, am avut privilegiul de a ”păți” exact opusul anul acesta. Fiind nevoit să sărbătoresc Învierea după ritul occidental în Arad, am ales pentru slujba sfântă o bisericuță romano-catolică periferică, austeră în ceea ce privește obiectele de cult, dar construită și decorată într-un fel care-ți transmitea extraordinar de multă căldură. Surpriza cea mare a venit însă din partea preotului. Cu o voce duioasă, dar deloc teatrală, cu un zâmbet constant, însă niciodată forțat, cu gesturi respectuoase, nicidecum flatante, preotul a oficiat cel mai frumos serviciu pascal la care am participat vreodată. Tinerii au citit din Scriptură pe roluri, mulți membri ai comunității locale au fost chemați în față pentru a da lectură diverselor rugăciuni, iar slujba întreagă a fost o împreună-glorificare puternică a Celui Înviat. În cele mai solemne etape ale serviciului divin, preotul invita congregația să rămână activă în duh: ”acum vom ieși cu toții, pentru procesiunea Învierii”, ”acum vom celebra împreună sfintele taine”. Fiecare moment ce urma în rânduiala slujbei era anunțat, în vreme ce fiecare cântare era proiectată cu un discret videoproiector, încât orice participant la liturghie să poată cânta imnurile măririi. La sfârșitul slujbei, preotul și-a dezbrăcat veștmintele, a dat mâna și a dialogat cu noi, cei pe care nu-i cunoștea, a luat o lopățică și a început să curețe, în tandem cu tinerii rămași, urmele lumânărilor pe podeaua lăcașului de cult. Ne-a privit pe toți cei prezenți, ne-a asumat integral, ne-a împuternicit la o trăire aproape de Cel Înviat și zugrăvit clar prin el, robul său.

Am meditat asupra acestui cadou pascal, dăruit mie cu atâta generozitate de Domnul. Și, cu cât m-am adâncit mai mult în rememorarea slujbei, cu atât am înțeles mai bine că-n jertfa și-n Învierea Domnului Isus sunt cuprinse exact aceste dimensiuni. Cristos pe cruce i-a privit pe toți cei prezenți. A privit mulțimea furioasă, setoasă de sânge, manipulată de marii lideri religioși să aleagă crima Salvatorului. I-a privit pe cei muribunzi, unul convertit în ultima clipă, altul rebel și ofensator până la moarte. I-a privit pe soldații duri, pe acei criminali plătiți ce aduceau ofrande veseliei în vreme de durere cosmică. A privit-o pe Maria, maica Sa, încredințând-o ucenicului iubirii. Și, într-un fel, ne-a privit pe noi, toți oamenii, în Infernurile cărora urma să coboare și ale căror legături ale Iadului avea să le sfarme plenar și etern. Dar nu doar ne-a privit. Ci ne-a asumat. Pe noi toți. Mincinoși, defăimători, desfrânați, ucigași de Dumnezeu și de oameni. Ne-a asumat așa cum suntem: ”Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți” (Isaia 53,5). Și apoi, victorios asupra morții, Isus va învia nu doar pentru Sine, ci pentru noi, ca și noi să fim împuterniciți, dacă vom alege calea mântuirii, de a trăi veșnic în fericirea sfintei Sale prezențe: ”Prin cunoștința Lui, Robul Meu cel drept îi va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor” (Isaia 53,11).

Adesea, privim prin oameni, dar nu-i privim pe oameni. Adesea, îi tolerăm pe oameni, dar nu-i acceptăm niciodată. Adesea, îi motivăm pe oameni, dar nu credem în puterea lor de devenire. Printr-un om, slujitor autentic al lui Dumnezeu, L-am văzut pe Dumnezeu. Și acest exemplu al preotului catolic din noaptea de Înviere mă inspiră necontenit de atunci să-I fiu recunoscător Celui care, cu lacrimi de sânge, murea pe cruce privindu-ne, asumându-ne, împuternicindu-ne și iubindu-ne până la capăt.

Cristos a înviat!

Monumentul pătimirii

O istorisire pe care o îndrăgesc vorbește despre împăratul orcilor, ajuns să se confrunte cu o situație inedită. Acest rege dă legea ca-n întreaga împărăție, celor prinși în desfrânare să li se scoată ambii ochi. Numai că cel dintâi căzut în acest păcat este însuși fiul său. Inima regelui ar vrea să se rupă-n două: o parte din el ar dori să împlinească dreptatea sa, să rămână fidelă rânduielii de el instituite; o alta năzuiește să nesocotească această poruncă, să dea iertare fiului, săvârșind iubirea. Mai marii palatului încearcă să-l convingă să renunțe la a-i provoca un rău moștenitorului tronului. Dar tatăl este drept și nu-și poate nesocoti, chiar el, porunca. În zbaterea sa, găsește o soluție: ”îi voi scoate fiului meu un ochi și, pe cel de-al doilea, îl voi scoate de la mine”. Îmi place povestea aceasta, pentru că îmi provoacă gândul cutezător să zboare spre episodul jertfirii Mântuitorului Cristos. Numai că scandalul crucii întrece cu mult freamătul de la curtea regelui orcilor. Cel care moare, Domnul Isus, e nevinovat. El suferă de toate desfrânările noastre; și nu doar de ale noastre, ci de ale lumii întregi. Iar noi avem în El iertare plenară pentru păcatele noastre. Fiul regelui orcilor va purta în întreaga-i viață pecetea nelegiurii sale, dar fiii născuți în Cristos, prin patima Lui, vor uita veșnic durerea răzvrătirii lor: ”El va șterge orice lacrimă din ochii lor; iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalips 21,4).

Preaiubiți prieteni, jertfa lui Cristos este un monument care ne îndeamnă la meditație și la adorație. În fața patimilor, nu poți decât să te bați cu pumnul în piept și să spui asemenea tâlharului convertit, mai ales atunci când treci prin încercări și nu înțelegi voia lui Dumnezeu: ”Noi, pe drept, am primit ceea ce meritam pentru faptele noastre; dar El n-a făcut niciun rău” (Luca 23,41). Altarul jertfei mesianice este monumentul smereniei. Aici nu mai încap mândria noastră, așteptările noastre, pretențiile noastre îndrăznețe. E loc doar pentru îngenunchere și pentru smerenie.

Apoi, pătimirea Domnului este monumentul solidarității și al reconcilierii. Cerul și pământul se arată profund mișcate de jerfa Mielului fără cusur; ele se unesc împreună în cel mai mișcător Prohod cosmic: catapeteasma Templului se rupe, pământul se cutremură, pietrele se despică și trupurile multor sfinți înviază. Și, în crucea Lui, cei mai înverșunați dușmani devin prieteni: ”Căci El este pacea noastră, Cel care a făcut din două una și a dărâmat zidul despărțitor, desființând în Trupul Său ura” (Efeseni 2,14). Oh, dacă am privi la acest monument al împăcării noastre atunci când ceilalți ne greșesc, ce dulce ne-ar fi îndemnul iertării și cât de lesne ne-ar deveni concilierea!

Dar poate că cea mai importantă valență a jertfei rămâne faptul că pătimirea este monumentul mântuirii. Isus capătă bunăvoința lui Dumnezeu Tatăl și deschide prin Sine cale de mântuire: ”Nu este în nimeni altul mântuirea, pentru că nu este nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4,12). Nimeni nu s-a dezbrăcat de slava cerească pentru ca noi să ne bucurăm de mărirea Raiului. Nimeni nu a murit pentru noi ca noi să trăim veșnic. Și nimeni nu ne iubește mai tare decât Cel care S-a îmbrăcat cu noi toți și ne-a purtat demn prin moarte la viață.

E seară în viețile noastre. Și-n lume. Multe întrebări se ridică, multe temeri încolțesc, multe zbateri lăuntrice își cunosc ascensiunea. Isus coboară chiar în adâncimile pământului din noi, în Abisul Iadului nostru. Ne arată rănile, ne întinde mâinile, ne îmbrățișează cu foc, ne strămută la loc de pace. Cu El, de acum, vom străbate istoria și vom birui întunericul morții. De aceea, să ne apropiem cu toată inima de Domnul Isus, ca să vedem cât de mult valorăm, fiecare dintre noi, pentru El, cu câtă gelozie ne dorește Dumnezeu la Sine și cu câtă gingășie ne-o spune mereu și mereu, până la sfârșitul veacurilor!

Postirea de egofilie

Pe când Isus nu coborâse din slavă și nu înnoise lumea, dintr-o sete teribilă de Dumnezeu, preoții evrei înnăspriseră legea jos, în vederea dobândirea milostivirii celei de Sus. Așa se face că Legea căpătase noi și noi interdicții, asuprind peste măsură de mult trupul și amărând nefolositor de tare sufletul. Au trecut milenii de atunci, fața pământului s-a curățat cu Sângele iertării, dar formele înlocuind fondul au rămas să conducă dorințele noastre de a căpăta bunăvoința divină. Iată de pildă exemplul acesta! Liderii iudei le interzic și azi credincioșilor să desfășoare anumite lucrări în ziua sfântă a sâmbetei. Chiar și călătoriile pe distanțe mari nu se pot realiza. Există însă o singură excepție: o veche dispensă dă libertate deplasării, doar pe apă. Companiile aeriene s-au folosit de această breșă, proiectând voiajul ideal pentru evreu în ziua de sabat: sub fiecare scaun unde un iudeu călătorește, așază o pernă cu apă, astfel ca excepția să se împlinească, iar evreul să poată călători pe apă.

Mi-a căzut bine auzul acestei povestiri și mi s-a părut de folos să o împărtășesc cu dvs., în acest timp în care Biserica ne pune înainte rânduiala Postului, spre pregătirea rememorării pătimirii și a învierii Mântuitorului. Căci, nu-i așa, de câte ori nu Îl fentăm pe Dumnezeu, înmiresmându-ne exteriorul și lăsându-ne neatins lăuntrul, chiar prin postirea noastră! Pentru mulți dintre noi, postul a devenit un simplu regim alimentar, un strigăt manipulativ spre Dumnezeu (”Vezi, Doamne, câte fac pentru tine! Ia aminte la rugăciunile mele și caută degrabă să le împlinești!”) și o epatare grosolană și ostentativă înaintea semenilor (”Eu astăzi țin post, nu pot să mănânc din bucatele cu care mă servești! Tu nu postești?”).

Postul este un mijloc extraodinar pe care Dumnezeu ni L-a pus la dispoziție în vederea creșterii întru asemănarea cu El. Prin post începem să ne simțim. Prin cura alimentară propusă de post, ne simțim trupul, cerându-ne hrană. Dintr-o dată, postind, trupul nu ne mai conduce acțiunile, pântecele nu ne mai este stăpân, iar poftele nu ne mai stăpânesc. Apoi, noi ne simțim și sufletul, ne aplecăm asupra simțămintelor, gândurilor și pornirilor, le vedem așa cum sunt, le analizăm în lumina Scripturii, și nu le permitem celor rele să se exprime în păcate și patimi. Și, în cele din urmă, pătrundem prin rugă, meditare și sfântă lectură, în cea mai adâncă încăpere a noastră, spiritul, duhul, curățăm fereastra sa și lăsăm să pătrundă lumina în noi, ca o pregustare a Luminii lui Cristos pe care o vom primi la praznicul Învierii. Prin post, începem să ne simțim. Luăm act de noi înșine. Ne luăm în stăpânire întru totul, trup, suflet și duh, cum bine spunea sfântul Grigorie Palama: ”Postul acela este adevărat care este prezent în toate, pe toate le curăţeşte şi pe toate le vindecă”. Și abia acum facem cel mai important pas: ne apucăm pe noi înșine și ne dăruim Domnului: ”Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual” (Romani 12, 1).

Iată cum se naște egofilia: aparent căutăm să ne simțim bine, să ne punem în centrul atenției, să nu-i vedem pe ceilalți și să nu ne pese de ei, în vreme ce, cu adevărat, nu ne-am întâlnit niciodată cu noi înșine, cei reali. Însă la nimic nu ne folosește ”postul”, dacă nu renunțăm la egofilie, la a ne perverti țesătura lăuntrică. Ci lucrător devine Isus în noi când începem să ne respectăm trupurile, sufletele, duhurile și veșnicia. Iar de ne e prea greu să ne stimăm, să-L chemăm pe El să ne vindece și să ne redea comunității iubirii pe care El Și-a născut-o în Cer și pe pământ. Așa făcând, postul nostru ”va învața liniște și va fi înaintemergătorul tuturor celorlalte fapte” (Sf. Isaac Sirul).

”Puiul”

    ”Puiul” a fost una dintre cele mai emoționante istorisiri pentru copii citită vreodată de mine. Autorul, Ioan Alexandru Brătescu Voinești, relatează istoria de viață a unei prepelițe nevoite să zboare cu puii sănătoși spre țările calde, în vreme ce puiul cel mare, rănit din pricina neascultării sale, strigă deznădăjduit: ”-Nu mă lăsați! Nu mă lăsați!” Am crezut în această poveste vreme îndelungată. Nu mi-am imaginat că poate exista un scenariu mai bun decât acesta. ”Decât să piară toți puii, mai bine să se piardă unul”, am spus și eu. Abia târziu, citind pilda oii celei rătăcite și a păstorului celui bun, mi-am dat seama că miracolul salvării puiului cu aripa frântă nu e o simplă fantasmă, ci e taina cea frumoasă a creștinismului. În prezența unui auditoriu ales, format din mai marii lideri religioși ai Israelului, Isus afirmă că nu e păstor adevărat acela care nu-și lasă oile ce-L urmează și nu merge în căutarea mioarei rătăcite, ”bolnave”. De aici pornind, într-o scurtă pildă, se conturează descrieri nespus de adânci ale tipologiei umane în planul lui Dumnezeu. Păstorii aparent drepți se arată a fi nepotriviți pentru slujba lor. Oița cea rătăcită se dovedește a fi la fel de prețioasă ca celelalte nouăzeci și nouă. Corelând cu mesajul întregii Scripturi, aflăm că Păstorul însuși ia chip de Miel, poartă în trup rătăcirea oiței neascultătoare, moare ca jertfă de bună voie, dăruindu-le viață tuturor mioarelor aflate sub smerita-I cârmuire.

Citind parabola oii rătăcite, mi-am dat seama de trei caracteristici ale păstorilor celor răi. Prima este rătăcirea. Fariseii și cărturarii Îl provocau pe Domnul Isus oridecâteori Acesta se arăta binevoitor față de păcătoși. Ceea ce nu știau ei este că starea cea mai mare de rătăcire este să fii rătăcit și totuși să nu vezi că ești rătăcit. Acesta este întunericul cel mare, deșertul fără oaze: mândria în duh. A doua trăsătură a păstorilor răi este spiritul justițiar, judecata fără dragoste. Când nu te vezi pe tine, îi vezi foarte bine pe ceilalți. Când nu-ți vezi propriile păcate, le vezi imediat pe ale altora. Și, în al treilea rând, reiese din parabolă că păstorii cei răi au tendința la izolare făță de păcătoși. În loc să vină spre semenii în nevoie, să-i păstorească, să-i conducă spre Dumnezeu, liderii religioși cărora Domnul le vorbea se îndepărtau de oamenii care aveau nevoie de sprijinul lor, deși săvârșeau în ascuns aceleași fapte.

Isus răstoarnă imaginea de atunci vis-a-vis de oaia rătăcită. Pentru El, toți oamenii sunt oi rătăcite. Chiar și dintre cei care au avut parte de o legătură specială cu Dumnezeu, cei mai mulți și-au arătat erezia firii pervertite. Adam a consumat fructul interzis. Moise a lovit stânca, deși Domnul îi spusese doar să-i vorbească. Credința lui Iov s-a clătinat. David a săvârșit adulter și crimă. Dintre ucenicii Domnului Cristos, unul L-a trădat, altul L-a tăgăduit și toți L-au părăsit în noaptea judecării. Pavel, pe când era un evreu habotnic, a trimis mulți creștini la moarte. Cu toate acestea, fiecare oaie, simbolizând fiecare făptură umană, este prețioasă. Valoarea fiecărei ființe e unică și de neînlocuit. Fără Adam, istoria lumii nu s-ar mai fi scris. Fără Moise, ar fi pierit un popor. Fără David, nu am cunoaște ”omul după inima lui Dumnezeu”. Fără Paul, apostolul, nu am fi avut scrisorile pauline care aduc atât de multă lumină, iar Asia Mică și Europa ar fi fost neevanghelizate. Și, în sfârșit, oaia pierdută e de-o natură cu noi. E din noi. Fără ea, numărul nostru e incomplet. Într-o oaie, sunt cuprinse toate celelalte, la fel cum și-ntr-un om e cuprinsă o lume întreagă.

Dar ce diferență colosală! Pe când păstorul cel rău judecă, păstorul cel bun simte împreună cu oaia rătăcită. Îi aude glasul, chiar de e departe, la fel cum o mamă percepe strigătul pruncului, oriunde s-ar afla: ”Cine este slab și eu să nu fiu slab? Cine cade în păcate și eu să nu ard?”, spune sfântul apostol Pavel (2 Cor. 11, 29). Dacă păstorul cel rău se înstrăinează de oaia neascultătoare, păstorul cel bun se apropie de mioara pierdută, îi iese în întâmpinare, o ia pe brațe și o poartă.

Exemplul desăvârșit de păstor bun ni-L oferă Domnul Isus. El ne-a purtat în rănile Lui pe noi toți, cu toate ale noastre răni. Azi, Isus e ridicat în mărire. Dar Se ascunde în fiecare dintre noi, invitându-ne mereu să simțim cu cei suferinzi și să ne apropiem de oamenii care, din pricini diverse, s-au îndepărtat de la Cale. Astăzi, noi suntem brațele Păstorului celui Bun, împuterniciți să purtăm oițele rătăcite cu blândețe, dar și cu fermitate, spre verde și veșnică pășune. Într-o vreme în care e mai comod să vedem erorile altora decât pe-ale noastre propri, să ținem mai mult la imagine decât la relații, Cristos ne invită să redescoperim bucuria și responsabilitatea harului Său! Lucrarea de mărturisire a iubirii Lui nu este nicidecum slujba exclusivă a păstorilor sufletești, ci a tuturor celor care, pe drumul Damascului vieții lor, în fața marii străluciri dumnezeiești, au rămas fără vederea lor naturală și au început a vedea viața prin ochii lui Dumnezeu. Așa, lăsându-L pe Isus să fie păstor de suflete prin noi, puiul rănit de lângă noi va învăța, cândva, să zboare. Nu va fi pierdut nici el și nici lumea care se va naște odată din el.

În umbra crucii Lui

Noi, oamenii, avem sădită-n noi o nevoie mai presus de fire de a căuta sensul suprem al existenței noastre. Așa se face că urmăream și eu, cu nesaț, din fragedă pruncie, tot ceea ce-mi putea răspunde întrebărilor adânci ale interiorului meu curios, nonconformist și mult prea des zbuciumat. Îmi amintesc de tradiția de familie din Vinerea Mare de a merge cu flori și de a trece pe sub Epitaf, de prima spovadă și de cea dintâi împărtășanie, de desenele animate ”Cartea Cărților”, de rugăciunile bunicii, de înghesuiala de la Paști ce-mi aprindea cele mai puternice și, totuși, efemere porniri religioase, etc. Sibiul mi-a oferit apoi oportunitatea minunată de a cunoaște oameni care se închinau diferit față de cei din Muntenia. O evlavie aparte părea să fi cuprins credincioșii din această parte a țării, încât creștinii umpleau bisericile duminică de duminică, iar traiul multora dintre aceștia era schimbat cu-adevărat. Treptat, am descoperit frumusețea și tăria credinței în frații mei din alte confesiuni, catolice sau protestante. Am dat la o parte toate prejudecățile, m-am apropiat de oameni diferiți de mine, am îndrăznit să explorez necunoscutul lor și o bogăție spirituală de nedescris mi-a invadat lăuntrul. Astăzi, nu-i pot înțelege pe cei care cred că dincolo de credința lor nimic nu este. Viața mi-a demonstrat că doar atunci când am pășit dincolo, m-am apropiat cu adevărat de Cel ce este. Fiecare pas a însemnat ceva: și Vinerea Mare de alaltăieri, și contactul cu alți credincioși de ieri, și propria relație cu Domnul. În cele mai întunecate momente ale mele, i-am avut alături pe cei cu alte convingeri religioase decât ale mele. În cele mai descurajante clipe, m-au purtat pe brațe frați pe care nu-i credeam în stare a se purta pe ei înșiși. Și-n toate câte m-am ridicat în ochii mei, ei, ceilalți, s-au înălțat deasupra mea, până la smerirea binefăcătoare a înțelegerii limitărilor mele.

Meditam la aceste gânduri de seară, încurajat fiind, în această direcție, de o carte de meditații creștine pe care un prieten drag mi-a dăruit-o la ceasul trecerii în anul treizeci al vieții mele. Pastorul reformat Ferenc Visky, scriitorul acestei cărți, relatează cum, în închisoare, a fost despărțit odată de frații lui de credință. ”M-am trezit într-o sală mare, cu gratii. Era o mulțime de oameni acolo, nu cunoșteam pe nimeni. Mă durea inima că fusesem smuls de lângă frații mei. Și deodată mi s-a adresat cineva de la nivelul al patrulea, un bărbat tuciuriu, și m-a întrebat cine sunt și de ce sunt trist. Și eu i-am spus: ‘Știi, pentru mine e o chestiune existențială să fiu împreună cu aceia care m-au readus în simțiri prin rugăciunile lor, prin intermediul cărora am putut vedea credincioșia Domnului, care mi-au strecurat în farfurie ultima lor îmbucătură, ca să nu mor‘. Și atunci el a spus cu blândețe: ‘Frate, adu-ți aminte de ce a spus fratele Spur-geon (așa pronunțase, fonetic!): Credincioșii, copiii lui Dumnezeu, să nu se teamă niciodată de schimbările de situație, căci orice împrejurare nouă le aduce lor noi și noi binecuvântări. Acest țigan român era fratele meu credincios. Să fi cerut un înger reformat calvin ungur cu cerbicea groasă întru consolarea mea? Dumnezeu mi-a trimis un sol prin care viața mea tulburată s-a limpezit! Și astfel se reface această eternă unitate și astăzi. Altă bază nu există” (”Mierea din stâncă” – Ferenc Visky).

Stă în firea oamenilor dezbinarea, stă în duhul oamenilor unitatea. Un preot ortodox spunea, citând un Părinte al Bisericii, că exclusivismul este doar pentru oamenii mediocri; pentru sfinți, adică pentru cei care trăiesc la înălțimi, nu există garduri. ”Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtășia cu Fiul Său, Isus Cristos” (1 Corinteni 1, 9). Creștinii se întâlnesc într-o singură Persoană: Isus Cristos. De îndată ce se pun ei în centru sau pun confesiunea lor în mijlocul atenției, Isus este pus în umbră și părtășia dintre ei suferă de moarte. Dar când Domnul Cristos devine centrul viețuirii lor, acolo, în umbra crucii Lui, în chip tainic, ei devin fiii Tatălui și frați unii cu alții. Nicio încercare umană, oricât de bine intenționată ar fi, nu va putea să ne apropie. În întunericul relațiilor dintre noi, singura care poate face lumină este umbra crucii lui Isus.

”În cele fundamentale, unitate; în cele secundare, libertate; și în toate cele și pretutindeni, iubirea” (Vincentus din Lerinum, sec al V-lea). Așa să ne ajute Dumnezeu!

Pentru ce Te iubesc?

Despre creștinii Bisericii Primare, Iustin Martirul scria: ”Cei bogaţi dintre noi poartă de grijă săracilor; trăim o viaţă de strânsă părtăşie şi, pentru tot ceea ce avem, binecuvântam pe Făcătorul nostru prin Isus Cristos, Fiul Său, şi prin Duhul Sfânt. În ziua care se cheamă „Duminică”, ne adunăm împreună într-un loc anumit înainte de răsăritul soarelui şi citim cât ne îngăduie timpul din „memoriile apostolilor” şi din scrierile profeţilor. Apoi, când se oprește cel ce citeşte, cel ce prezidează ține o cuvântare în care ne îndeamnă să trăim conform cu lucrurile frumoase pe care le-am auzit. Ne ridicăm apoi toţi la rugăciune şi, cum am mai spus, când sfârșim rugăciunile, sunt aduse pâinea, vinul și apa. Cel ce prezidează, după priceperea sa, se roagă atunci şi mulțumește lui Dumnezeu, iar restul celor adunaţi spune: Amin” (fragment din ”Apologetica”, Iustin Martirul). Și încă, despre ei, surse păgâne ale vremii afirmă că înfruntau leii înfometați în arenele romane, unde-și aduceau trupurile ca jertfă supremă, rugându-se, cântând și binecuvântându-i pe asupritorii barbari. Oare de unde le venea forța? Unde, în corpul acesta limitat și-n mintea supusă limitărilor de orice fel, se năștea în creștinii de demult curajul trăirii la maximum? Viețile noastre nu cunosc nici pe departe greutățile lor și, totuși, existența ni se pare mai apăsătoare ca niciodată. Credința noastră, dincolo de frecușurile inerente și pasagere, are libertatea pentru care mulți au luptat și nu puțini au adormit; și totuși, candelele noastre s-au stins. Sunt vremuri grele. Și sunt grele întocmai pentru că par ușoare și pentru că ne fac pe noi să credem că suntem suficient de puternici, prin noi înșine, pentru a le birui.

Preaiubiților, aici văd eu secretul victoriei creștinilor din Biserica Primară: trăirea cu Domnul Isus. Ei aveau câteva scrieri despre Cristos, dar Îl cunoșteau personal. Noi umplem bibliotecile lumii vorbind despre El, dar prea puțin Îl cunoaștem. Ei aveau peșteri reci unde se închinau, însă ruga și cântarea lor erau pline de înflăcărare. Noi avem clădiri călduroase, dar inimi înghețate. Ei erau doar o mână de oameni, dar plini de putere. Noi suntem miliarde, dar totuși atât de lipsiți! Activismul creștin contemporan ascunde, uneori, dureroasa realitate a lipsei șederii în prezența Domnului. E mai ușor să acționezi, decât să asculți. E mai ușor să vorbești tu, decât să-L lași pe El să vorbească. E mai ușoară fuga decât frângerea.

Printre multe citate dragi, se numără și acesta: ”Nu te iubesc pentru ceea ce ești, ci te iubesc pentru ceea ce sunt atunci când sunt cu tine” (Gabriel Jose Garcia Marquez). Frumoasă declarație de dragoste, nu? Cumva, cele scrise aici ni se aplică și nouă, creștinilor. Cutia de rezonanță a dragostei lui Dumnezeu trece prin inimile noastre. Stând în prezența Lui, semănăm cu El. Depărtându-ne de El, și chipul Lui se îndepărtează de lăuntrul nostru. Toate câte le are Dumnezeu de înfăptuit pentru noi nu se fac fără acordul nostru, căci acest ”cu noi” e de-a pururi ”tributul” voinței libere cu care am fost creați. Când suntem cu persoane blânde, deprindem blândețea. Când suntem cu oameni duhovnicești, noi suntem mai aproape de trăirea la cote înalte a vieții spirituale. Iar marile transformări survin în viețile noastre atunci când întâlnim făpturi dragi care ne cunosc așa cum suntem și, totuși, continuă să ne iubească. Dacă sunt un altul, mai bun, atunci când sunt cu tine, cât de minunat trebuie să fii tu!

Scriitorul și pastorul reformat Ferenc Visky spunea: ”uluitor este faptul că omul încearcă să-L țină în robie chiar și pe Dumnezeu”. Adesea și ”dragostea” noastră pentru El o legăm de cât de multe face pentru noi. De fapt, abia când suntem străpunși de mesajul iubirii Lui, flacăra dragostei de El se-aprinde pe altarul inimii. Și-atunci nu-L mai iubim pentru că ”face”, ci-L iubim pentru că ”este”. Ba, mai mult, nu-L iubim doar pentru că ”este”, ci Îl iubim pentru că începem și noi să fim. Iar în această poveste de dragoste în care El și cu noi ne unim într-atât încât nu mai știm care-i unul, care-i celălalt, găsim și răspuns întrebării: ”-Pentru ce Te iubesc, Doamne?”, găsim și întristare că n-am știut din vreme să răspundem Iubirii iubind.

Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu. – Psalmul 18 (17) –

Nu vă fie frică, deschideți-I ieslele inimilor lui Isus!

”Nu vă temeți, căci, iată, vă vestesc  o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul”

(Lc. 2,10-11)

                ”Nu vă fie frică! Deschideți-I, deschideți-I larg ușile lui Isus!” Acestea sunt cuvintele emblematice cu care Papa Ioan Paul al II-lea își începea pontificatul. Istoria le-a reținut atunci, în duminica din 22 octombrie 1978, în Piața ”Sfântul Petru”, le-a supus probei timpului, le-a arătat a fi adevărate și cu totul demne de a fi urmate. Spusele Fericitului Papă mă inspiră astăzi și pe mine, în pragul Sfintelor Sărbători, să meditez asupra lucrurilor care, dacă ar fi asimilate de noi, ar putea să ne dăruiască pace, și încă o veșnică pace.

Frica este un simțământ care ne urmărește din primele clipe ale vieții, până în cele din urmă. Uneori ascunzând o mare iubire de viață, alteori direcția visurilor, uneori provocându-ne, alteori paralizându-ne, temerea ne este un însoțitor ”fidel” pe drumul ființării noastre. Cine nu-și amintește de prima zi de școală, de pildă? De prima mare și amenințătoare durere a noastră, proprie? Sau de cea dintâi mare suferință a unei persoane dragi? Ce emoții am trăit atunci, cât de puternic se cuibărise în noi frica și ce trăiri adânci zămislea în adânc! Astăzi, frica este o trăire comună și de fond pentru mulți dintre noi. Viața e mai nesigură decât altădată, noi suntem mai sensibili decât cei din generațiile trecute, iar pretențiile noastre vis-a-vis de confortul interior sunt ridicate la maximum. De aceea, cred că invitația de a ne deschide pentru Isus este una actuală și adecvată nevoilor noastre, mai mult azi decât oricând în istoria umanității.

Analizând atent factorii ce condiționează liniștea noastră lăuntrică, oamenii ce au studiat atent fenomenul fricii au ajuns la concluzia că trei sunt situațiile care prilejuiesc pacea interiorului nostru și, implicit, dispariția fricii: spațiul, suportul și acceptarea de care avem parte. Interesant este faptul că venirea Domnului Isus pe pământ ne aduce, dincolo de multe alte daruri, și aceste trei circumstanțe imperios necesare tihnei sufletelor noastre. Să le luăm pe rând.

Isus a renunțat la locul Lui pentru a ne face nouă loc în Împărăția Sa. Domnul Cristos, din eternitate ființând cu Tatăl și cu Duhul Sfânt într-o fericită și deplină comuniune de iubire, coboară în condiția noastră, îmbracă demn hainele umanității noastre spre a aprinde în noi dumnezeirea Sa. La sfârșitul lucrării Sale pe pământ, avea să Se ridice la cer, neuitând înainte să ne asigure că scopul central al Crucii Sale este pregătirea unui loc (spațiu) în prezența Lui: ”Să nu vi se tulbure inima voastră! Credeți în Dumnezeu și credeți în Mine! În Casa Tatălui Meu sunt multe locuințe… Și după ce mă voi duce și vă voi pregăti un loc, voi veni din nou și vă voi lua la Mine, pentru ca să fiți și voi acolo unde sunt Eu!” (In 14, 1-3).

Isus a fost părăsit pentru ca noi să fim mereu sprijiniți! Deși S-a născut ca Om într-o Sfântă Familie, iar apoi S-a înconjurat de ucenici și a trăit printre oameni, în momentele cheie ale vieții Lui, Cristos a fost singur. Singur îl înfruntă pe ispititor în deșert, singur Își plănge paharul agoniei ce va să vină în Ghetsimani. Cumplita suferință fizică, drama psihologică a purtării tuturor neputințelor și păcatelor noastre pe lemn umbresc până și certitudinea Unității celei de neîntinat cu Părintele Său, făcându-L să strige: ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mc. 15, 34). Însă ”părăsirea” Lui devine pentru noi ocazie de unire cu Dumnezeu, suportul cel mai de încredere pe care Îl poate dobândi vreo făptură umană: ”Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi” (In. 14, 18); ”Și orice veți cere în Numele Meu de la Tatăl voi face, pentru ca Tatăl să fie glorificat în Fiul” (In. 14, 13). De la venirea Domnului încoace, și cel mai singur om are deschisă poarta părtășiei împlinitoare cu Cerul.

Și, în sfârșit, Isus a fost rejectat pentru ca noi să fim acceptați. S-a născut într-un grajd și a murit pe o cruce. S-a născut printre vite și a murit ca tâlhar. Noi ne-am născut ca robi ai păcatului și sfârșim, prin înfiere, ca fii ai Împărăției. Pentru recuperarea demnității noastre de fii, El S-a făcut rob. A fost alungat din sinagogi, pentru ca noi să fim admiși în Biserică. A coborât în abisurile Iadului, pentru ca noi să ne ridicăm la înălțimea Raiului. Aproape că pălesc toate neîncuviințările oamenilor în fața măreției aprobării Lui. Aici, la pieptul Domnului Isus, suntem acceptați cum suntem, exact cum suntem: străini, orfani, răniți, obosiți, înfometați și însetați: ”Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă” (Mt. 11, 28).

Loc, suport, acceptare. Premizele păcii noastre interioare. Palate nu avem. Nici locuințe lăuntrice curate. În noi miroase mai greu decât în ieslea Betleemului. Avem însă ceva: un dor adânc de cer. Și mai deținem ceva: o simțire sădită-n noi, mai presus de fire, cum că suntem creați pentru altceva decât pentru mediocritatea în care ne scăldăm trecerea. Pentru ceva măreț și trainic, față de care chiar temerile noastre cele mai întemeiate își pierd puterea, permițând căldurii și luminii să se înfiripe și să ne câștige pentru nemurire! Iar grandioasa noastră lucrare internă va începe de îndată ce vom deschide zăgazurile sufletelor noastre pentru Domnul Isus!

Sărbători pline de pace tuturor! Nu vă fie frică, deschideți-I ieslele inimilor lui Isus!

Lecții la treizeci de ani

             În timp ce prietenele surorii mele, cu șase ani mai în vârstă decât mine, discutau cu nesaț despre filosofia vieții, subiect care le întrecea până și lor cunoștințele și experiența, eu mă prefăceam că mă joc în camera alăturată, deși eram cu urechile ciulite la discuțiile înțelepciunii. Un gând exprimat de una dintre fete mi s-a întipărit, de atunci, în minte: ”Când eram copil, îmi doream cu tot dinadinsul să fiu mare. Mi se părea că, pe măsură ce voi crește, voi fi liberă să fac tot ceea ce îmi doresc. Astăzi, vreau să fiu din nou copil, măcar pentru o clipă”. Eu eram la acea etapă din viață, pe care cu toții ne-o aducem aminte, în care le spuneam ”sărut-mâna” tuturor vecinilor, chiar de erau doar puțin mai mari decât mine, și-n care îi consideram maturi pe tinerii între douăzeci și treizeci de ani, pe când cei trecuți de a treia decadă de viață mi se păreau cumva apartenenți ai unei alte lumi, tangențiale universului copilăriei. De aceea, spusele acelei fete, la vârsta, în concepția mea, a deplinei maturități, cântăreau enorm. Acum, când cea mai însemnată cifră din numărul anilor mei se schimbă, cât de vie îmi pare scena aceasta de demult! Adevărul este că nu ne împăcăm niciodată ușor cu propria trecere. Ne vopsim părul, ne acoperim ridurile, ne preocupăm obsesiv de propria sănătate sau, din contră, evităm să facem minime investigații ce ne-ar putea descoperi boli ”de neacceptat„, îi vizităm prea puțin pe cei din spitale și cămine de bătrâni, etc. Și totuși, ”zilele omului sunt ca iarba, el înflorește ca floarea câmpului. Când suflă vântul, ea dispare, nici locul în care a stat nu se mai cunoaște” – Psalmul 103 (102), 15-16.

O altă lecție pe care am învățat-o de-a lungul vieții de până acum este că ne temem să stăm singuri cu noi înșine. Charles Caleb Colton spunea: ”Să îndrăznești să trăiești singur este un curaj foarte rar, mulți ar prefera să-și întâlnească cei mai răi dușmani pe câmpul de luptă decât propriile inimi într-o cameră izolată”.  Și din această pricină, ne înfricoșăm de părtășia cu Domnul Cristos, în rugă și sfântă meditare: întâlnirea cu El, în solitudinea ființei noastre, ne conferă cel mai minunat prilej de a ne întâlni cu noi, cei reali, cei de dincolo de aparențele prin care ne ascundem de ceilalți și, mai ales, de propriile conștiințe. În apăsătoarea liniște a singurătății, se aud cel mai bine ciocanele Creatorului, lucrând pe șantierele noastre lăuntrice, și ne dor cel mai constructiv cuiele săpate adânc în fire. Și totul pentru ca, într-o zi anume, chipul să ne strălucească de preaplinul înnoirii celei în veci nestricăcioase.

Și, în sfârșit, deasupra tuturor celorlalte pilde cu care viața m-a binecuvântat, rămâne aceasta: se merită să iubești. ”Chiar dacă ar fi însemnat despărțire, singurătate, tristețe, iubirea își merită fiecare bănuț din prețul ei„ (Paulo Coehlo). Nu-i nimic care să ne poată scoate din propriile limitări, să ne ridice din neagra genune, să ne încălzească inimile înghețate și să ne umple de energie vitală decât dragostea. Iar noi, chemați fiind să-i iubim cu aceeași măsură chiar și pe cei ce ”a iubi” nu știu, să ne adăpăm inimile cele însetate de dragoste din izvorul nesecat al Celui care, Iubirea Însăși fiind, pentru noi murit-a pe lemn, făcând tocmai din nebunia Crucii altar al iubirii!

La mulți ani, iubiți prieteni! Și pentru că ”nu omul care a trăit cei mai mulți ani este cel care a trăit cel mai mult, ci acel care a simțit cel mai mult viața” (Jean Jacques Rousseau), mă văd nevoit să completez urarea de mai sus cu încă una: ”Să dați ani vieții și viață anilor!” Așa doar, oricât de scurtă sau de lungă va fi ființarea terestră, viața va continua să curgă etern!

Depresia – boala secolului

Răbdarea dă valoare

Se spune că modelarea lutului este un proces complicat. Materia primă, depozitată într-o groapă și umezită periodic se scoate pe un țol, se frământă trei ore cu picioarele, fără oprire, se curăță de impurități trecându-se printr-un malaxor, se face calupuri, se taie felii, se mai frământă o dată cu mâna, etc. Și acesta este doar începutul procesului. Ne mirăm de costul mare pe care-l implică un vas făcut manual, de către olar, omițând că e o mare concentrare și o enormă muncă în olărit. Dar prețul nu ne dă nicicum înapoi de la a admira și la a achiziționa aceste ”bijuterii” realizate de mâinile pricepute ale olarului. Ceva ne atrage irezistibil în a prefera aceste produse celor care abundă în mall-uri, care sunt întocmite în masă și-n care nu găsești aparent niciun defect de construcție sau de decorare exterioară. Și acel ceva este valoarea lor. E nevoie de răbdare pentru ca un vas să capete valoare.      

Pentru noi, victimele consumatorismului, răbdarea nu e un cuvânt la modă. Cafeaua e instant, mâncarea se ia de la ”fast-food”, plata facturilor online se face în câteva minute, telecomanda schimbă canalele într-o clipă, taxiul sosește în fața blocului, la puțină vreme de la efectuarea comenzii. Într-un fel, graba noastră e justificabilă. O publicație făcea următorul calcul: din 8784 de ore ale anului 2012, dacă excludem vremea necesară satisfacerii nevoilor fundamentale, ne rămân cca. 3442 de ore; destul de puțin timp pentru un an în care ne-am propus să rezolvăm multe. Dar, pe de cealaltă parte, de teamă să nu irosim momentele, am început să avem așteptări instant de la toate aspectele vieții. Ne supărăm pe Dumnezeu când nu ne răspunde grabnic rugăciunilor noastre arzătoare, îi abandonăm pe cei apropiați nouă care cad în aceleași patimi din care noi i-am ajutat a se ridica, renunțăm la a mai crede în vindecarea și sfințirea noastră, de îndată ce ni se confirmă iarăși că suntem la fel de vulnerabili în fața păcatului ca odinioară. Am devenit pretențioși cu privire la viață și de-ndată ce ea nu ne împlinește instantaneu, cădem în resemnare, plictiseală, întristare sau adicții.

”-De ce oare lucrurile par să nu se schimbe?”. ”-De ce Dumnezeu lipsește atunci când am mai mare nevoie de El?”. ”-De ce mamei îi place să-i controleze pe ceilalți, deși merge la biserică și-L cunoaște pe Cristos?”. ”-De ce partenerul de viață, după ani de trăire împreună, e la fel de insensibil la nevoile mele?”. ”-De ce fiul meu cel mare e atât de irascibil, iar fiica rămâne la fel de bolnavă, în ciuda tratamentelor îndelungate?” Sunt întrebări care se nasc adesea în sufletele noastre și care zămislesc în noi suferințele cele mai adânci ale lăuntrului. Viețile sfinților ne conferă, alături de Cuvântul Scripturii, răspunsuri. Iată, de pildă, exemplul Sfintei Tereza celei mici. Sfânta Tereza de Lisieux a avut o viață plină de dureri. La patru ani, îi moare mama. Se îmbolnăvește foarte grav și apoi e vindecată miraculos în ziua de Rusalii. Îi moare tatăl. Se îmbolnăvește de tuberculoză. Aceeași care capătă din partea Domnului Isus un har special printr-o întâlnire personală și supranaturală cu El, în noaptea vieții ei are să afirme: ”Și acum, dintr-o dată, ceața ce mă înconjoară a devenit mai deasă ca oricând; ea coboară adânc în sufletul meu și îl învăluie”. Și noi traversăm diverse ipostaze existențiale. Astăzi strigăm, ca Ilie proorocul, că numai Dumnezeu e Dumnezeu, și nu ne e teamă nici de mulțimea idolatră, nici de puterea întunericului, nici de propriile îndoieli, mâine ne ascundem disperați, ca profetul speriat de gura slobodă a unei femei ce se simte amenințată de lucrarea sa. Astăzi ne simțim părăsiți de Dumnezeu, ca Naomi după moartea fiilor, pentru ca mâine să fim găsiți, tocmai prin prisma dureroaselor întâmplări, parte a planului de mântuire al lui Dumnezeu prin Domnul Cristos.

Scumpi prieteni, pentru ca vasele noastre de lut să fie valoroase, e nevoie de multă răbdare. Dumnezeu ne-a luat din țărână și ne-a dat suflare de viață. Pe când eram noi doar embrioni fără chip, ochii Lui ne vedeau și-n cartea Lui erau scrise toate zilele vieților noastre -după Ps. 139 (138)-. El ne măsoară fiecare respirație și fiecare bătaie de inimă. El ne-a adus la o viață nouă prin Domnul Isus. El ne vorbește printr-un susur blând, printr-o mângâiere fină sau printr-o palmă fermă. Întunericul din viețile noastre nu e în afara științei Lui, iar frângerile cele grele Îi ating mereu inima plină de dragoste. Când toate ne merg bine, ne îndepărtăm de El. Abia când visele ni se năruie și pământul ne fuge de sub picioare, ni se oferă prilejul să descoperim în noi o dorință mai presus decât năzuințele noastre spre bine. Pierdem ceea ce socotim valoros pentru a descoperi Valoarea Împărăției. Iar pentru această îndelungă metamorfoză, nouă ni se cere încredere în El și răbdare. Căci numai răbdând cu răbdarea sfinților sub mâna destoinică a Olarului, din noi va ieși un vas cu valoare eternă.

”Cerul meu este de a-I zâmbi acestui Dumnezeu pe care-L ador atunci când El se ascunde pentru a pune la încercare credința mea„ (”Istoria unui suflet”, Tereza de Lisieux)

Fântâna inimii lui Isus

Pentru a audia predica pe această temă, dați click pe linkul de mai jos:

  http://1.o.b.i.aimini.net/player/mp3/?file=http://1.o.b.i.aimini.net/play/?fid=iBO1sk51MFXIJxsi49FG&auto=yes&repeat=yes

Anul 722 î.Cr. este unul dureros pentru poporul israel. Regele Asiriei duce în robie o parte dintre iudei, iar în locul ei așază păgâni asirieni. Asirienii se înrudesc cu evreii rămași, apărând pe scena istoriei un popor nou, samaritenii. Samaritenii, numiți astfel după cetatea care-i adăpostea, Samaria, practică o serie de ritualuri păgâne, precum asirienii, cât și o parte din practicile revelate, vetero-testamentale. Sub Nebucadenosor, Israelul cade iarăși sub robie, Templul este distrus și se reconstruiește abia sub împăratul Cir. La restaurarea Templului, evreii însă nu îi primesc și pe samariteni, pe motiv că reprezentă un popor amestecat. Manase, fiul unui mare preot evreu, ia de soție o samariteană, este exclus din comunitatea iudaică, se stabilește în Samaria, se autoproclamă mare preot, construiește un templu pe muntele Garizim, introducând legea lui Moise și înlăturând practicile păgâne. Iată câteva dintre cauzele care stăteau la temelia dușmăniei dintre evrei și samariteni. Ei nu se salutau și nu treceau unii prin ținuturile altora.

Contrar datinilor iudaice, Isus poposește în Samaria. Ba, mai mult, se oprește la fântâna lui Iacob și cere apă de la o samariteană, lucru ce-i stârnește acesteia mare nedumerire: ”Cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană? (In. 4,9). Fântâna lui Iacob era un loc unde, dacă s-ar fi întâlnit din greșeală, iudeii și samaritenii nu ar fi avut ce discuta. Dar fântâna inimii lui Isus este loc al acceptării. La Domnul Isus putem veni așa cum suntem. La fântâna lui Iacob, s-ar putea să fim repudiați, să fim judecați, să fim osândiți și neînțeleși. Dar la fântâna inimii lui Isus putem veni așa cum suntem. La această preasfântă fântână a Domnului, putem veni pentru curățire cu păcatele noastre, care pun un zid de despărțire între noi și El, care împiedică ascultarea rugilor noastre, care ne strică mărturia și devin pricină de poticnire pentru cei care nu-L cunosc pe Domnul. La această preasfântă fântână putem veni cu îngrijorările noastre cele multe, căci trăim într-o lume nesigură, în care totul pare că se schimbă-n rău. Și, nu în ultimul rând, putem veni la fântâna inimii lui Isus cu singurătățile noastre, Dumnezeu fiind ”Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor” Ps. 68(67),6. Fântâna inimii lui Isus este locul în care El ne acceptă cu păcatele noastre, cu îngrijorările noastre, cu singurătățile noastre.

Fântâna inimii lui Isus este și locul demascării. Adesea, lăuntrul nostru este plin de lucruri murdare, păcătoase, de care nici măcar noi nu avem cunoștință. În prezența Domnului Isus, aceste stări nepotrivite ies la iveală, sunt aduse la lumina conștienței, ca să le vedem ca atare și să luăm o atitudine vis-a-vis de ele. Iată ce îi spune Domnul samaritencei: ”Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbați ai avut și acela pe care-l ai acum nu-ți este bărbat” (In. 4, 18). Interesantă este paralela pe care unii bibliști o văd între cele cinci triburi de asirieni care au păgânizat Samaria și cele cinci divinități pe care samaritenii le adorau (4 Regi 17,24) și cei cinci bărbați cu care femeia a trăit nelegitim. Fântâna inimii lui Isus ne prilejuiește vederea idolilor care ne robesc teritoriile existenței noastre, întru eliberarea noastră din robia lor.

Fântâna inimii lui Isus este locul în care descoperi adevărata închinare. Adevărata adorare este una potrivită, îi spune Domnul Cristos femeii, cu natura lui Dumnezeu ”în duh” și cu caracterul Său, ”în adevăr”. Adevărata adorare presupune întâlnirea duhurilor noastre cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Desigur, ne ajutăm de poziția trupului, de abilitățile minții noastre pentru a ne închina Domnului, dar, în strâfunduri, adorarea în spirit ține de tainica întâlnire a duhului nostru cu Duhul lui Cristos, de mișcarea spiritului nostru. Iar, rămânând în Cristos, care ne este Adevăr, descoperim și închinarea ”în adevăr” pe care El ne învață a I-o aduce.

Și, în sfârșit, fântâna inimii lui Isus este locul împuternicii pentru misiune: ”Atunci femeia și-a lăsat urciorul, a plecat în cetate și le-a spus oamenilor: ‚Veniți și vedeți omul care mi-a spus tot ce am făcut. Oare nu este acesta Cristos?‘ Ei au ieșit din cetate și au venit la El” (In. 4, 28-29). Dacă ne lipsește curajul de a da mărturie despre credința noastră în Cristos, să ne adăpăm în grabă din Apa Vieții! Aici vom găsi putere de mărturisire pentru toți cei necunoscători sau împotrivitori față de Domnul Isus.

Cândva, întors de la fântâna Lahai-Roi, Isaac o zărește pe Rebeca și-ntre ei începe să se scrie o frumoasă poveste de dragoste. Peste milenii, la fântâna lui Iacob, se scrie povestea de iubire dintre Cristos și cetatea Samariei. Astăzi, la fântâna inimii lui Isus, se scrie povestea de dragoste dintre Domnul Isus și toți cei însetați după El. Să mergem și noi la această fântână, să bem din Apa Vieții și să ne lăsăm transformați în izvoare ce țâșnesc în viața eternă!

”Doamne Isuse, Apa Vieții, primește-ne în Inima Ta Preasfântă, acceptă-ne așa cum suntem, curăță-ne de păcat, învață-ne să-Ți aducem închinare plăcută Ție și ne împuternicește apoi întru mărturisirea Ta, întru mântuirea tuturor celor iubiți de Tine, însetați după Tine!”

Comunitate și credință

”-Înțeleg că merge regulat la Biserică, nu înțeleg însă de ce-și duce și copiii la slujbă”, îmi spunea, cândva, o cunoștință. Aceeași ființă  îmi spunea: ”-Am citit atâtea cărți despre Dumnezeu, dar tot nu pot crede”. Mi-a luat ceva timp să realizez că între cele două afirmații era o puternică conexiune. Pentru această persoană, ca și pentru toți oamenii, credința nu s-a putut aprinde pentru că flacăra ei avea nevoie pentru zămislire de altarul strângerii laolaltă a lui Cristos și a comunității creștine: ”Căci unde doi sau trei sunt adunați în Numele Meu, sunt și Eu acolo, în mijlocul lor” (Matei 18, 20).

                În ziua când Domnul S-a arătat ucenicilor, Toma nu era împreună cu ei. Această părăsire temporară a comunității avea să-l coste scump. Toți ucenicii, afară de fiul pierzării, Îl văzuseră pe Isus viu. Când discipolii lui Cristos îi dau lui Toma vestea Învierii, acesta rostește cuvintele necredinței: ”Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și nu voi pune mâna în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20,24). Iar când Toma revine în comunitate, Isus li se arată iarăși ucenicilor, aducând pentru Toma dovezile dorite: ”Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile Mele! Adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios!” (Ioan 20,27). Desigur, scepticismul lui Toma devine, pentru noi, probă de netăgăduit, alături de nenumărate alte fapte, că nu este iluzorie credința în Domnul Isus. Ce e important de remarcat este faptul că, dacă Toma nu ar fi părăsit grupul ucenicilor, în ziua arătării Domnului celui Înviat nu ar fi avut nevoie de alte experiențe. Și iarăși e demn de remarcat că întoarcerea la părtășia cu frații săi îi prilejuiește întâlnirea personală cu Domnul Isus, alături de reconfirmarea sa în poziția de chemat a-L mărturisi pe Cristos.

                Desigur, oamenii se pot întoarce la Domnul citind Scriptura sau grație mărturiei vreunui credincios și crezând în Domnul Isus. Desigur, sunt părți ale lumii unde creștinii sunt persecutați, izolați, iar unica părtășie se realizează între fiecare dintre ei și Cristos. Pentru aceștia, Domnul trimite forțe aparte, potrivit harului Său. Dar norma însuflețirii și a întreținerii credinței este Biserica. De aceea, atunci când frecvența participării la slujbele Bisericii scade, indiferent de pretextele invocate, pentru mine e un semnal de alarmă clar că ceva nu e în regulă în viața de credință a persoanei în cauză.

                Împărtășesc cu dvs aceste gânduri pe care le-am descoperit despre Biserică: ”când te apasă greutăţile, lumea te striveşte, în Biserică ne purtăm poverile unii altora; când simţi că te prăbuşeşti, lumea trece cu tăvălugul peste tine, cei din Biserică te iau în braţe şi te aduc înaintea Domnului în rugăciune; când greşeşti, lumea râde de tine şi te dă la o parte, Biserica iartă şi nădăjduieşte în mai bine; când te simţi singur, lumea nu te bagă în seamă, cei din Biserică îţi deschid casele lor şi te tratează ca pe un frate; când nu poţi să ţii pasul şi rămâi în urmă, lumea te părăseşte, Biserica se apleacă cu înţelegere şi te ia de mâna; când îţi pierzi calmul şi te biruiesc nervii, lumea îţi răspunde cu aceeaşi monedă, cei din Biserică iubesc cu înţelegere şi aşteaptă cu răbdare; când ţi se deschide calea spre succes, lumea te trage înapoi de picioare, invidioasă, Biserica te încurajează şi ‘îţi face galerie’; când ai un handicap, lumea te clasează ca incompetent şi te izolează, Biserica te înconjoară cu dragoste şi te consideră un copil al Domnului; când ai păţit-o şi te-ai ars pe propria-ţi piele, lumea spune că aşa-ţi trebuie şi te pune înapoi în banca ta, Biserica manifestă milă şi se repede să-ţi vindece rănile; când eşti în lipsă, lumea te dispreţuieşte, Biserica împarte cu tine tot ce are; când te năpădesc problemele, lumea îţi dă o sumedenie de sfaturi, Biserica te ia de mâna şi merge alături de tine; când ţi se oferă o şansă şi ajungi într-o poziţie importantă, lumea te laudă pe faţă, dar te dispreţuieşte pe ascuns, cei din Biserică se bucură şi ştiu să dea întâietate unii altora” [1].

                Dar dincolo de aceste aspecte legate strict de viața pământească, comunitatea creștină este cadrul în care Isus poposește cu drag, iar păcătosul rostește cuvintele convertirii: ”Domnul meu și Dumnezeul meu”, în vreme ce, găsindu-L pe Domnul, se alătură și el galeriei de oameni ai credinței care nu au văzut și au crezut.

[1] Grija de frați – Simon Schrock

Dependența de substanțe

Pentru a audia înregistrarea acestei emisiuni, dați click pe:

http://9.r.n.o.aimini.net/player/mp3/?file=http://9.r.n.o.aimini.net/play/?fid=OnR9iDtqomSgEnTpUdCY&auto=yes&repeat=yes

Evenimentul Învierii

Pentru a audia predica cu această temă înregistrată în Biserică, dă click pe linkul ce urmează: http://v.f.h.d.aimini.net/player/mp3/?file=http://v.f.h.d.aimini.net/play/?fid=DhFvrEvonAhnQ4Mbd1CY&auto=yes&repeat=yes

Trupul lui Isus e în mormânt. O piatră imensă e prăvălită la gura locului îngropării. Pecetea romană e așezată deasupra. O gardă stă de veghe, ca nu cumva ucenicii să vină și să ridice Trupul. Dintr-o dată, se face mare cutremur, un înger coboară din cer și aduce vestea învierii. Domnul Isus a biruit moartea și acum e viu!

Un cutremur marchează clipa morții Domnului, un alt cutremur marchează clipa Învierii Sale. Pentru că Învierea Domnului este un eveniment cu impact cosmic. Creația întreagă ascultă și se supune lui Cristos: ”Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu și firmamentul vestește lucrarea mâinilor Sale. Ziua încredințează zilei următoare mesajul, iar noaptea încredințează altei nopți înțelegerea. Nu e vorbire, nu sunt cuvinte, ale căror glasuri să se poată auzi, și totuși vocea lor străbate tot pământul, vestea lor ajunge la marginile lumii” – Psalmul 19(18), 1-4.

Femeile mironosițe nu au avut voie să ungă Trupul Domnului în ziua Sabatului. Pline de teamă, se îndreaptă acum spre mormânt, întrebându-se: ”Cine ne va prăvăli piatra?” Ajunsă cea dintâi la mormânt, Maria Magdalena vede mormântul gol și fuge. Le dă de știre lui Petru și lui Ioan, aceștia sosesc în grabă, împreună cu Maria, constată absența pietrei, ruperea sigiliului, dispariția străjerilor și lipsa Trupului, după care pleacă de acolo nedumeriți. Dar Maria stă lângă mormântul gol și plânge. Mai avea o bucurie: să vină și să ungă Trupul Mântuitorului cu miresme. Domnul I se arată, dar ea Îl confundă cu grădinarul. Isus îi spune: ”Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți?” (Ioan 20, 15). Ea răspunde: ”-Domnule, dacă dumneata L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și eu Îl voi lua”. (Ioan 20, 15). Când îi spune ”femeie”, ea nu Îl recunoaște. Dar când i se adresează rostindu-i numele, cald și duios, cum doar El știa a o face, imediat Maria Magdalena se întoarce, zicându-I în evreiește: ”Rabuni!” Pentru că Învierea este și un eveniment cu impact personal. De aici, putem învăța și noi ceva, iubiți prieteni. Pentru Isus, nu ești doar ”femeie”, ”bărbat”, ”copil”, ”tânăr”, ”vârstnic”. Pentru Domnul ești o individualitate, o persoană aparte, specială, de preț. El te cunoaște și te iubește așa cum ești. Și mai putem desprinde o lecție: plânsul nu-și găsește mângâiere decât adus înaintea Domnului Cristos. Exemplul Mariei ne insuflă și pe noi a căpăta curaj să venim la Domnul Isus atunci când suntem dezamăgiți. Să venim la El cu durerile pe care nu le înțelegem sau cu întrebările care nu și-au primit răspuns.

Învierea este însă și un eveniment cu impact comunitar. Crucea și Învierea refac comuniunea noastră cu Dumnezeu, accesul la El, posibilitatea vieții veșnice în prezența Lui. Pentru că Isus a înviat, credem că și trupurile noastre vor învia, în Ziua de Apoi. Și aceste trupuri noi, înviate, vor avea atribute extraordinare: vor fi veșnice: ”se seamănă în putrezire și se învie în neputrezire” (1 Cor. 15, 42), vor fi strălucitoare: ”se seamănă în rușine și se învie în mărire” ( Cor. 15, 43a), vor fi pline de putere: ”se seamănă în slăbiciune și se învie în putere” (1 Corinteni 15, 43b), vor fi spirituale: ”se seamănă un trup firesc și se învie un trup spiritual” (1 Corinteni 15, 44). Dar dincolo de reconcilierea noastră cu Dumnezeu, Crucea și Învierea fac posibilă și împăcarea noastră, a unora cu ceilalți: ”Căci El este pacea noastră, Cel care a făcut din două una și a dărâmat zidul despărțitor, desființând în Trupul Său ura…” (Efeseni 2, 14). Dacă moartea lui Isus ne cheamă la împăcare, cu atât mai mult ne cheamă Învierea la aceasta!

Se spune că doi vecini, certați de multă vreme, au fost  împreună la slujba de Înviere. Au mers în același lăcaș de cult, dar nu au vorbit unul cu celălalt. La un moment dat, după ritul răsăritean, s-au rostit la slujbă cuvintele: ”Ziua Învierii și să ne luminăm cu prăznuirea și unul pe altul să ne îmbrățișăm. Și să zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere și așa să strigăm: ”Cristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le!” Cei doi, cu lacrimi în ochi, s-au îndreptat unul spre celălalt, s-au îmbrățișat, s-au iertat și au trăit împreună în pace. Pentru că, preaiubiți prieteni, cel mai important impact al Invierii Domnului nu este nici cel cosmic, nici cel personal întru viața aceasta, ci cel comunitar și reconciliant. Doar atunci trăim cu adevărat Învierea, când ne-am împăcat cu Dumnezeu și cu frații noștri! Doamne-ajută!

Noaptea judecării Domnului Isus

Da click pe linkul de mai jos pentru a audia această predică: http://embed.trilulilu.ro/audio/Andreimedstud/5786f12a4123cf.swf

E liniște și întuneric în Israel. Doar grădina Ghetsimani, împreună cu Tatăl din ceruri și oștirile cerești, sunt martori tăcuți ai agoniei Domnului. Dintr-o dată, mulțime de bărbați, cu mare alai și cu multe torțe, tulbură pacea cetății. În mare grabă, aceștia, soldații, Îl duc pe Isus spre casa lui Ana și a lui Caiafa, unde va fi judecat.

Procesul lui Isus încalcă toate rânduielile prevăzute de legea cea veche: judecata se desfășoară noaptea; Domnul e trimis de la Ana la Caiafa fără să existe termenul minim de o zi solară între audiențe; supliciile, interzise categoric altădată, abundă acum, iar condamnarea se face fără ca cel puțin declarațiile a doi martori să coincidă. Dar așa trebuie să fie, pentru că noaptea judecării Domnului Isus este noaptea acuzațiilor nedrepte!

Ana fusese destituit din conducerea Sinedriului cu cincisprezece ani în urmă. Oamenii îl respectau însă ca o autoritate religioasă a vremii. De aceea, prima înfățișare o are Domnul cu el. Dilema acuzării este găsirea argumentelor potrivite pentru ca Domnul Isus să fie găsit vinovat de instigarea poporului la revoltă. Dar răspunsul lui Cristos nu confirmă cele gândite de Ana: ”De ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă-i pe cei care au auzit ce le-am vorbit. Iată, ei știu ce le-am spus!” (In. 18,21). Soldatul, indignat de răspunsul ferm al Domnului, Îl lovește. Însă Isus nu-i întoarce gestul. Pentru că adevărata victorie nu este să-i birui pe ceilalți, ci să te birui pe tine însuți. Iar felul în care te comporți cu cel care te acuză pe nedrept arată cine îți este stăpân.

Noaptea judecării Domnului Isus este și noaptea avertizărilor escatologice. Isus Se află acum la cea de-a doua etapă a judecării Sale, înaintea actualului mare preot, Caiafa. Caiafa trebuie să fie prudent. Orice întrebare despre dogmă ar stârni dispută între farisei și saduchei, care interpretează diferit Scripturile. Orice întrebare despre sistemul politic sub care se află Israelul ar stârni dispută între iudei și romani. Un singur punct îi unește pe toți: Templul din Ierusalim. La Templu, vin să se închine fariseii. Templul este locul venerat și de saduchei. Până și romanii privesc cu admirație Templul, la reconstruirea căruia și-au adus și ei contribuția. De aceea, acuzatorii mincinoși rup din context spusele Domnului, cum că El poate să strice Templul și să-l zidească iarăși în trei zile, și le aduc acum înaintea acuzării. Însă Isus tace. Supărat, Caiafa se ridică și afirmă: ”Te conjur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu!” (Mt. 26,63). Iar tăcerea Domnului e întreruptă de invocarea lui Dumnezeu, în Numele Căruia venise. Acum Isus vorbește: ”Tu ai zis. Ba vă spun: de acum Îl veți vedea pe Fiul Omului șezând la dreapta puterii și venind pe norii cerului” (Mt. 26,64). Caiafa e evreu și-i e de neconceput ca Dumnezeu să existe și-n persoana Fiului Său. Caiafa e saducheu și nu crede în viața de Apoi. Însă cel mai tare îl înspăimântă pe Caiafa perspectiva unei judecăți viitoare. O judecată în care Cel osândit azi, mâine va fi Măreț Judecător. Oh, câte secrete ascunde și el! Oh, câte păcate a generat și trăirea lui! Dar Isus rostește aceste cuvinte memorabile, prin care anunță venirea Lui. Căci noaptea judecării Domnului Isus este și noaptea avertizărilor escatologice. În noaptea aceasta, ni se spune din nou să ne pregătim pentru înfricoșătoarea judecată a Domnului!

Noaptea judecării lui Isus este noaptea părăsirii de către prieteni. Un ucenic Îl vinde pentru treizeci de arginți, un altul Îl tăgăduiește. Mă întreb, iubiți cititori, oare ce Îl doare mai tare? Loviturile bicelor care sfâșie carnea sau trădarea prietenilor care-I sfâșie inima?

Însă, preaiubiților, noaptea judecării Domnului Isus nu este doar noaptea acuzațiilor nedrepte, nu este doar noaptea avertizărilor escatologice, nu este doar noaptea solitudinii, ci este și cale spre ziua reabilitării noastre. Urmează judecarea Sa de către Pilat, osândirea la moarte, crucificarea Sa. Dar nimic nu scapă de sub atenta împlinire a voinței divine. Isus va fi răstignit pe cruce, dar acolo, chiar acolo, pe cruce, ne va îmbrățișa pe noi, pe fiecare, și ne va uni cu Dumnezeu: ”Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine, neținând cont de păcatele ei și punând în noi cuvântul reconcilierii” (2 Cor. 5,19).

Ce mare onoare: un Rege să moară în locul unor robi; un Crin să se frângă și zdrobirea Lui să ajungă până la noi, îmbiindu-ne a răspunde chemării Sale prin convertirea noastră! Să ne amintim de moartea Lui, ca să avem tăria permanentă de a recunoaște nevrednicia noastră și mărimea iubirii Sale de nedescris!

Isus a fost judecat, pentru ca noi să fim reabilitați! Iar noaptea osândirii Lui este cale spre ziua împăcării noastre cu Tatăl și a unora cu ceilalți.

Cum și de ce postim?

Perioada în care am pășit este una în care Biserica ne invita la a ne pregăti sufletele pentru prăznuirea adecvată a Sfintelor Paști. De aceea, mi se pare folositor să ne aplecăm, vreme de o reflecție, asupra problematicii Postului, tocmai pentru ca această perioadă să fie una rodnică spiritual, una care să ne transforme mai mult în asemănarea cu Domnul nostru, alături de care și prin mila căruia nădăjduim și noi, nevrednicii, să experimentăm Învierea sufletelor noastre. Eu însumi, culegând date pentru această scriere, am fost surprins de multitudinea aspectelor legate de Post pe care nu le-am știut niciodată, sau, dacă le-am știut, le-am neglijat peste măsură.

Omul a fost chemat la Post, la înfrânare trupească și sufletească, înainte de căderea lui în păcat: ”Și Domnul Dumnezeu a poruncit omului, zicând: ‚Din orice pom din grădină poți să mănânci în voie. Dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, pentru că, în ziua când vei mânca din el, vei muri negreșit‘.” (Geneza 2, 16-17). Spun Sfinții Părinți că Dumnezeu l-a chemat pe om să găsească împlinirea nevoilor în Dumnezeu, să transforme foamea și setea fizice în foame și sete spirituale. Viața era dată de Dumnezeu, era în Dumnezeu. Iar planul divin presupunea ca omul să-și caute hrana mai cu seamă în El: ”…omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice iese din gura Domnului” (Deuteronom 8, 3b). Când a păcătuit, refuzând să țină postul pe care Dumnezeu i l-a cerut, omul a afirmat, prin neînfrânarea lui, că nu Dumnezeu este unica sursă a vieții, ci că existența, desăvârșirea și puterea stau în materie.

Dacă omul de dinaintea căderii era chemat la postire, cu atât mai mult omul de după cădere, care a dobândit o natură coruptă, are nevoie de post. Aproape toți creștinii știu că Postul este o practică importantă creștină. Ceea ce nu știu mulți creștini este faptul că postul poate fi și inutil, atunci când nu este ținut după recomandările divine. Sunt dure cuvintele lui Dumnezeu, transmise poporului prin glasul profetului Isaia: ”Acesta este postul pe care l-am ales Eu? O zi ca să-și smerească omul sufletul, să-și plece capul ca papura și să-și aștearnă sac și cenușă? Vei numi aceasta post și zi plăcută Domnului?” (Isaia 58, 5). În aceeași direcție, Sfântul Ioan Gură de Aur predica comunității ecleziale din timpul lui: ”Să nu suferim în zadar osteneala postului și să pierdem și plata lui, că se poate să ducem și osteneala postului și să nu luăm nici plata lui. Cum? Când de bucate ne depărtăm, dar de păcate nu ne lepădăm. Când carne nu mâncăm, dar mâncăm casele săracilor. Când nu ne îmbătăm cu vin, ci cu pofta cea rea. Când toată ziua stăm nemâncați, dar o petrecem în priveliști desfrânate. Iată osteneala postului, dar plata lui nicăieri”. Ce lipsea postirii poporului evreu în timpul proorocului Isaia? Ce lipsea postirii poporului creștin în timpul păstoririi Sfântului Ioan Crisostomul? Dimensiunea spirituală. Postul se limita la o înfrânare a pântecelui, nu și a pornirilor rele ale inimii. Postul se oprea la restricții exterioare, pe când lăuntrul, mult mai de preț în ochii lui Dumnezeu, rămânea netransformat.

Se naște atunci o întrebare legitimă: ”cum să postim ca să fim plăcuți lui Dumnezeu?”, ”cum să postim ca înfrânarea noastră să nu fie zadarnică?” Un post primit de Dumnezeu este cel descris de Domnul Isus: ”Când postiți, nu fiți triști ca ipocriții, căci ei își strâmbă fețele, ca să arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun: și-au primit răsplata. Dar tu, când postești, unge-ți capul și spală-ți fața, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău, care este în ascuns. Și Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti” (Matei 6, 16-18). Dumnezeu iubește postul ținut în taină. Postul nu este spre lauda noastră înaintea celorlalți oameni, postul cel adevărat ține de intimitatea relației noastre cu Dumnezeu. Când ne arătăm semenilor că postim, ne luăm răsplata din aprecierea (sau invidia) lor. Dar când facem din postire o jertfă discretă și doar de Dumnezeu știută, Dumnezeu însuși ne recompensează. Apoi, un post veritabil este celebrat în sfințenie: ”Nu este acesta postul pe care l-am ales Eu: să dezlegi lanțurile răutății…?” (Isaia 58, 6a). Noi suntem chemați să trăim în sfințenie în fiecare zi. Dar, în perioada Postului, în mod deosebit, suntem îndemnați să trăim curat, să evităm orice prilej de păcătuire, să ne păzim ochii, urechile, pașii, vorbirea și gândirea. O altă componentă a Postului, deloc de neglijat, este împletirea înfrânării trupești cu milostenia: ”Nu este acesta postul pe care l-am ales Eu: să împarți pâinea ta cu cel flămând și să-i aduci în casa ta pe săracii care rătăcesc fără adăpost? Când vezi pe cel gol, să-l îmbraci și să nu te ascunzi chiar de semenul tău?” (cf. cu Isaia 58, 7). Vrem ca postirea noastră să ne fie spre folos spiritual? Să avem grijă să ne arătăm sensibili la necesitățile celor din jur. În sfârșit, nu-mi pot imagina o zi de Post fără rugăciune. Spune Domnul Isus: ”Dar acest soi de demoni nu poate fi scos cu nimic în afară de rugăciune și de post” (Marcu 9, 29).

Atunci când diavolul l-a amăgit pe om să nu țină postul pe care Dumnezeu i l-a dat prin poruncă, cel rău le-a făcut protopărinților noștri următoarele promisiuni: ”nicidecum nu veți muri”, ”când veți mânca, veți fi ca Dumnezeu”, ”veți cunoaște binele și răul” (Geneza 3). De atunci încolo, omul e dator să moară, natura lui s-a pervertit, îndepărtându-l de Dumnezeu, iar, deși gustă atât din bine, cât și din rău, rămâne adesea dezorientat moral și lipsit de discernământ spiritual. Toate făgăduințele satanei s-au dovedit înșelătoare. Dar, oridecâteori un om se întoarce la Dumnezeu, prin Calea pe care El a pregătit-o în acest scop, adică prin Fiul Său, Isus, Dumnezeu lucrează în viața acelei persoane viața cea veșnică (”nicidecum nu veți muri!”), clădește în ea caracterul Său (”veți fi ca Dumnezeu!”) și o echipează nu doar cu putere de a distinge ce e dumnezeiesc de ce e drăcesc, ci și cu forță de a alege calea cea dreaptă (”veți cunoaște binele!”). Atunci ”tu vei chema și Domnul va răspunde, vei striga și El va zice: Iată-mă! (Is. 58, 9a), ”vei fi ca o grădină udată și ca un izvor ale cărui ape nu seacă” (Is. 58, 11b), vei avea o relație cu Dumnezeu și, implicit, viață din El. Atunci, ”lumina ta va răsări ca zorile… și dreptatea ta va merge înaintea ta” (Is. 58, 8), adică vei fi ca El, Soarele Dreptății. ”Slava Domnului te va însoți” (Is. 58, 8b), ”Domnul te va călăuzi neîncetat” (Is. 58, 11a), ”cei care ies din tine vor reconstrui vechile ruine” (is. 58, 11a), cu alte cuvinte, vei vedea binele și răul în lumina lor adevărată, pentru că Domnul te va călăuzi spre a aprecia lucrurile la justa lor valoare.

Preaiubiților, Postul nu este vreo formulă magică care să înlocuiască nevoia noastră de convertire la Cristos. Expresie însă a pocăinței, ținut fiind după rânduiala lui Dumnezeu, în taină, în sfințenie, în milostenie și-ntr-un spirit de rugăciune, Postul ne devine prilej de a ne uni cu Postitorul Isus, Cel care este viața, caracterul și înțelepciunea lui Dumnezeu pentru noi. A doua duminică din Post, spune Papa Benedict, ”este invitația de a ne depărta de zgomotul cotidianului pentru a ne cufunda în prezența lui Dumnezeu. El vrea să ne transmită în fiecare zi un Cuvânt care pătrunde în profunzimile spiritului nostru, unde discerne binele și răul și întărește voința de a-L urma pe Domnul” (Mesajul Papei pentru Postul Mare).

”Când un împărat vrea să-și captureze dușmanii, mai întâi le taie apa și mâncarea, și astfel dușmanii se predau răpuși de foame. Tot așa și cu patimile cărnii: dacă omul se luptă cu armele postului și ale foamei, dușmanii se retrag vlăguiți din sufletul lui” (Pateric). Doamne Isuse, ajută postirii noastre și fă din înfrânarea trupului și a sufletului prilej de biruință!

Ancora sufletului

Romanul ”Marile Speranțe”, scris cu atâta măiestrie de Charles Dickens, conferă cititorilor o reală oportunitate de analiză a propriilor speranțe. Ca un fir roșu, întrebarea care traversează povestirea este care sunt cu adevărat speranțele veridice ale vieții și care sunt cele iluzorii. De pildă, în categoria nădejdii deșarte, intră exemplul domnișoarei Havisham, o femeie părăsită cu decenii în urmă de logodnic în ziua nunții, care, din acel moment, se rupe de realitate, făcând din fiecare clipă a vieții ei o așteptare perpetuă a logodnicului pierdut și o răzbunare, prin ceilalți, a durerii tinereții sale. Gândiți-vă, să rămâi blocat într-o speranță deșartă timp de aproape trei decenii e invalidant pentru funcționarea ta umană. Și totuși, câte și mai câte speranțe false lăsăm noi să încolțească înăuntrul nostru! Cu câte așteptări nerealiste ne îmbrăcăm existența, ca să negăm realitatea, ca să ”ne facem viața mai bună”, pentru ca, în final, să cădem pradă deznădejdii! De aceea, cu permisiunea dvs., îmi doresc să poposim, vreme de o reflecție, pe tărâmul speranțelor, ca să învățăm mai lesne a deosebi speranțele adevărate de cele false și a le alege pe cele care nu ne vor dezamăgi niciodată.

Aș împărți speranțele false în două categorii: speranțe puse în noi și speranțe puse în ceilalți oameni.

O speranță amăgitoare și, totodată, sancționabilă din punct de vedere moral, este nădejdea în hoție: ”Nu vă încredeți în violență și nu vă puneți nădejdea în jaf…” Psalmul 62(61), 11a. Unii dintre tâlhari trec, într-o primă fază, drept oameni cinstiți, mărinimoși, binevoitori. Se spune că, tocmai de aceea, hoții care fură de la tine subtil, punându-te să semnezi acte false, să cumperi produse de calitate îndoielnică, să le donezi averile în schimbul îngrijirii tale de către ei, acționează rapid. Ei speră în abilitățile lor de seducție. Dar sunt conștienți că al lor caracter va lăsa curând să se întrevadă imaginea lăuntrică dezolantă și pot pierde totul în clipa în care tu deștepți din mirajul indus de ei. Veți spune: ”dar noi n-am jefuit niciodată pe nimeni”, ”cazierul nostru este curat”, ”nici prin cap nu ne trece să-l deposedăm pe celălalt de bunurile sale”. Întrucâtva, obiecția dvs este îndreptățită. Dar sunt și alte nuanțe ale hoției pe care aș vrea să le sesizăm. De exemplu, atunci când îi mințim pe ceilalți, de dragul intereselor noastre, îi privăm pe ei de adevăr. Atunci când exagerăm pentru a-i face pe ceilalți să ne dea crezare și să ne urmeze în convingerile noastre, ne încadrăm în același perimetru al manipulării, al hoției.

O altă nuanță a nădejdii puse în noi este speranța în meritele noastre: ”Unii se încred în carele de luptă și alții în caii lor, însă noi suntem puternici în numele Domnului Dumnezeului nostru” Psalmul 20(19), 8. Ca o notă distinctă pentru poporul lui Dumnezeu, încă din vechime, se evidențiază clar chemarea Singurului Dumnezeu adevărat ca ai Săi copii să se bazeze nu pe forțele lor, nu pe inteligența lor, nu pe abilitățile lor, nici chiar pe etica lor, ci pe Dumnezeu. De-abia de la această constatare dureroasă a sărăciei noastre în duh se crează premiza devenirii noastre întru Ființă. Mă cutremur când citesc vreun episod din viețile sfinților! Erau oameni atât de aproape de Dumnezeu, plini de Cristos încât dădeau pe dinafară, răspândind pretutindeni mireasma de la viață spre viață; dar pe cât de mult își puneau nădejdea în Domnul, pe atât de tare și-o luau de pe ei înșiși. Carele noastre și caii noștri pot fi pline de putere, dar Cel ce ține universul în palmele Sale e Dumnezeu.

Și, în sfârșit, o altă speranță himerică este, în anumite circumstanțe, nădejdea în oameni: ”Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor și își abate inima de la Domnul” (Ieremia 17, 5). Dar oare e încrederea în oameni  de nedorit în orice vreme, în orice aspect al vieții?  Nicidecum. O pildă interesantă spune că era odată un bărbat care stătea la marginea unei oaze, la intrarea unei cetăţi. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă: ”- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?” Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare: ”- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?”. ”-Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo”. ” -Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi”, răspunse bătrânul. Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare: ”-Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?”. Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare: ”-Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?”. ”-Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit”. ”-Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi”, răspunse bătrânul. Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi, pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş: “-Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?”. ”-Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inima. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni, va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim în ei”. Subliniez aici: nu întotdeauna este încrederea în oameni în van, ci doar atunci când așezăm speranța în ei deasupra speranței în Dumnezeu și mai cu seamă atunci când cei în care ne punem nădejdea ne abat inimile de la cele sfinte.

Spre deosebire de speranțele false, speranța în Domnul Isus Cristos este cea care nu înșală niciodată. Spune Spiritul Sfânt, prin autorul ”Epistolei cătrei Evrei”: ”De aceea, voind să arate moștenitorilor promisiunii, cu mai multă tărie, neclintirea hotărârii Sale, Dumnezeu S-a legat cu jurământ pentru ca, prin două fapte neschimbătoare, în care este imposibil ca Dumnezeu să fi mințit, noi, care căutăm scăpare, să avem o încurajare puternică pentru a ține cu tărie speranța care ne-a fost propusă. Pe aceasta o avem ca o ancoră a sufletului, sigură și puternică, ce pătrunde dincolo de catapeteasmă, unde a intrat pentru noi, ca premergător, Isus, devenit pentru veșnicie mare preot, după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 6, 17-20). Între Locul Preasfânt și Sfânta Sfintelor, exista catapeteasma, perdeaua care oprea accesul păcătoșilor la prezența lui Dumnezeu. În ziua răstignirii Sale, prin moartea Lui, substitutivă pentru noi, Domnul Cristos a rupt catapeteasma, a făcut posibilă intrarea în Rai pentru noi și pentru toți care-și pun credința, speranța și iubirea în El. Pe marea învolburată a vieții, ne începem călătoria spre cer crezând în Domnul Isus, spun Sfinții Părinți, și ne-o încheiem, dacă Domnul îngăduie, ajungând la limanul iubirii. Spre deosebire însă de alte corăbii, cea în care creștinul călătorește are o ancoră ”sigură si puternică”, o ancoră ce leagă inima de Sfânta Sfintelor din Paradis, unde Cristos, antemergător, S-a dus să ne pregătească locaș de fericită viețuire eternă.

Transformă simpla dorință după Dumnezeu în încredere neclintită. Ne ajută să ne așezăm viețile sub ocrotirea lui Dumnezeu, crezând în El și-n promisiunile Sale. Îndreptată spre Cer, nu spre pământ, privind la viața ce vine, nu la cea care ne este pregătire într-acolo, tare, neclintită, vie, însuflețită de iubire, speranța în Domnul Isus este singura care se va dovedi autentică pe deplin, atunci, în ceasul așezării din nou a tuturor lucrurilor.

”Speranța este cea care pune lumea în mișcare”, spune Paul Auster. ”Speranța este cea mai nesecată energie”, ne învață un alt autor, Gheorghe Pituț. ”Speranța este un vis cu ochii deschiși”, crede Tudor Arghezi. ”Speranța este cel mai bun medicament pe care îl cunosc”, e de părere Alexandre Dumas. Și câte nu s-au mai spus despre speranță și câte nu s-ar mai spune încă, dacă cei ce ar elogia speranțe adesea înșelătoare ar cunoaște că e o nădejde mai presus de toate, cea în Domnul Isus! De aceea, preiubiților care aveți parte de chemarea cerească, să căutați, împreună cu mine, a prețui speranța, ancora pe pământ a sufletelor noastre în cele minunate ale Cerului, unde Isus viețuiește și domnește cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în toți vecii vecilor!

Dragostea dintâi

Predica ce urmează se vrea a fi o invitație la a ne întoarce la dragostea dintâi. Dați click pe linkul de mai jos pentru a o asculta:

Andrei Patrinca – Dragostea dintai 20 02 11
http://embed.trilulilu.ro/audio/Andreimedstud/04c2162aefbf62.swf

Renunțarea

”-Vii cu mine în Mall?”, suna mesajul unui prieten într-una din zilele trecute. ”-Sigur!”, i-am răspuns imediat. Am ajuns la destinație, am colindat multele magazine de haine din acel perimetru comercial, până când, într-un târziu, prietenul despre care vă vorbeam și-a dat seama că nu găsește nici un produs care să-i placă și care să aibă un preț rezonabil totodată. La întoarcerea spre casă, uimit de ceea ce descoperea la el însuși, tovarășul de drum îmi spuse: ”-Ce ciudat! Înainte, aș fi cheltuit banii pe care-i dețin chiar dacă nu mi-aș fi găsit lucrul dorit, doar pentru a nu renunța. Astăzi, consider că e mai de dorit a-ți pune banii deoparte și a aștepta până la o altă ofertă care să se potrivească nevoilor și dorințelor tale”. M-am bucurat în sinea mea de acest salt spre maturitate și înțelepciune. Căci, preaiubiți cititori, renunțarea dezvăluie veridicitatea creșterii noastre spirituale. Acceptarea pierderii arată înaintarea noastră în virtute, disponibilitatea de a ne angaja să trăim adecvat viața reală, hărăzită nouă, concomitent cu deschiderea noastră spre a ne dezlipi de fantasmele unei vieți de perpetuă, obosită și neîmplinitoare goană după cantitativ.

De-a lungul vieții, suntem chemați să renunțăm, pe rând, la multe. E nevoie să punem capăt dependeței de părinți și lipsei de responsabilitate care guvernează copilăria noastră. Apoi, constatăm cu durere că părinții noștri mai și greșesc câteodată, nedeținând nici toată înțelepciunea, nici toată voința și înfăptuirea ce țin de perfecțiune. Renunțăm așadar la reprezentarea pe care ne-am creat-o despre ei, în timp ce ni se deschide înaintea privirii imaginea umanizată și reală a lor. Renunțăm curând și la impresia de atotputernicie a adolescenței noastre. Abia când încep să ne doară una-alta, înțelegem și prețuim urările de sănătate pe care ni le făceau cei mai în vârstă dintre noi. Iar apoi, după ce renunțăm la a crede că vom fi mereu sănătoși, renunțăm și la himera nemuririi noastre în trupul acesta și-n condiția aceasta, deși, undeva în adânc, cum chiar agnosticul Freud constata, ”nimeni nu crede în propria moarte„ veșnică.

Unul dintre motivele pentru care noi, oamenii din generația aceasta, spre deosebire de părinții și bunii noștri, înregistrăm rate atât de mari de depresie, este incapacitatea de care dăm dovadă în a renunța. Ne e greu să renunțăm la propria noastră imagine de sine, la idealuri fără putință a se împlini, la relații care ne fac rău, la dependențe bolnave care ne încorsetează libertatea-n Cristos, la așteptările noastre cu privire la noi, la ceilalți și la viață. Căutăm cu nesaț fericirea și nu o găsim nicicum. Se face văzută abia când sfârșim a o mai căuta pentru noi și începem dezinteresat a o sădi în ceilalți. Îmi amintesc de experiența sfântului Paul. S-a rugat apostolul ca Dumnezeu să-i îndepărteze „ghimpele din trupul lui” (2 Cor. 12,7) și a primit răspuns din partea Domnului că harul Său îi este de ajuns și tocmai în slăbiciunea lui, puterea Sa își va face plenar lucrarea. Apostolul nu s-a tânguit, nici nu a rămas blocat la acest episod de durere din viața lui. A trăit onest, autentic și sfânt de acolo înainte. În închisoarea rece din Roma, cu picioarele în butuci, transmitea în scris frățietății ecleziale mesajul bucuriei, al speranței și al iubirii. De ce? A făcut loc suferinței în existența sa și chiar a folosit neplăcerea ca prilej de devenire întru Domnul Isus.

O istorisire ebraică ne aduce-n atenție exemplul soției înțelepte a unui rabin. Se spune că, pe când rabinul era plecat la slujbă, cei doi copii ai săi au căzut dintr-un copac și au murit imediat. Femeia le-a luat trupurile pe brațele ei și le-a așezat în camera de sus. Și-a șters lacrimile, l-a așteptat  și apoi l-a întâmpinat duios pe al său soț. Apoi, l-a invitat la masă și, pe când el mânca, ea i-a povestit cum, cândva demult, cineva i-a dăruit împrumut două nestemate. ”-În fiecare zi le priveam și sufletul meu s-a legat tare mult de ele”, continuă femeia. ”Numai că proprietarul lor a venit și azi mi le-a cerut. Spune-mi, ce ar trebui să fac? Să i le înapoiez?”, își întreabă ea soțul. ”Sigur, dă-i-le înapoi, sunt ale lui”, spune convins rabinul. Ea îl conduce atunci în camera de sus și-i dezvăluie că nestematele despre care i-a vorbit sunt copiii lor. Proprietarul, Dumnezeu, i-a luat Acasă. Cufundați în lacrimi, rabinul și soția lui au aplicat lecția renunțării acestei situații din viața lor și au trăit mai departe plini de evlavie și de credință.

Vrednice de crezare sunt spusele lui Senecca: ”De-a lungul întregii vieți, omul trebuie să învețe să trăiască. Și, ceea ce te uimește și mai mult, de-a lungul întregii vieți, omul trebuie să învețe și să moară”. Iar scriitorul creștin, psihiatrul și psihoterapeutul Scott Peck, vorbește și el, atât de profund, despre acceptarea pierderii, în felul acesta: ”De îndată ce credem și acceptăm că viața e dificilă, viața nu mai e deloc dificilă. Când am acceptat, faptul că viața e dificilă nu mai contează”.

Dar să nu credeți, iubiți prieteni, că renunțarea are doar un rol formativ în viața aceasta! Oridecâteori ne cheamă Cristos la a accepta o pierdere, o face nu în vederea pedepsirii noastre, ci în vederea unei bucurii pe care nu am gusta-o mâine fără renunțarea la care azi suntem chemați: ”prin urmare și noi, care avem un nor așa de mare de martori care ne înconjoară, să dăm la o parte orice povară și păcatul care ne împresoară, să alergăm cu perseverență în lupta care ne stă înainte, cu ochii ațintiți la Isus, începutul și desăvârșirea credinței, care, în vederea bucuriei ce Îi era propusă, a îndurat crucea și neținând seama de rușinea ei, S-a așezat la dreapta tronului lui Dumnezeu. Gândiți-vă, deci, la Cel care a îndurat o împotrivire atât de mare din partea păcătoșilor, ca nu cumva să vă lăsați descurajați și obosiți în sufletele voastre”. (Evrei 12,1-3).

Scumpi și multiubiți de Domnul, să renunțăm la cele ale firii, ca să ne îmbrăcăm cu cele ale Spiritului Sfânt! Înconjurați suntem de norul de martori sfinți care și-au însușit lecția renunțării, înainte ne stă Isus, începutul și desăvârșirea credinței noastre, în noi viețuiește și lucrează Duhul Sfânt, care ne călăuzește în tot adevărul, ne împuternicește pentru renunțare și ne luminează Calea iubirii.

Să renunț la ceva drag, de dragul Celui care îmi este drag, așa îmi spui, oh, dulce și valoroasă Iubire! Tu, care din palatul Paradisului ai coborât, renunțând pentru o vreme la slava cerească, mă conduce pe mine, cel plin de păcat, la a trăi viața de renunțare la cele ale mele, întru acceptarea celor ale Tale! Căci Tu ești pricina speranței mele de schimbare lăuntrică, întru asemănarea cu Tine, Comoară inepuizabilă de bunătate și de îndurare!

Arată-mi cum te porți cu cel slab și-ți voi arăta cine ești!

Într-o predică, un păstor de suflete le spunea fetelor din Biserică să fie atente la modul în care bărbații cu care doresc să se căsătorească se comportă cu animalele. Spunea sfinția sa: ”un bărbat brutal cu animalele din gospodăria lui va fi brutal, după o vreme, și cu soția sa. E doar o chestiune de timp…” E multă înțelepciune în constatările predicatorului! Felul în care un om se comportă cu acele creaturi inocente, a căror responsabilitate o poartă chiar el, e o imagine în miniatură a caracterului său. Cel mai bun test, cred eu, al felului de-a fi al cuiva, se poate realiza dându-i putere. Dați-i unui om putere și veți ști cine este, cu adevărat! Puneți-l în poziție de autoritate și, din felul în care se comportă cu subordonații, îi veți descoperi lăuntrul! Aveți dubii cu privire la o persoană cu care doriți să colaborați? Întrebați-i pe colegii inferiori lui ca grad ierarhic cum se comportă cu ei și veți ști ce alegere să faceți! Poate că cea mai bună descriere a unui părinte am obține-o de la copilul cel mai neascultător, cele mai bune referințe despre un medic de la infirmierii săi, cele mai de preț recomandări despre un lider de la angajații cei mai de jos. Iar despre caracterul nostru creștin, cele mai multe lucruri le știu cei care ne greșesc, din reacțiile noastre față de ei.

Vă rețin atenția cu o ilustrație iubită de mine. În vitrina unui magazin de animale era un afiş: “Căţeluşi de vânzare”. Un baieţel de 10 ani intră şi intreabă care-i preţul unui căţeluş. Vânzătorul îi răspunde că preţul este între 20 şi 40$. Băieţelul bagă mâna în buzunar, scoate câteva monezi. Numără 2.15 $ … şi apoi întreabă: “-Aş putea vedea căţeluşii?”
Vânzătorul zâmbeşte. Fluieră, din magazin iese afară căţeaua şi în urma ei 5 căţeluşi frumoşi. Al şaselea căţeluş… rămase în urmă şi nu se apropia! Băieţelul întreabă: “- De ce căţeluşul acesta şchioapătă?” Omul îi răspunse că el s-a născut cu o problemă la picior şi va şchiopăta toată viaţa! “- Acesta-i caţeluşul pe care-l doresc”, a spus băieţelul cu bucurie în glas. “- Dacă asta e dorinţa ta, ţi-l dau gratis!” Copilul s-a suparat şi a răspuns: “- Nu-l vreau gratis, preţul lui e la fel ca şi a celorlalţi căţei, îţi voi da tot ce am la mine acum, şi în fiecare lună îţi voi plăti 50 de cenţi, până voi achita preţul lui intreg!” “- Eşti sigur că vrei acest căţeluş? Doar niciodată nu va putea fugi sau juca sau sări precum ceilalţi!” Băieţelul s-a aplecat, şi-a ridicat puţin pantalonul şi i-a arătat vânzătorului aparatul de fier ce-i susţinea piciorul strâmb. “- Nici eu nu pot alerga, de aceea acest căţeluş are nevoie de cineva care să-l înţeleagă!” Ochii vânzătorului s-au umplut de lacrimi când i-a spus copilului: “- Mă rog şi sper ca fiecare căţeluş să aibă pe cineva care să-l iubească, aşa precum tu îl vei iubi pe acest căţeluş!” Morala: arată-mi cum te porți cu cel slab și-ți voi arăta cine ești!

Biblia este plină de pilde emoționante. Unul dintre episoadele dragi mie este acela în care David, acum rege cu drepturi depline, întreabă: ”Mai este cineva din casa lui Saul, ca să-i arăt bunătatea lui Dumnezeu?” (2 Samuel 9, 3a). Și-acum fiți atenți care este răspunsul primit: ”Mai este un fiu al lui Ionatan, olog de picioare” (2 Samuel 9, 3b). Cum credeți că a reacționat regele? Cumva s-a întrebat: ”Vreau eu să fac bine, dar chiar să am de-a face cu un șchiop? Oamenii cred în Israel că infirmitatea e urmarea păcatelor proprii sau ale părinților. Ce va zice poporul despre regele său? Ori, pentru un împărat, imaginea contează mai mult decât orice”. Nicidecum. David i-a spus fiului lui Ionatan, sincer, fără ezitare, fără dubii: ”Mefiboșet, nu te teme, pentru că îți voi arăta negreșit bunătate, pentru Ionatan, tatăl tău, și-ți voi da înapoi tot ogorul lui Saul, tatăl tău, și vei mânca pâine la masa mea neîncetat” (2 Samuel 9, 7). Cu smerenia legitimă condiției sale, Mefiboșet răspunde: ”Ce este robul tău, ca să te uiți la un câine mort ca mine?” (2 Samuel 9, 8). Dar David rămâne pe poziție: ”Mefiboșet să mânânce la masa mea, ca unul dintre fiii împăratului”. (2 Samuel 9, 11). Cuvintele lui David nu rămân fără acoperire, ci își găsesc întru totul împlinire. De aceea, capitolul 9 se încheie în felul acesta: ”Astfel, Mefiboșet a locuit la Ierusalim, pentru că mânca neîncetat la masa împăratului”. Vrând să sublinieze și mai mult ineditul situației, paragraful continuă în acest mod: ”Și el era olog de picioare” (2 Samuel 9, 13). Concluzia rămâne aceeași: arată-mi cum te porți cu cel slab și-ți voi arăta cine ești!

Dacă astăzi Isus ar coborî printre oameni, și-ar găsi plăcerea tot printre cei mai disprețuiți. Cei mai bogați ar fi, în ochii Lui, sărmanii. Sănătoși ar deveni de-ndată cei care-și recunosc infirmitățile și, implicit, nevoia de doctor. Îmbrăcați în haina îndreptățirii ar fi într-o clipă cei vinovați de păcate mari, dar conștienți de propria sărăcie-n duh. După ani de cunoaștere de aproape a câtor mai multor creștini, din multe confesiuni, îmi devine tot mai apăsătoare această tristă constatare: sensibilitatea, empatia, aplecarea spre cei mai slabi (fie în cunoștință de Cristos, fie în credință, fie în practică) se pierd cu o viteză uimitoare. Treptat, în loc să ne pese de ceilalți, să simțim cu ei, să plângem cu ei, să le ascultăm poveștile triste, să ne implicăm în viețile lor, să le acordăm un zâmbet, o îmbrățișare, o mângâiere, în loc de toate acestea, începem să ne fălim cu statutul și cu biruințele noastre în Cristos, ca și cum am fi ceva cu de la noi putere. Arată-mi cum te porți cu cel slab și-ți voi arăta cine ești!

Noi doar datorită Domnului Isus am cunoscut mai multe decât ceilalți despre Dumnezeu și am înțeles chemarea Sa. Ieri noi eram cei slabi, cei ologi. Astăzi, dacă Regele a plătit cu prețul propriei vieți înfierea noastră, dacă Regele a binevoit să ne invite să mâncăm la Masa Lui, împreună cu El, e dovadă nu a vredniciei noastre, ci a adâncimii milostivirii Sale. Milă care nu ne împuternicește a-i trata cu dispreț pe semeni, ci ne responsabilizează a trăi până la sacrificiu iubirea pentru ei. Caracterul lui Dumnezeu s-a arătat în deplina-i frumusețe prin faptul că L-a dat la moarte pe Cel puternic, pentru noi, cei slabi. Caracterul nostru se vădește în modul în care ne purtăm cu cei mai slabi, pentru o vreme, decât noi.

Doamne Isuse, ajută-ne să fim vederea celor nu văd, auzul celor care nu aud, mâinile celor fără de mâini, picioarele celor lipsiți de picioare, iubirea celor care-și recunosc lipsa!

Umbre, oglindiri ale oamenilor şi ale lucrurilor, lucrurile în sine

Am recitit, de curând, un fragment binecunoscut, „Mitul Peşterii”, din capodopera „Republica”, scrisă de Platon. Talentatul filosof redă un dialog dintre Socrate şi Glaucon, în care asemuieşte firea umană cu puţina cunoştinţă a unor oameni aflaţi într-o încăpere subterană, „ca într-o peşteră”. În această încăpere se găsesc oamenii respectivi încă din copilărie, legaţi, aflaţi în imposibilitatea de a privi în mai mult decât într-o singură direcţie. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins în spatele lor… şi multe sunt obstacolele între ei şi lumina aceea. Existenţa liberă se derulează deasupra lor, dar ei nu pot zări decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul de dinainte. Spune Platon: „asemenea oameni nu pot lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor”. Istoria merge mai departe. Iar Socrate al lui Platon îşi provoacă interlocutorul la a-şi imagina cum ar fi dacă vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină. Cel eliberat ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor şi ale lucrurilor, apoi, în sfârşit, lucrurile în sine. Aşa cum, pentru a vedea soarele, pentru că a stat mereu în beznă, ar fi necesar să privească întâi, în timpul nopţii, cerul înstelat, luna şi stelele, pentru ca apoi, în sfârşit, să contemple soarele aşa cum este, nu în apă, nici în reflexiile sale în vreun alt loc străin.

Mare asemănare între Mitul Peşterii şi Tainele Întrupării lui Cristos! Să vedem câteva similitudini!

Întâi de toate, Domnul Isus a venit pe pământ ca să aducă Lumina care risipeşte umbrele! Când Duhul Sfânt S-a pogorât peste dreptul preot Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, acesta a profeţit despre naşterea fiului său:

„Iar tu, copile, vei fi numit Profet al Celui Preaînalt,
căci vei merge înaintea Domnului
ca să pregăteşti căile Sale,
ca să dai poporului Său ştiinţa mântuirii
spre iertarea păcatelor,
datorită inimii îndurătoare a Dumnezeului nostru;
pentru aceasta, ne va vizita
Cel care răsare din înălţime,
ca să-i lumineze pe cei ce zac
în întuneric şi în umbra morţii
şi să îndrepte paşii noştri pe calea păcii” (Luca 1,76-79)

Coborând în peştera lumii noastre, Domnul Isus Cristos ne-a luminat cu strălucirea de negrăit a Sfintei Sale Dumnezeiri. Şi de îndată ce a răsărit printre noi, plin de har şi de adevăr, întunericul vieţii umane şi umbra morţii şi-au risipit puterea. „Dar când fiinţa aceasta supusă putrezirii”, spune sfântul Paul, „se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul scris: Moartea a fost înghiţită de victorie. Unde este, moarte, victoria ta? Unde este moarte, ghimpele tău?” (1 Corinteni 15,54-55). Preaiubite suflet, nu ştiu cum arată viaţa ta! Ştiu doar că, în propria mea viaţă, în multe unghere ale existenţei, tronează întunericul sau umbrele. Şi, având înaintea privirii mulţimea de martori care s-au lăsat şi se mai lasă şi astăzi pătrunşi de Lumină, sunt convins că remediul pentru ca-n vieţile noastre să se lumineze de ziuă e Domnul Isus. Nu contează nici cât de întins e întunericul, nici cât de dese sunt umbrele! Doar o rază de-a lui Isus de ne va atinge, totul se va transforma în Lumină. Şi chiar în veşnică Lumină.

Apoi, Isus a venit pe pământ ca să ne aducă imaginea reală a Omului adevărat şi a lucrurilor de Sus. „Iată Omul!, le-a zis Pilat” (Ioan 19,5). Isus este Omul perfect, coborât pe pământ pentru a trăi viaţa fără de păcat pe care noi ar fi trebuit să o trăim, pentru a suferi pedeapsa pe care noi ar fi trebuit să o suferim şi pentru a ne câştiga mântuirea pe care noi nu am fi putut-o nicicând câştiga. Domnul Isus este însă şi oglindirea lucrurilor de Sus: „După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor a toate, prin care a făcut şi veacurile. Acesta, fiind oglindirea slavei Lui şi chipul Fiinţei Sale şi ţinând toate prin cuvântul puterii Sale, după ce a săvârşit purificarea păcatelor, S-a aşezat la dreapta Maiestăţii, în ceruri, devenind cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mai deosebit decât al lor (Evrei 1,1-4). Aceasta ne este, iubiţi prieteni ai Domnului, de mare folos: Isus ne este Model, Prieten, Preot milos care ne poate ierta păcatele. Iar lucrurile de Sus, dezvăluite prin El, ne învaţă cum putem ordona lucrurile jos, în ale noastre vieţi, „precum în Cer, aşa şi pe pământ”.

Mai presus de orice, Isus a venit pe pământ ca să ne aducă chiar lucrurile de Sus. Adaptând spusele Sfântului Ioan Gură de Aur contextului Întrupării, putem spune: „Isus a coborât pe pământ pentru ca Cerul să se coboare în noi”. Pe măsură ce ne apropiem de Domnul Isus, Împărăţia Lui se sălăşluieşte întru noi. Din purtători de întuneric şi de umbre, devenim contemplatori ai lucrurilor de Sus. Din admiratori ai lui Cristos, devenim noi înşine purtători de Cristos. Toată bogăţia Paradisului stă ascunsă în Domnul Isus. Vrem să vedem cum arată Cerul? Isus ne lasă să-l vedem în El, iar pentru cei mai curajoşi dintre noi, Îl şi clădeşte în noi.

Ajungem însă şi la o incongruenţă între „Mitul Peşterii” şi Întruparea Domnului Isus. Platon îşi imaginează cum unul dintre oamenii peşterii ar fi dezlegat şi ar deveni, pentru ceilalţi, misionari. Isus nu e omul inspirat de Dumnezeu întru a-i conduce pe cei robiţi spre libertate. Isus este chiar Dumnezeu. El a venit pe pământ ca să ni-l aducă pe Însuşi Dumnezeu printre noi şi în noi. Cristos spune: „Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl… Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine” (Ioan 14, 9b;11a). Isus, fiind Dumnezeu, L-a adus pe Dumnezeu pe pământ. L-a adus întâi pentru puţină vreme şi pentru puţină lume, ca apoi să-L dăruiască, în Zi de Sfântă Cincizecime, pentru veşnicie şi pentru Biserica întreagă.

Oare pe unde mă aflu eu, pe unde vă aflaţi dvs.? Oare suntem încă în întunericul necredinţei în Isus? Oare suntem în umbra robiei păcatului, legaţi puternic de funiile sale? Oare Îl privim de departe pe Omul Isus şi spunem, asemenea lui Pilat, „Iată Omul!”? În orice stare am fi, El stă la uşă şi bate! Haideţi să facem linişte în noi, ca să-I putem auzi bătăile gingaşe la uşile inimii noastre: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul Meu şi-Mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu Mine” (Apocalips 3,20). Atunci doar, legăturile care ne ţin captivi vor cădea, noi vom vedea Lumina şi Lumina se va coborî înlăuntrul nostru! Umbrele vor fi învinse, iar armonia fiinţării lucrurilor de Sus va deveni dinamica existenţei noastre terestre.

Te adorăm pe Tine, Doamne Isuse, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Lumină din Lumină, Născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, prin care toate lucrurile s-au făcut! Până la venirea Ta în lume, stăpânea întunericul şi umbra morţii înspăimânta faţa pământului. Ai venit Tu şi ai adus Lumina care să învingă bezna din noi. Ai venit Tu, Fiule al omului, şi ne-ai arătat cum putem fi, prin Tine, şi cât de minunate sunt lucrurile înaltului. Ai venit Tu şi toată strălucirea Cerului, deopotrivă cu Tine, s-a pogorât. Ai venit Tu şi Dumnezeu era în Tine, împăcând lumea cu Sine. Şi astăzi ne mai îmbie dragostea Ta! Şi astăzi ne mai chemi pe Nume! Şi astăzi aştepţi la uşile inimilor noastre! Dă-ne liniştea potrivită a-Ţi asculta chemarea, a-Ţi primi Lumina şi toate bogăţiile Cerului ce vieţuiesc plenar în Tine! De ale noastre lucruri ne goleşte, de ale Tale lucruri ne umple, ca să fim plăcuţi de Tine şi de folos Sfintei Tale lucrări printre oameni! Căci de la Tine vin şi voinţa şi înfăptuirea, de la Tine, Doamne Isuse, Cel ce eşti preamărit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în toţi vecii vecilor! Amin.

Ce este sărbătoarea Nașterii Domnului?

Un aforism al lui Vasile Butulescu surprinde fidel o realitate dureroasă a Crăciunului contemporan. Spune Butulescu: ”Crăciun. Transcendetul se pierde în spatele unui orizont de mezeluri”. E adevărat faptul că, în ultimii ani, tot mai puțini dintre noi își permit să cheltuiască la fel de mult, să aibă mese tot așa de îmbelșugate, să dăruiască cadouri costisitoare precum altădată. Cred însă că această criză cu multiple valențe, pe care o traversăm cu durere, ne conferă un minunat prilej: acela de a păși din dimensiunea profanului în dimensiunea sacrului; de a nu ne opri la lucrurile superficiale, ci a pătrunde tainele ce stau ascunse în chestiunile profunde; de a ne lua privirea de la forme și a căuta conținutul.

Departe de a explora exhaustiv orizontul contextual al Nașterii Domnului Isus, așa cum Sfânta Scriptură ne descrie fericitul eveniment, v-aș invita să ne oprim, preț de o reflecție, la câteva dintre semnificațiile Întrupării, ca să ne pregătim inimile pentru a celebra cum se cuvine Crăciunul de anul acesta!

Dacă ne punem întrebarea ”Ce sărbătorim de Crăciun?”, ușor găsim un prim răspuns. De Crăciun sărbătorim ”Darul” lui Dumnezeu pentru noi: ”Pentru că un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îi vor pune Numele Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternității, Domn al Păcii” (Isaia 9,6). Vă dați seama, scumpi prieteni? Nouă ni S-a născut, nouă ni S-a dat! Cine suntem noi și ce am făcut ca să merităm o astfel de cinste? În orice stare am fi, preaplini de o bucurie a firii sau zdrobiți din pricina încercărilor, să ne veselim la gândul venirii lui Cristos. Pentru noi a venit, pentru dvs., pentru mine, pentru noi… Ce consolatoare e iubirea lui Dumnezeu! Și cât de puțin înțelegem noi ce mult Îi pasă de ființele noastre, cu ce iubire veșnică ne învăluie mereu și ne cheamă la a ne împărtăși etern din iubirea Lui, prin Isus Cristos, Domnul nostru! Să ne bucurăm la vestea aceasta: Regele coboară pentru noi; vine să ne ducă Acasă, în acel Castel inefabil al Paradisului!

Nașterea Domnului este însă și sărbătoarea schimbării. O primă schimbare pe care o sesizăm este schimbarea statutului. Observați că persoanele care sunt invitate direct la a înțelege și a personaliza misterele Întrupării sunt oameni simpli și disprețuiți în societatea de atunci. În vreme ce magii și păstorii se bucură la culme, împăratul se înspăimântă. O stea strălucește pe firmament mai tare decât celelalte și ea îi luminează pe cei care-și recunosc întunericul și-i umbrește pe cei care se consideră, prin ei înșiși, purtători de lumină. Preaiubiților, la fel e și cu noi: de ne recunoaștem zdrobiți, Nașterea Lui ne e spre ridicare; de ne-a cuprins trufia, venirea Lui va înfrânge mândria din noi. Troparul Nașterii surprinde a altă coordonată a schimbării: schimbarea adorării. Ne spune acest frumos imn răsăritean despre magi: ”Nașterea Ta, Cristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței. Că întru dânsa, cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se-nchine Ție, Soarelui Dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slava Ție”. Creația însăși îi învață pe adoratorii săi că cea mai mare cinste pe care i-o poate aduce omul este a-L preamări pe Creator. Orice am pune mai presus de Persoana Domnului Isus, tocmai lucrul acela, de-l vom lăsa să ne vorbească, ne va direcționa adorarea spre Cristos, Cel dintâi și Cel de pe urmă, începutul și sfârșitul a toate. În sfârșit, Întruparea lui Cristos aduce cu sine și mesajul schimbării căii. Magii nu doar că și-au schimbat adorarea, și-au schimbat și calea. Au venit pe un drum și au plecat pe un altul (Matei 2,12). Pilda aceasta ne e de folos nouă, tuturor. Mesajul transmis e clar: Isus te primește la El oricum ai fi, dar nu te lasă să pleci la fel; poți să vii la Isus pe calea ta, dar, de ești sincer, vei pleca de la El umblând pe Calea Lui.

Nu în cele din urmă, Nașterea Domnului Isus este sărbătoarea împăcării. Prin Domnul Cristos, Dumnezeu ne oferă mijlocul reconcilierii. Cerul și pământul se unesc în cântare, anunțând că vrăjmășia de milenii dintre om și Dumnezeu încetează în Cristos: ”Dintr-o dată, s-a unit cu îngerul o mulțime din oastea cerească, lăudându-L pe Dumnezeu și spunând: ‚Mărire în înaltul cerului lui Dumnezeu și pe pământ pace oamenilor pe care El îi iubește’ (Luca 2,14).

Se spune că un om înstărit a trecut la cele veșnice. Deși era bogat, când s-a citit testamentul, fiul său a primit drept moștenire o carte, Biblia. Mult a fost mâhnit fiul că tatăl său nu i-a lăsat nimic de valoare. Peste ani, la vârsta senectuții, când ura față de tatăl său a scăzut, fiul a deschis Sfânta Scriptură. Atunci a constatat că în Biblie se ascunde o comoară: actele de proprietate pentru întreaga avere a tatălui său bogat se aflau strecurate printre paginile Scripturii. Fiul a trăit sărac toată viața sa, deși tatăl îi lăsase totul în Cuvântul scris. Asemenea fiului din istorisirea reală de mai sus, și noi trăim săraci, deși Dumnezeu ne-a lăsat toată bogăția Sa în Cuvântul Întrupat, care este Domnul Isus. Darul lui Dumnezeu e accesibil fiecăruia dintre noi. E de datoria noastră să-L deschidem, să ne lăsăm schimbați de El și pe veci împăcați, prin El, cu Tatăl. Doamne-ajută!

Luptele creștinului

Dă click aici pentru a asculta predica cu același titlu!

”Căci noi nu avem o luptă împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva conducătorilor acestei lumi a întunericului, împotriva duhurilor răului care sunt în înălţimi”. Efeseni 6,12

Iubiți prieteni, atunci când m-am apropiat prima oară de Cristos și am avut primul meu contact cu creștinii practicanți, am fost uimit să constat cât de multă pace avea fiecare dintre ei. Mi s-a părut că, de îndată ce te apropii de Cristos și intri în comuniune cu frațietatea creștină, toate luptele sunt undeva în afara viețuirii tale spirituale, undeva prea departe pentru a te putea atinge. Mi-a fost necesar un oarecare timp până să constat că, atâta vreme cât suntem pe pământ, nu ne sunt străine nici chemările la luptă, nici înfrângerile dureroase, nici dezamăgirile pe care noi le producem scumpilor noștri frați sau ei ni le produc nouă.

Dacă mergem pe firul istoriei, înțelegem ușor că prima luptă a fost cea pe care satan a adus-o în întreaga creație. Înger desăvârșit, plin de înțelepciune și frumusețe, heruvim ocrotitor, drept în căile sale până atunci, Lucifer se îngâmfă, dorește și revendică statutul Sfintei Treimi, clipă în care își pierde toate atributele de până atunci. Devine exponentul răului, tatăl minciunii, întruchiparea urâțeniei, a înșelării și a nelegiuirii. Alegând să asculte minciunile celui rău, omul devine și el vrăjmașul lui Dumnezeu. E izgonit din Rai, osândit la moarte spirituală și fizică. Așadar, prin păcatul primordial, omul uită Calea spre Dumnezeu, rătăcește de la Adevăr și își pierde Viața. În bunătatea Lui, Dumnezeu Se coboară prin Domnul Isus Cristos pentru a-l aduce din nou pe om acasă. Așa se face că, la întrebarea lui Toma: ”Doamne, nu știm unde te duci! Cum am putea să știm calea?”, Domnul Isus răspunde: ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14,6). Înțelegeți de ce avem nevoie de Domnul Cristos? Pentru că El este Calea spre Tatăl, este Adevărul care ne eliberează și este Viața veșnică: ”Cine are pe Fiul, are Viața” (1 Ioan 5,12).

De îndată ce auzim chemarea de a fi de partea Domnului Isus, credem în El și devenim mădulare roditoare ale Bisericii, atacurile dușmanului se întețesc. De aceea, ne vedem implicați în fel de fel de lupte, unele dintre ele cu ținte false. O asemenea luptă cu obiective greșite este cea dintre creștinii puternici și creștinii slabi. Una dintre expresiile acestei lupte ne-o oferă sfântul Paul, în epistola către Romani (Rom. 14,1-12). O problemă a Bisericii Primare era aceea că unii creștini, cei slabi, mai cu seamă cei convertiți din rândul evreilor, credeau că unele produse de origine animală sunt spurcate și că ziua de sâmbătă este ziua de odihnă pe care și creștinii sunt obligați a o cinsti. Cei puternici cunoșteau că orice făptură a lui Dumnezeu este bună și, de la jertfa lui Cristos încoace, nici o hrană nu este de lepădat (1 Timotei 4). Iar în ceea ce privește ținerea sâmbetei, cei puternici știau că sabatul veterotestamental era doar o icoană preînchipuitoare ce arăta spre Cristos, Cel în care creștinul își găsește odihna (Evrei 4). Și acum iată lupta dintre creștinii puternici și cei slabi: cel puternic îl disprețuiește pe cel slab, cel slab îl judecă pe cel puternic. Dar lupta cu țintă falsă poate avea cauze multiple astăzi: a folosi sau nu orga în slujbă, a purta sau nu bijuterii, a te implica sau nu în relații cu creștinii de alte confesiuni, etc. Această luptă poate înceta îngăduindu-l pe cel slab, așezându-l pe cel care are alte încredințări deasupra ta și urmând pilda lui Cristos. De ce e necesar să stopăm o astfel de luptă? Ne spune sfântul Paul: ”pentru ca, într-un cuget și într-un singur glas, să-L preamăriți pe Dumnezeu și pe Tatăl Domnului nostru Isus Cristos” (Romani 15,6). Proslăvindu-L pe El, Cel care locuiește în mijlocul laudelor, mai puternic vom vedea lucrarea Lui în comunitatea noastră religioasă și mai binecuvântați vom fi în liturghia de după Liturghie, adică în viața noastră de zi de zi. O altă luptă cu țintă falsă o văd în simpatia unora față de un anumit păstor sufletesc și antipatia față de altul. Se întâmplă acolo unde Biserica locală are doi sau mai mulți slujitori ai lui Dumnezeu: unii credincioși se așază sub autoritatea unuia, disprețuindu-l pe celălalt. O astfel de luptă, spune Paul, este mai periculoasă decât cea dintâi, întrucât cei care fac astfel de partide în Biserică denotă, indiferent care e predicatorul apreciat de ei, că sunt slabi. E așadar o luptă a celor slabi cu cei slabi. O astfel de luptă se dădea în Biserica din Corint, unde unii credincioși spuneau că sunt ai lui Paul, alții ai lui Apolo. Cum poate sfârși această luptă? Amintindu-ne că toți păstorii sufletești sunt slujitori ai lui Dumnezeu, iar privirile noastre trebuie să fie ațintite spre Dumnezeu, după cum ne îndeamnă Paul: ”Eu am plantat, Apolo a udat, însă Dumnezeu a făcut să crească, așa încât nici cel care plantează, nici cel care udă nu este nimic, ci Dumnezeu, Cel care face să crească” (1 Cor. 3,7).

Dar iată și luptele la care suntem chemați să fim de partea lui Dumnezeu. O primă luptă pe care o avem de dus este lupta cu erezia. Biserica s-a confruntat dintotdeauna cu minciuna. Învățături greșite precum că Dumnezeu nu există în Sfânta Treime, că Isus nu e Fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioara Maria și din Duhul Sfânt, mort pe cruce în locul dvs. și în locul meu, înviat în trup și înălțat la Tatăl, că Duhul Sfânt nu e o Persoană, ci o putere, că Dumnezeu e departe de om și omul nu poate avea o relație personală cu El, că nu există Rai și Iad, că nu există demoni, etc., sunt doar câteva dintre minciunile care, crezute de noi, pot avea consecințe devastatoare. De aceea, ne spune apostolul: ”Așadar, stați drepți, încinși la mijloc cu adevărul…” (Efeseni 6,14a). Să iubim Sfânta Scriptură, să o citim constant, să căutăm a o înțelege, ca acest brâu al adevărului pe care ni-l conferă să țină toată armătura cu care să luptăm împotriva celui care caută să ne piardă viața! Erezia se învinge pe măsură ce ne lăsăm descătușați de adevăr. O altă luptă pe care o avem de dus este  lupta cu păcatul. Scriitorul epistolei cătrei Evrei ne spune: ”luptând contra păcatului, voi nu v-ați împotrivit încă până la sânge…” (Evrei 12,4). În lupta aceasta, putem ieși biruitori dacă suntem ”îmbrăcați cu platoșa dreptății” (Efeseni 6,14b), platoșa pe care ne-a oferit-o Domnul Isus prin dreptatea Lui și pe care ne cere a o întări mereu prin mărturisire și întoarcere din păcat, oridecâteori o slăbim prin păcatele noastre. Păcatul se învinge prin veghere și mărturisire. În sfârșit, ultima luptă asupra căreia aș dori să mă opresc este lupta împotriva dezbinării. Unde sunt oameni, sunt probleme, certuri, dezbinări. Noi avem datoria să ne ridicăm deasupra acestei condiții umane, prin Cristos, realitatea supraomenească din noi, căutând să menținem unitatea Duhului în legătura păcii (după Ef. 4,3). Și aceasta o putem face ”având picioarele încălțate cu râvna Evangheliei Păcii” (Efeseni 6,14c). Dezbinarea se poate înfrânge fiind noi oameni împăciuitori, făuritori de pace.

E vreme de Advent. Printre multe alte activități spirituale pe care sunt sigur că le înteprindem deopotrivă, să nu uităm că viața creștină este o viață de luptă spirituală. Cel rău caută să ne focalizeze atenția spre lupte false, încât să luptăm unul împotriva celuilalt. Cristos ne cheamă la a duce lupta cea bună, pentru adevăr, sfințire și pace. El, Calea, Adevărul și Viața noastră să ne ajute la aceasta!

Cum să avem biruință în încercare?

Dă click aici și ascultă predica pe aceeași temă!

”În lume veți avea necazuri. Însă curaj, Eu am învins lumea!” (Ioan 16,33)

Cartea lui Iov nu ne lasă doar într-o stare admirativă față de planurile minunate ale lui Dumnezeu cu privire la noi, duse la îndeplinire și prin faptul că El îngăduie să vină asupra noastră diverse încercări, ci ne conferă suficiente resurse spirituale ca, atunci când vine suferința, să știm a o parcurge victorioși. De fapt, motivul pentru care unii oameni fac din durere tragedia vieții lor și alții un prilej de desăvârșire este tocmai faptul că aceștia din urmă știu a-și mobiliza resursele nebănuite pe care le au în Domnul Cristos. Haideți să mergem împreună pe drumurile fascinante ale Sfintei Scripturi, pentru a ne însuși noi înșine, din experiența dreptului Iov, câteva mijloace practice pe care Dumnezeu ni le pune la dispoziție atunci când încercarea se abate asupra noastră!

Întâi de toate, cred eu că suntem în punctul în care Dumnezeu ne vrea dacă, în încercare, alergăm la El cu necazul nostru: ”Cât despre mine, eu Îl voi căuta pe Dumnezeu și lui Dumnezeu Îi voi încredința cauza mea” (Iov 5,8). ”De ce să mă rog Lui? Dumnezeu știe prin ce trec, El a îngăduit să mă găsesc în acest dureros context existențial”, veți spune. Sigur. Și tocmai pentru că El ne cunoaște mai bine decât oricine cauza, simte mai adânc decât oricine durerea interiorului nostru și are putere nelimitată de a ne salva, se cuvine a ne îndrepta ruga spre El. Adesea ne prezentăm umili înaintea Tronului de har prea târziu, după ce ușile lumii ne conduc spre soluții false. Dar, chiar atunci, când toate porțile de pe pământ se închid, se deschid pentru noi, de strigăm la Dumnezeu, zăgazurile Cerului. Vrem să fim biruitori în încercare? Să alergăm la Dumnezeu cu necazul nostru!

Unul dintre prietenii lui Iov îi dă acestuia un sfat extraordinar: ”dacă îndepărtezi nelegiuirea care este în mâna ta și nu lași nedreptatea să locuiască în corturile tale, atunci da, îți vei ridica fața fără pată; și vei fi neclintit și nu te vei teme” (Iov 11,14-15). Vrem să avem biruință în încercare? Vrem să ne fie suferința prin care trecem prilej sfințitor? Să ne îndepărtăm de păcat! De multe ori, tocmai durerea care ne încearcă ne zdrobește în așa măsură încât păcatul care ne ținea prizonierii săi ne eliberează. Oricum, chemarea Domnului în vremuri de încercare este să ne îndepărtăm de păcat, lăsând libertatea Duhului Sfânt să croiască virtutea pe pânza inimilor noastre.

Suntem făpturi sociale. Ne place să ne înconjurăm cu oameni dragi în situații de cumpănă, care știu a ne da mângâierea potrivită și sfatul cel ziditor. Să ținem minte lecția aceasta: dacă vrem să avem victorie în încercare, să ne alegem cu înțelepciune prietenii! Unde au greșit cei trei prieteni ai lui Iov? Eu cred că au falimentat în cel puțin trei puncte: lipsa de sensibilitate, mândria și percepția îngustă a realităților divine. Cei trei pseudoconsolatori ai lui Iov îl învinovățesc tocmai în clipele când el are nevoie de mângâiere. Mândria îi împinge să-i vorbească prietenului lor folosind un ton de superioritate, chestiune pe care Iov o sesizează la ei și le-o așază înainte: ”…vă înălțați împotriva mea…” (Iov 19:5). Iar în ceea ce privește realitățile sacre, amicii lui Iov se arată necunoscători ai celorlalte valențe privitoare la sensul suferinței: ”N-a păcătuit nici el, nici părinții lui, ci este astfel ca să arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9,2). Cât despre perspectiva vieții eterne, nici unul nu pomenește nimic. Iată cum arată însă un prieten a cărui prezență îți poate aduce un beneficiu real în încercare! Elihu este tipologia prietenului pe care Însuși Dumnezeu îl autorizează a ne fi ajutor de nădejde în suferință: un om smerit, plin de Spiritul Sfânt (Iov 32,8) și cu o minte deschisă spre a înțelege că Dumnezeu nu poate fi țărmuit de prejudecăți omenești (Iov 33,14). Astfel de prieteni care au o relație personală, vie și mereu proaspătă cu Domnul Isus să alegem și noi a ne fi alături în timpuri de grea povară!

Imediat ce Iov transformă, prin intervenția milostivă a lui Dumnezeu, experiența încercării în pricină de apropiere de Dumnezeu, el e chemat a se implica în reabilitarea prietenilor săi: ”Iov, robul meu, se va ruga pentru voi, pentru că pe el îl voi primi, ca nu cumva să vă fac după nebunia voastră; pentru că n-ați vorbit drept despre Mine, ca robul Meu Iov” (Iov 42,8b). Dacă vrem să fluturăm steagul victoriei în lupta pe care o ducem cu încercarea, să investim în alții! O ilustrație spune că o doamnă era bolnavă închipuită. Pe la mulți medici mersese ea și niciunul nu-i găsea vreo cauză în trup pentru durerile ei cele multe. Zi și noapte se plângea, încât devenise insuportabilă pentru toți ai casei. Într-o zi, soțul său se îmbolnăvește de cancer. Femeia se dedică atât de mult îngrijirii partenerului de viață, încât își uită durerea și suferința dispare ca prin minune. Dacă ne este povara încercărilor prea greu de purtat, să ne îndreptăm gândurile și acțiunile spre cei mai încercați decât noi! S-ar prea putea ca acela să fie remediul vindecării noastre!

Iubiți cititori, vă mulțumesc pentru răbdarea cu care ați lecturat cele scrise despre încercare până la aceste ultime rânduri! Să ne dea Isus forța necesară pentru a personaliza mesajul lui Iov în dreptul nostru, când traversăm situații dificile de viață! Domnul să ne amintească mereu că victoria în încercare se dobândește alergând la El, îndepărtându-ne de păcat, legând mai puternic prietenia noastră cu El și cu toți cei plini de El și, nu în ultimul rând, investind în semenii noștri mai încercați decât noi. Iar de ne vom îndrăgosti de Isus așa de tare încât ne va fi teamă că, aplecându-ne spre cei în nevoie, Îl vom pierde, măcar pentru o clipă, din centrul adorării noastre, Sfântul Ioan al Crucii ne liniștește cu aceste memorabile cuvinte: ”Isus e singurul pe care-L poți privi fără a înceta să-i privești, măcar o clipă, pe ceilalți”. Cumva, scumpi și preaiubiți prieteni ai Mirelui, biruința în încercare ne-o dă tot împlinirea legii celei atotcuprinzătoare și sfinte a iubirii de Dumnezeu și de oameni. Așa să ne ajute Dumnezeu!

Doamne Isuse, Cel care, coborât din mărire în lumea noastră greu încercată, ai experimentat pe nedrept durerea întregii umanități, Îți mulțumim pentru lucrurile cu care permiți să fim încercați! Noi suntem așa de slabi în a cuprinde lucrarea minunată pe care Tu, în Sfatul Sfintei Treimi, o săvâșești, mai cu seamă atunci când în noi se nasc cele mai arzătoare întrebări și cele mai adânci dorințe de eliberare. Din iubire, lași peste noi încercarea și tot din iubire, la vremea hotărâtă de Tine, oprești furtuna suferinței în noi. Iartă-ne rezistența pe care o opunem planului Tău de schimbare lăuntrică prin durere! Ajută-ne, așa cum pe Iov l-ai îndemnat, a ne cerceta viața, a ne lega mai mult de Tine, a ne pregăti mai cu stăruință pentru viața veacului ce va veni! Dă-ne curaj să încercăm și putere pentru a învinge, prin Tine, preaiubite Mântuitor, prin care Dumnezeu Tatăl ne-a dăruit nouă tot binele!

Interviu Radio Metanoia Arad

”Integrarea valorilor creștine la locul de muncă”

De ce îngăduie Dumnezeu încercarea?

Una dintre cele mai dureroase încercări prin care poate trece un om este moartea fiilor săi. Despre vreo două astfel de cazuri de mare suferință am auzit de aproape. Într-unul din ele, după moartea copiilor, părinții au divorțat, iar tatăl s-a sinucis la scurtă vreme. În comparație cu aceste dureri de nedescris, problemele noastre par așa de mărunte… Un lucru e însă cert: deși suntem diferiți unii de ceilalți, în punctul numit ”încercare” suntem cu toții la fel. Toți suntem încercați în fel și chip, încă de când ne naștem și până-n cea din urmă clipă a vieții noastre pământești. Știu că unii dintre dvs., prețioși și multiubiți prieteni, sunteți greu apăsați de povara încercărilor prin care treceți! Frățiile voastre se vor bucura mai cu seamă de exemplul lui Iov, asupra căruia vă invit a vă apleca, împreună cu mine, în momentele următoare!

Era pe vremea patriarhului Abraham când Dumnezeu S-a uitat cu băgare de seamă peste fața pământului și Și-a oprit privirea asupra lui Iov, cel mai mare credincios de pe fața pământului. Ne spune cartea care-i poartă numele că Iov era așa de evlavios, încât oridecâteori fiii și fiicele lui mergeau la vreun ospăț, după încheierea petrecerii, Iov își chema copiii, îi sfințea și aducea jertfe de bun miros pentru ei, căci, spunea el: ”Poate că fiii mei au păcătuit și L-au blestemat pe Dumnezeu în inima lor!” (Iov 1,5b). Satan cere însă să se atingă de Iov, pentru a-I demonstra lui Dumnezeu că iubirea lui Iov față de El e condiționată de binecuvântările de care dreptul Iov avea parte. Și aici încep necazurile lui Iov. Își pierde animalele, îi sunt uciși fiii și el e lovit cu o rană care-i acoperă tot trupul. În fața acestor încercări, Iov răspunde cu demnitate: ”Domnul a dat și Domnul a luat; binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1,21). Sosește însă clipa în care niște prieteni vin și-l vizitează pe Iov. Aceștia îl incită, acuzându-l și învinovățindu-l. Și de aici încolo, până la vremea convertirii, Iov începe să privească încercarea așa cum mulți dintre noi o facem adesea, dintr-o perspectivă umană.

Când privim încercarea din perspectiva naturii pământești, suntem cuprinși de fel de fel de îndoieli. Iov începe să se îndoiască de sensul vieții sale, întrebându-se de ce s-a născut dacă viața e un șir necurmat de suferințe (Iov 3,11). Iov începe să se îndoiască apoi de dreptatea divină: ”Jefuitorilor li se lasă corturile în pace, celor ce mânie pe Dumnezeu le merge bine” (Iov 12,6). Acest fel de îndoieli cu privire la dreptatea lui Dumnezeu se nasc adesea în inimile credincioșilor care trec prin încercări. Știm însă, prin învățătura adusă nouă de Cristos, că Dumnezeu îi iubește în egală măsură pe toți oamenii, pentru cei mai păcătoși dintre ei ar fi venit și în locul celor mai păcătoși dintre ei ar fi murit. Spun sfinții că ”atâta vreme cât mai are suflare, tot mai e speranță pentru fiecare om să se convertească”, de aceea Dumnezeu îi așteapă cu răbdare, cu speranță și cu felurite binecuvântări pe jefuitori și pe blasfemiatori. În plus, trebuie să ne amintim periodic că între noi, cei care credem în Domnul Isus, și Dumnezeu, rămâne o cale de o Cruce pe care numai Cristos a putut-o purta. Isus este puntea credinciosului cu Dumnezeu și doar prin mila Lui avem curajul și puterea de a sta în picioare. Apoi, când privim încercarea din perspectivă umană, începem să ne certăm cu Dumnezeu. Îndoiala primordială germinează confruntare îndrăzneață cu Făcătorul nostru: ”Deci cheamă-mă și eu voi răspunde. Sau voi vorbi eu și răspunde-mi Tu. Pentru ce Îți ascunzi fața și mă socotești vrăjmașul tău?” (Iov 13, 22;24). Când ne pierdem temerea de Domnul, ne copleșesc fel de fel de alte temeri: ”De ce mă tem, aceea mi se întâmplă; de ce mi-e frică, de aceea am parte!” (Iov 3,25). Când nu ne mai odihnim în Dumnezeu, nu ne mai putem odihni nici în paturile noastre: ”N-am nici liniște, nici pace, nici odihnă și tulburarea dă peste mine” (Iov 3,26). Se uită Iov la trecutul lui și-și amintește cum erau vremurile în care beneficia de protecția lui Dumnezeu, copiii erau lângă el, iar el era privit ca o autoritate demnă de respectul întregii comunități. Se uită Iov la viitorul lui și nu mai găsește nici o rezervă interioară a speranței cu privire la ceea ce va urma. Și ajungem iarăși la o altă caracteristică a opticii firești cu privire la încercare: când privim încercarea dintr-o perspectivă umană, admirăm trecutul și urâm viitorul. În cele din urmă, dacă acceptarea suferinței nu se produce, suntem cuprinși, asemenea lui Iov, de gânduri de moarte (Iov 6,8-9).

Iată ce dezastre lăuntrice produce privirea dintr-o perspectivă greșită a încercării: ne umple de îndoieli, ne aduce în pragul confruntării cu Domnul, ne învăluie în temeri, ne tulbură somnul, ne face să admirăm trecutul și să urâm viitorul, aprinde în noi dorința nelegitimă de a muri înainte de vremea hotărâtă de Dumnezeu! Și acestea sunt doar câteva din lecțiile pe care exemplul lui Iov ni le așterne înainte!

Dar ce comori nebănuite descoperim în suferință atunci când începem să privim încercarea prin ochii lui Dumnezeu! Ce greutate veșnică de slavă, ce pregustări noi și bogate ale Raiului vin deopotrivă cu încercările din viața noastră! Iată ce se întâmplă când ne uităm la încercare din perspectiva lui Dumnezeu. Întâi de toate, constatăm că încercarea ne ferește de răul din afara noastră. O ilustrație tare dragă mie spune cum că doi îngeri s-au oprit să-şi petreacă noaptea în casa unei familii înstărite. Familia a fost rea şi a refuzat să-i lase să înnopteze în camera de oaspeţi. În schimb le-a oferit o cămăruţă în subsol. În timp ce îşi făceau paturile, îngerul cel bătrân a văzut o gaură în perete şi a reparat-o imediat. Când îngerul cel tânăr l-a întrebat de ce, celălalt înger i-a răspuns: „Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi”. În noaptea următoare, îngerii au ajuns să se odihnească în casa unui om foarte sărac, dar foarte ospitalier, ţăran ce locuia împreună cu soţia lui. După ce au împărţit cu ei puţină mâncare ce o aveau, i-au lăsat pe îngeri să doarmă în patul lor, unde se puteau odihni în voie. Când s-au trezit a doua zi, îngerii i-au găsit pe ţăran şi pe soţia lui plângând. Singura lor vaca al cărei lapte era unicul venit, murise pe câmp. Îngerul cel tânăr s-a înfuriat si l-a întrebat pe cel bătrân cum se poate întâmpla un asemenea lucru: „Primul om avea tot, şi totuşi l-ai ajutat”, a spus el. „A doua familie avea atât de puţin, dar era în stare să împartă totul, şi tu i-ai lăsat vaca să moară”. ”Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi!”, i-a răspuns îngerul cel bătrân. „Când am stat în subsol, am observat că în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stăpânul era obsedat de lăcomie şi era incapabil să-şi împartă bogăţia cu altcineva, am astupat zidul ca să nu o mai găsească. Noaptea trecută când am dormit în patul familiei de ţărani, îngerul morţii a venit după soţia lui. I-am dat în schimb vaca. ”Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi!” E nevoie doar să crezi că orice încercare este întotdeauna în avantajul tău. S-ar putea să nu şti (să nu afli de ce anume te-a păzit Dumnezeu) până foarte târziu… Apoi, încercarea ne ferește și de răul din noi (mândria). Cum ar fi ajuns integrul Iov să spună vreodată: ”sunt păcătos”, ”am călcat dreptatea și n-am fost pedepsit după faptele mele”, dacă nu acum, în încercare, când e confruntat cu limitele lui personale, cu slăbiciunea lui și cu mărimea harului lui Dumnezeu? În al treilea rând, încercarea ne învață așteptarea: ”Deși zici că nu-L vezi, judecata este înaintea Lui, deci așteaptă-L!” (Iov 35,14). Ce mai face încercarea cu noi? Încercarea ne dezleagă de pământ și ne leagă puternic de cer (Iov 19,26). Suntem prea legați de bunurile noastre, prea dependenți de comorile pământești, prea ancorați în îngrijorările vieții de acum și prea indiferenți față de veșnicia noastră! Încercarea, atunci când o privim din perspectiva divină, rupe legăturile morții și ne leagă de Cristos cu lanțurile eternei iubiri. Dar poate cea mai valoroasă lecție pe care ne-o oferă încercarea este aceea că ne prilejuiește întâlnirea personală cu Dumnezeu. Spune Iov: ”urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochii mei Te-au văzut!” (Iov 42,5). Doamne, auzisem despre Tine, dar acum Te-am văzut pe Tine! Doamne, Te știam, dar acum Te cunosc!

Când privim încercarea dintr-o perspectivă divină, realizăm că tocmai ea ne ferește de răul din noi și din afara noastră, ne învață așteptarea, ne dezleagă de pământ și ne leagă puternic de cer, ne prilejuiește întâlnirea personală cu Dumnezeu.

Odinioară, când era întuneric în viața lui Iacov, tocmai încercarea de la Peniel avea să aducă în viața lui lumina (Geneza 32, 24-32). Iacov șchiopăta din șoldul său, semn că orice încercare își are durerea ei, de necontestat. Dar peste el răsărea soarele, deopotrivă cu o nouă identitate și o nouă chemare divină. Căci încercarea, iubiți prieteni, rupe întotdeauna ceva din noi și pune acolo, chiar în locul rănii, ceva din Dumnezeu. De aceea îngăduie Dumnezeu încercarea!

Ce ne desparte, cine ne apropie?

În cursul întâlnirii dintre Papa Benedict și arhiepiscopul anglican Rowan Williams, s-a adus în discuție personalitatea lui John Henry Newman, pastor anglican ce a trăit în secolul XIX și care s-a convertit la catolicism. Impresionante sunt cuvintele legate de separarea dintre catolici și protestanții anglicani ale unui apropiat al lui Newman, cuvinte care ne conferă nouă astăzi un prilej extraordinar de reflecție: ”ceea ce este nesfânt de ambele părți ne ține departe”. Multe reverberații a produs gândul acesta în mintea mea. Oricât aș căuta o explicație mai adâncă a pluralismului confesiunilor creștine, nu găsesc ceva mai bogat în sensuri și mai cuprinzător decât aceste simple cuvinte: ”ceea ce este nesfânt ne ține departe”.

Când omul a fost creat, el a beneficiat de o sublimă comuniune cu Creatorul Său. Dar nu doar relația aceasta era perfectă, ci și părtășia dintre Adam și Eva, primii oameni, era desăvârșită. Mai mult, toate celelalte creaturi trăiau în pace și erau supuse omului. De îndată ce Adam și Eva au pus la îndoială adevărul avertizării divine, toate relațiile s-au rupt. Dumnezeu nu l-a mai căutat pe om ca să-i vorbească față în față, de atunci, nici în răcoarea dimineții, nici la vreme de asfințit. Se vor așterne puține pagini în istoria umanității și Creatorul va rosti grelele cuvinte predeluviene: ”Voi șterge de pe fața pământului pe omul pe care l-am creat, de la om până la animal, și târâtoare și păsări ale cerului, pentru că Îmi pare rău că i-am făcut” (Geneza 6, 7). În îndurarea Lui, cei care aveau să se întoarcă, în ceasul cel de pe urmă al acelor timpuri, vor gusta salvarea, viața. Pe de cealaltă parte, ca o consecință a păcatului, bărbatul și femeia nu vor mai experimenta împreună, la aceiași parametri, armonia care guverna unirea lor primordială. Ceea ce este nesfânt a despărțit dintotdeauna. Doar ceea ce este nesfânt separă și nimic altceva.

Astăzi, oamenii vorbesc limbi diferite și chiar cei de o singură limbă nu se mai înțeleg. Astăzi, există o explozie de mijloace de comunicare interpersonală și o penurie în dialogurile dintre oameni. Astăzi, pasiunile se aprind repede și se sting la fel. Astăzi, oamenii sunt amabili unii cu alții, dar și străini unul de celălalt. Astăzi, deși au toate modalitățile fizice de a fi mai aproape unul de altul decât vreodată, sunt mai singuri ca niciodată. De ce? Ceea ce e nesfânt îi ține departe pe unul de celălalt.

Și totuși, undeva, în Atotștiința lui Dumnezeu și potrivit cu milostivirea Sa, un plan al restaurării Creației era întocmit deja, încă de dinaintea venirii în ființă a protopărinților noștri. Cristos, Una cu Dumnezeu Tatăl în Sfânta Treime, Dumnezeu Fiul, se va coborî pe pământ și-l va relega, în El, pe om de Dumnezeu și pe om de om. De aceea, de am pune întrebarea ”ce ne apropie” pe unii de ceilalți, am greși. Am greși la fel ca Pilat, în ziua răstignirii, când L-a întrebat pe Domnul Isus ”ce este adevărul?” Și s-ar prea putea ca, asemeni lui, să primim și noi, din partea Domnului, aceeași apăsătoare tăcere. Căci întrebarea nu este ”ce este?”, ci ”cine este?” Căci chestiunea corectă care se pune nu este ”ce ne apropie?”, ci ”cine ne apropie?” Cine vă apropie pe dvs., iubite cititor, de partenerul de viață, de copiii sau de părinții dvs., de păstorul sufletesc și de frații din Biserică? Cine vă apropie de amici sau, și mai mult, de dușmanii de azi, făcându-i prietenii sinceri de mâine? Cine ne poate apropia pe noi, cei din atâtea și atâtea confesiuni creștine, după ce multe răni ne-am pricinuit reciproc și mulți lăstari de despărțire am lăsat să rodească? Domnul Isus Cristos. În El, Cel prin care, ne spun Scripturile, toate au fost create și toate ființează, stă soluția problemei separării noastre de Dumnezeu și de oameni.

O istorioară frumoasă relatează cum un băiețel de cinci ani a vizitat, împreună cu tatăl său, o mănăstire. Pe geamurile clădirii erau pictate diferite personaje biblice. Chiar atunci, o rază a soarelui pătrundea prin vitralii. Băiețașul l-a întrebat pe tatăl său: ”-Tăticule, cine sunt cei pictați pe geamuri, prin care trece lumina?” Tatăl a răspuns: ”-Aceia sunt sfinții din Biblie”. Ajuns acasă, în orașul său natal, în prima duminică, la școala duminicală, învățătorul a pus o întrebare copiilor după ce le-a vorbit despre sfințenie: ”-Copii, care dintre voi ar putea să-mi spună ce e acela un sfânt?” Băiatul s-a ridicat și a spus: ”-Sfânt e un om prin care trece lumina!” Mare dreptate avea copilul cu pricina! Sfințenia, punerea deoparte pentru Dumnezeu, apropierea de Cristos și comuniunea personală, intimă și continuă cu El, lasă să treacă prin noi Lumina. Și Lumina aceasta, care este Domnul Cristos, face vizibilă, chiar strălucitoare, calea spre apropierea noastră de mâine, oricât de întunecată și de plină de eresuri ar fi cărarea pe care astăzi orbecăim însingurați.

Ne desparte ce este nesfânt, ne apropie Cel care este sfânt. Să înaintăm spre Cristos și așa ne vom apropia, pe negândite, și unul de celălalt!

Cine salvează o viață, salvează o lume întreagă

E noaptea capitulării Germaniei. Aceasta fi-va cea din urmă noapte pentru ”evreii lui Schindler”. Peste puțină vreme, iudeii respectivi vor fi liberi. Liberi să-și plângă morții și să-i caute pe cei rămași în viață. Liberi să muncească, să învețe, să se bucure, să privească spre viitor, să se închine lui Dumnezeu, în felul în care ei cunosc a o face. Cu toții știu că Schindler le-a scăpat viața, că e eroul lor, salvatorul lor. Dar Schindler e cuprins de remușcări. ”-De aș mai fi salvat câțiva evrei?! Dacă aș fi vândut mașina aceasta… oh, de aș fi vândut mașina aceasta, aș fi salvat încă zece evrei! Ce nevoie aveam eu de această mașină? Dacă aș fi vândut acul acesta”, spune Schindler scoțând din buzunar un ac de cravată, ”aș fi salvat încă doi evrei!” Nu e nimic teatral în ceea ce spune Schindler. În inima lui, e o mare durere. Deși și-a epuizat toate resursele financiare și a ajuns falit, deși și-a folosit toate relațiile pentru a salva cât mai multe suflete, Schindler e cuprins de amărăciune. Colaboratorul său apropiat, evreu și el, îi întinde atunci un inel, pe care sunt însemnate următoarele slove ale Talmudului: ”Cine salvează o viață, salvează o lume întreagă”.

Am descris un fragment din ”Lista lui Schindler”, emoționantă ecranizare a unui fapt real. E un film pe care vă invit să-l vedeți, oridecâteori sunteți copleșit de nemulțumire, de cererile de ajutor ale apropiaților dvs., de lamentările și de problemele, parcă mai multe ca niciodată, cu care se confruntă toți oamenii. Ați putea să vă închideți inimile în fața nevoilor celorlalți, să spuneți că ați făcut destul pentru ei, că e timpul să se descurce și singuri, că nici pe dumneavoastră nu v-a ajutat nimeni, că vreți să vă concentrați mai mult asupra propriilor dvs. interese, că ați obosit săvârșind binele, că vă e teamă ca oamenii să nu profite de dvs., etc. Sau ați putea să vizionați filmul acesta și să aveți în minte și un alt fragment din istoria lumii. Isus, Fiul lui Dumnezeu, e pe pământ. Într-una din predicile Sale în care vorbește despre Împărăție, Mântuitorul spune auditoriului: ”Atunci va zice Împăratul celor de la drepta Lui: ‚Veniți, binecuvântații Tatălui, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine’.” Matei 25, 34-36. Spunea un înțelept că suntem la fel de aproape de Dumnezeu precum suntem de persoana pe care o displacem cel mai tare. Așa e, nu ne plac problemele, abia le purtăm pe-ale noastre, darămite să ne luăm poveri suplimentare. Compania celor flămânzi nu e una plăcută. De străini ne e frică: ”cu ce gânduri vin?”, ”oare de ce și-au părăsit țara, dacă sunt oameni cinstiți?” Iar pe cei cu haine murdare greu îi tolerăm pe locurile de lângă noi din mijloacele de transport în comun, fără să ne gândim o clipă că poate nu au unde se spăla… sau poate nu au alte vestminte. De bolnavi nu prea dorim a ne aminti, din dorința inconștientă de a respinge tot ceea ce ne amintește că poate, într-o zi, vom fi noi în locul lor. Iar în temniță, ce să căutăm noi acolo? Doar în viața noastră n-am făcut decât bine tuturor…

Sunt oameni în jurul nostru care au nevoie de noi. Nu ne dăm seama ce responsabilitate implică a fi al lui Cristos! Dar noi suntem chemați să vedem lucrurile nu cu ochii pătați de egocentrism, mândrie și orgoliu, ci cu ochii lui Isus! Noi suntem brațele lui Isus pentru oameni! Brațele Lui, ale Celui care, pe Cruce, a îmbrățișat o lume întreagă, împăcând-o cu Cerul. Noi suntem picioarele Lui, umblând pretutindeni pentru a duce solia păcii și a iubirii fără de margini! Ar fi putut folosi îngerii, dar a ales să Se folosească de noi, de tine și de mine. Noi suntem cei mai aproape de oamenii în nevoie! Noi trăim în mijlocul lor! Noi suntem de o natură cu El, prin înfierea Lui, și de o natură cu ei, prin nașterea cea dintâi.

Mi se întâmplă adesea să-i ascult pe oamenii cu probleme. Sunt două atitudini pe care le remarc mai mereu. Sunt unii care, în momentul în care sunt atinși de chestiuni ce li se par insurmontabile, se ascund într-o carapace ființială și zi și noapte cugetă la ale lor necazuri, închizând complet ușa inimii pentru cei care sunt mai în nevoie decât ei. De cele mai multe ori, aceștia se îmbolnăvesc pe zi ce trece mai tare și nici un remediu nu mai are putere de izbăvire în cazul lor. Dar e și o altă categorie de oameni, tare dragă mie. Aceștia din urmă găsesc resurse în Cristos de a se apleca asupra celorlalți, de a se implica în viețile lor, de a-i ajuta pe alții să treacă biruitori peste etape de încercare existențială. Cel mai des, uitând de ei înșiși, căutând să aducă tămăduire altora, chiar ei sunt salvați. E o lecție de viață pe care chiar constituția pe care Creatorul ne-a dat-o ne-o așterne înainte. Uitați de pildă cum se hrănește inima! Când sângele e pompat în tot organismul prin artera care pleacă de la inimă, chiar la baza acestui vas sanguin, cinci procente din sânge pleacă în arterele coronare, care hrănesc inima. Suficient sânge cât să asigure buna funcţionare a cordului. Când hrăneşte întreg organismul, inima se hrăneşte de fapt şi pe ea însăşi, deşi nu e intenţia ei primordială. La fel e şi cu omul: doar atunci când dăruieşte, primeşte cu adevărat ceea ce merită; şi doar când se pierde iubindu-i pe alţii, se regăseşte pe sine.

”Cine salvează o viață, salvează o lume întreagă”. Pentru unii, chemarea divină de a-i salva pe alții implică misiunea în părți ale lumii ostile credinței creștine. Pentru alții, sacerdoțiul. Pentru cei mai mulți dintre noi, a salva o viață înseamnă, pe lângă mărturisirea Evangheliei prin cuvinte și faptă, poate puțin din venitul nostru, donat unui nevoiaș, sau poate o recomandare, o vizită, o îmbrățișare. Particularizați, în dreptul dvs.! Fiecare suflet are valoare, și încă eternă valoare. Iar acest ultim adevăr, pe care avea să-l descopere Schindler salvându-i pe evrei, ni l-au transmis sfinții dintotdeauna și ni l-a predicat Însuși Dumnezeu, coborât pe pământ spre a-și asuma nevoia dvs. și nevoia mea și a ne învăța si pe noi să facem la fel pentru ceilalți.

”Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: ‘Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?’ Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: ‘Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-acești fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut’. Matei 25, 37-40.

Să-L descoperim pe Domnul Isus Cristos în fiecare om în nevoie și să nu pregetăm în a-I veni în ajutor!

Tu, Cuvântul

Ai fost dintru începuturi;
Când nimic nu era în ființă, erai Tu, Cuvântul.
Iar când toate s-au creat, prin Tine s-au născut;
prin Tine, Cuvântul.
Lumina chiar, în Tine s-a zămislit,
O asemenea Lumină ca nici chiar întunericul crunt să n-o poată învinge.
Ce mare taină! Și unde s-a pomenit minune ca aceasta?
Tu, Cuvântul, să te pogori cu a Ta Lumină la om!
Să Te cobori aici, unde sunt așa de multe necuvinte și atât de gros întunericul!
Întru ale Tale ai venit, Tu, Cuvântul,
Dar ai Tăi nu Te-au primit!
Cândva, când pustiu și adânc îmi era lăuntrul,
Ai răsunat și-n mine, Tu, Cuvântul!
Ai adus și-n mine lumină, ca să-mi învingi bezna cea rea
Ai adus și-n mine apă, ca să-mi stingi focul străin
Ai aprins credința, ai înnoit-o mereu prin speranță, ai chemat-o neîncetat la desăvârșire-n iubire.
Ai aprins în mine credința, Tu, Cuvântul,
în mine, cel ce nu mai credeam în nimic.
De-atunci, de la dragostea cea de început,
Așezatu-s-au peste viața mea prea multe necuvinte.
Și multe poate se vor așterne încă.
Dar Tu, Cuvinte, mă-nsoțește mereu
Pe mine, necuvântătorul flămând după Cuvântul din Tine!
Și așa de vei face, poate-ntr-o zi,
Când întru ale Tale veni-vei iarăși,
Vei găsi în mine Cuvânt,
Tu, Cuvântul!

Preaiubite copac

Mult iubite Copac,
În seara aceasta, m-am vazut in lumina Ta,
Da, în lumina prezenței Tale.
Eu sunt copacul cel negru și uscat,
Tu ești Copacul cel verde și viu;
Eu sunt copacul cel strâmb,
Tu ești totdeauna drept;
Ale mele crengi spre pământ s-au plecat,
Ale Tale ramuri privesc adoratoare spre Cer.
O rană sunt, de arșita verii, de frigul semeț,
Vindecare ești Tu, sub arșita verii, sub frigul semeț.
Nici un fruct nu am,
Tu viață și rodire ești.

Preaiubite și dulce Copac,
Eu, nimic nu sunt,
Dar Tu ești totul.

Hai cumva să ne facem una,
Respirația Ta să devină a mea,
Inima Ta să iubească-n mine,
Seva Ta să devină Duhul de viață din mine.
Soarele Tău să fie luminătorul meu!
Așa doar vei fi și Tu, voi fi și eu,
Prin Tine.

Chemarea și cerința crucii Domnului Isus

http://embed.trilulilu.ro/audio/AndreiPatrinca/9051098ce1c096.swf

Chemarea și cerința crucii Domnului Isus

O frumoasă istorioară, de prin secolul III d.C., povestește cum Petru ar mai fi avut o altă întâlnire cu Domnul Isus, pe drumul Romei de data aceasta, când apostolul ar fi dorit să părăsească Roma, pentru a scăpa de martiriu. Se spune că Petru l-ar fi întrebat pe Isus: ”Unde mergi, Doamne?”, la care Cristos i-ar fi răspuns: ”-Am venit la Roma pentru a fi din nou crucificat!” Rușinat de replica Mântuitorului, Petru se întoarce la Roma, primind moartea ca martir.

Dacă mai ieri, creștinismul nu putea fi disociat de ideea de cruce, astăzi își face loc tot mai puternic așa zisa ”evanghelie a prosperității”, care propovăduiește un creștinism fără cruce. De unde mai ieri, părinții din pustie erau tare mâhniți dacă Dumnezeu nu le trimitea o anumită boală în anul respectiv, crezând că astfel Isus și-a întors fața de la ei, nu-I mai pasă de ei, nu mai vrea să lucreze la caracterul lor, astăzi puțini dintre creștini înțeleg chemarea pe care Domnul ne-o face tuturor la a ne purta cu demnitate și până la capăt, fără șovăire și fără cârtire, crucea.

În fața provocării vremurilor, răsună, plin de dragoste, avertismentul lui Isus: ”Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Marcu 8,34b). Vă invit să poposim preț de câteva clipe asupra acestui verset, ca să extragem din el cât mai multă învățătură pentru viața noastră de credință!

Văd, înainte de toate, în frumoasele cuvinte de mai sus, chemarea universală a Crucii: ”oricine vrea să vină după Mine…”. Ca să dai curs acestei chemări, e nevoie de voința ta liberă. Nimeni nu poate fi creștin fără să dorească. Cristos nu obligă pe nimeni, dar îi avertizează pe toți asupra consecințelor alegerilor lor. De asemenea, chemarea se adresează tuturor oamenilor, din orice seminție, din orice popor, din orice stare socială și din orice stare de păcat. Am pierdut foarte mult prin faptul că noi, care pretindem a-L urma pe Cristos, știm să aruncăm cu pietre în cei cu inimi zdrobite, dar nu mai știm să-i îmbrățișăm; știm să bârfim, dar nu să încurajăm; știm să-i batjocorim tocmai pe cei care au mai mare nevoie de mila noastră, dar nu mai plângem cu cei ce plâng; știm să ne ferim de cei cu viețile rănite vizibil de păcat, dar nu mai vrem să ieșim spre ei, să-i privim de departe, să le ieșim în întâmpinare. Am rătăcit această dimensiune a iubirii din pricina prea multei mândrii, a orgoliului și a aroganței noastre și mi-e tare ciudă pe faptul acesta! Dar Dumnezeu nu e ca noi! Vă amintiți de prostituata Rahav? Rahav e o femeie dintr-un neam păgân care recunoaște supremația lui Dumnezeu și devine aliat al poporului lui Dumnezeu, ajutându-l să câștige lupta cu inamicul. Cunoașteți ce se întâmplă apoi cu ea? Se convertește la iudaism, se mărită cu un om credincios, îl naște pe Boaz și numele ei e menționat în genealogia Domnului Isus. O femeie pe care Dumnezeu a considerat-o vrednică a fi parte a lucrării Lui de mântuire. De ce? Pentru că această chemare a Sa are caracter de universalitate. În ea suntem cuprinși și noi, iubiți prieteni! Da, chiar noi, cu stările noastre, cu slăbiciunile noastre, cu căderile noastre; cu ceea ce suntem și cu ceea ce nu suntem. Chemarea Crucii e și pentru noi.

Cel care voiește e sfătuit apoi să vină după Domnul: ”oricine vrea să vină după Mine…”. Vedem că aici totul e în mișcare: ”să vină”, nu ”să stea”. Așa e umblarea în Cristos: când ești în El, totul e dinamic, nimic nu-i static: urci, cazi, te ridici iarăși; fugi, obosești, te oprești pentru puțină vreme și apoi alergi din nou. Viața în Cristos e un proces care are un start bine definit, dar niciodată un finish. Și pentru că nu putem parcurge această traiectorie spirituală fără o țintă, ni se trasează și sensul umblării noastre în credință: ”după Mine”. Parcă ar spune Isus: ”după Mine, Păstorul cel Bun, nu după celălalt stăpân”. Mulți dintre cei care au trăit încă din tinerețe o viață apropiată de Domnul, sunt cuprinși uneori de gândul că a-L urma pe Domnul îi privează de foarte multe experiențe bucuroase. Un preot celib tânăr, pe care-l cunosc personal, a fost cândva abordat de un bărbat vârstnic, cu foarte multe aventuri amoroase la viața lui. ”-Auzi, părinte, să nu-ți pară niciodată rău că ai ales să-L slujești pe Dumnezeu în castitate! Eu am încercat tot ce se poate dintr-ale lumii; nu m-au făcut acestea decât gol și trist.” Direcția spirituală corectă e Cristos. Să-L urmăm pe El și nu vom rătăci niciodată! Iar când ne-am pierdut, să venim tot la El; ne este Cale, Adevăr și Viață!

Dincolo de chemarea universală la Cruce, există și o cerință universală a Crucii: ”să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze”. A mă lepăda de mine însumi nu înseamnă a mă neglija, a-mi refuza împlinirea tuturor nevoilor, ci înseamnă a așeza dorințele lui Cristos pentru viața mea mai presus de ceea ce voiesc eu. Apoi, luarea crucii aduce cu sine împlinirea imperativului de a trăi deplin angajat în viața pe care o am: a accepta încercările, a învăța din eșecuri, a nu-mi pierde credința, speranța și dragostea, indiferent de împrejurări. Știți care e farmecul purtării propriei cruci? Că atunci când te lepezi de tine, crucea ta devine Crucea Lui! El o poartă împreună cu tine, El o ia de pe umerii tăi și o pune pe umerii care-au purtat povara lumii, în cele mai greu de suportat clipe de suferință lăuntrică. Când crucea ta devine Crucea Lui, când crucea mea devine Crucea Lui, tocmai ea ”lucrează în noi, tot mai mult, o greutate veșnică de slavă” (2 Corinteni 4,17). E precum zborul vulturilor prin furtună: dacă aripile îi sunt în jos atunci când zboară, vulturul va fi doborât, dacă și le înalță spre cer, furtuna îl poartă mai sus decât s-a putut înălța vreodată. Crucea noastră fără Cristos, constituită din mulțimea consecințelor răzvrătirii noastre față de El, mai devreme sau mai târziu ne va doborî. Dar Crucea Lui pe umerii Lui și ai noștri ne va înălța, ne va ridica mai sus decât am putut crede sau ajunge vreodată.

Fiul unui păstor sufletesc american, la vârsta tinereții, a plecat departe de tatăl lui și de valorile credinței creștine. Multe peripeții îndură el, dar își amintește cu durere de o noapte în care, sărac și flămând, cere ajutor proprietarilor unei benzinării. Îi dau patronii sarcina de a face curat în toaleta benzinăriei, loc în care și înnoptează. Peste ani, tânărul nostru se convertește și devine misionar. Într-una dintre călătoriile sale cu scop evanghelistic, cel de-al doilea avion pe care urma să-l ia își anulează zborul, iar compania aeriană pune la dispoziția pasagerilor un hotel unde să poată dormi la căderea nopții. Recepționera hotelului îl întâmpină cu vestea că toate camerele de hotel sunt pline, dar că… a mai rămas un singur apartament liber: cel prezidențial. Din camera de sus a apartamentului prezidențial, ”întâmplător”, misionarul privește pe fereastră. În fața hotelului, jos, la fel de murdară ca odinioară, stătea benzinăria în toaleta căreia, mai ieri, rebel, sărac și flămând, tot el, pe atunci un tânăr care fugea de Cruce, își petrecea noaptea. Viața pe pământ, chiar presărată cu multe tristeți, le oferă celor care primesc chemarea Crucii și sunt gata a-i împlini cerințele prilejuri binecuvântate de a pregusta din fericirea care îi așteaptă dincolo.

Preaiubiților, să ne înviorăm și să ne veselim și noi de Crucea Lui, prin care noi suntem răstigniți față de valorile căzute ale lumii și lumea e răstignită față de noi!

Îngrijorare sau credință?

http://embed.trilulilu.ro/audio/AndreiPatrinca/1060ed97d9bf7a.swf

Antidotul îngrijorării

Eram în vremea facultății când, într-o zi de duminică, am ascultat o predică ținută de un pastor cu un har aparte. Acesta a inserat în mesajul sfinției sale o ilustrație din propria sa viață. Spunea dumnealui că, pe când era student al Institului Teologic, a fost cuprins pe neașteptate de o mulțime de gânduri cu privire la viitorul său: ”oare ce voi face după ce termin Institutul?”, ”unde voi fi, în ce oraș?”, ”oare voi găsi de lucru în domeniu?”, ș.a. În toiul gândurilor, o sclipire de Sus i-a luminat mintea, aducându-i liniștea după care tânjea: ”nu e treaba ta ce se va întâmpla cu tine după ce-ți vei finaliza studiile, aceea e partea Mea; lucrarea ta e să-ți închei cu bine pregătirea pentru slujirea începută”. Știu din spusele altora că frăția sa a luat în serios îndemnul divin, ba chiar a terminat ca șef de promoție. M-au urmărit spusele preaiubitului păstor de suflete pe toată perioada studiilor mele universitare; oridecâteori eram asaltat și eu de mulțimea gândurilor privitoare la viitor, îmi aminteam că viitorul e-n mâinile Domnului Cristos, iar prezentul e în responsabilitatea mea; că sunt dator să mă-ngrijesc de ziua de azi, nu să mă-ngrijorez de cea de mâine.

Oh, trăim într-o lume îngrijorată, cuprinsă de frământări, învinsă de așteptarea fatalistă ca viitorul să aducă numai lucruri negative. Am fost uimit până unde merge îngrijorarea părinților cu privire la siguranța copiilor lor: unii părinți au implantat micuților cipuri, în diverse părți ale corpului, ca să-i monitorizeze permanent. Pe când părinții sunt cuprinși de grija pentru copii, nu puțini copii sunt îngrijorați că nu pot atinge standardul impus de părinții lor. Știu câteva cazuri în care copiii de ieri, azi adulți cu vieți aparent împlinite, încă încearcă să le demonstreze taților veșnic nemulțumiți de ei cât sunt de buni și de capabili. Preoții sunt uneori îngrijorați de eficacitatea slujirii, pe când enoriașii simt adesea că-i dezamăgesc pe cei ce veghează la viața lor în Domnul Isus. Medicii sunt îngrijorați cu privire la pacienți, iar pacienții sunt îngrijorați din pricina bolilor prin care trec.

Cu îngrijorarea nu-i de glumit! Lăsată să crească, va rodi în noi temeri incontrolabile și fără motiv, tristețe, ne va îngreuna somnul, va pune stăvilare în calea relațiilor noastre interumane. Știa Isus că nu-i lucru de apucat îngrijorarea! De aceea, se ocupă atent de problematica îngrijorării, în cea de-a doua parte a predicii de pe munte. E un continuu, o frumoasă curgere a discursului Mântuitorului cu privire la îngrijorare în textul Evangheliei după Matei. Începe Domnul vorbind despre comoara din cer (Matei 6,19-21), îndemnând auditoriul să nu strângă comori pe pământ, căci lesne se vor distruge de molii și de rugină bogățiile acestea. Soluția lui Cristos e formidabilă: ”strângeți-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu strică, unde hoții nu le sapă, nici nu le fură”(Matei 6,20). Argumentul este simplu și cuprinzător: ”unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6,21). Apoi, ca să-ți poți strânge comori în veșnicie, privirea ta trebuie să fie îndreptată spre Sursa luminii, care este Însuși Cristos (Matei 6,22-23). Așa că versetele următoare vorbesc despre vederea lăuntrică, în tălmăcirea patristică. Atunci când nu privești la Cristos, în viața ta celălalt stăpân, Mamona, caută să aibă întâietate. Pasajul ce vine aduce în discuție alegerea unuia dintre cei doi stăpâni care caută mereu a domni înlăuntrul tău: Dumnezeu sau Mamona (Matei 6,24-25). Și acum să fim atenți: când Mamona triumfă în tine, ești învins de îngrijorare; când Mamona triumfă în mine, îngrijorarea mă doboară, mă îmbolnăvește. Exemplele practice sunt la tot pasul: când firma e mai importantă decât Dumnezeu, stai și te frămânți cum să faci să meargă bine; când succesul e mai important decât Dumnezeu, te îngrijorezi cu privire la modul în care poți stârni aprecierile celorlalți. Când Mamona e deasupra lui Dumnezeu în viețile noastre, iubiți prieteni, indiferent de ce poftă a firii a întruchipat, îngrijorarea e la ea acasă.

Preaiubiților, să ne liniștim! Cristos ne e soluție și-n cazul acesta. El ne spune în pilde care e antidotul îngrijorării: credința. O primă lecție pe care ne-o putem însuși prin credință, atunci când ne confruntăm cu îngrijorarea, este următoarea: viața este mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea (Matei 6,25). Credința ne ajută să restabilim prioritățile, să vedem lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu. Și, din acest punct de vedere, viața nu e deloc doar hrană și trudă în a o obține; viața e șansa fiecărui om de devenire întru asemănare cu Domnul, e prilejul oricărei ființe umane de a-L alege pe Cristos și de a viețui etern în fericirea Prezenței Sale. Ce e viața? Viața e atât: Cristos în noi, nădejdea slavei! Ce e trupul? Să fie numai haine? Nu, trupul e Templul Spiritului Sfânt. Viața e Cristos în noi, trupul e Templul Duhului Sfânt. A doua lecție pe care Isus ne-o predă este următoarea: noi, oamenii, suntem mai prețioși decât celelalte viețuitoare, în ochii lui Dumnezeu (v. 26b). Pe bărbați, Cristos îi invită să privească la păsările cerului: acestea nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu strâng nimic în grânare, dar însuși Tatăl le hrănește. Dacă ele au parte de hrană, cum n-am avea noi toate cele de trebuință, dacă suntem în Cristos? Femeile sunt îndemnate să contemple veștmintele crinilor de pe câmp, ale căror mirobolante haine vegetale întrec slava împăratului Solomon, prototipul eleganței la evrei. Și, tot prin ochii credinței, ni se cere a înțelege o altă învățătură sfântă: îngrijorarea nu rezolvă nimic (Matei 6,27), dar credința face totul posibil (Matei 17,20). Îngrijorarea nu mută un pai de la locul lui, dar credința poate muta munții.

Credința a înmiresmat jertfa lui Abel. Credința l-a strămutat pe Enoh la Cer. Credința l-a împuternicit pe Noe să construiască corabia. Credința l-a așezat pe Avram drept părinte al tuturor credincioșilor. Iar despre alți viteji, se spune: ”Prin credință, au cucerit împărății, au împlinit dreptatea, au obținut promisiuni, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, au fost întăriți în slăbiciune, au fost puternici în război, au alungat oștirile străine…” (Evrei 11,33-34). Credința aceasta, darul divin pentru căutătorul sincer de Dumnezeu, e antidotul îngrijorării noastre! Să-I spunem și noi Domnului Isus, precum ucenicii de altădată: ”Doamne, mărește-ne credința!”

Doamne Isuse, mângâierea celui apăsat, bogăția celui sărac, vindecarea celui rănit, mântuirea celui păcătos, dintre care cel mai mare sunt eu, slăvit să-Ți fie numele! Tu ne ești Viața, iar Duhul Tău ne transformă colibele interioare în Temple mărețe ale Sfintei Treimi. În păcat și-n răzvrătire ne-am cufundat și încă ne spui, prin crucea Ta purtată pentru noi și-n locul nostru, că suntem mai de preț decât toate celelalte creaturi. Iubite Doamne, amintește-ne mereu să ne încredem în Tine! Dă-ne putere să ne bizuim pe Tine, ca să putem muta munții care ne stau în față, ca să transformăm imposibilul în posibilitate de bucurie și de pace lăuntrică, pentru noi și pentru cei dragi ai noștri! Doamne, mărește-ne credința și sfarmă îngrijorarea ce ne-a cuprins!

Suflete goale sau suflete pline?

http://embed.trilulilu.ro/audio/AndreiPatrinca/3b3d8f7ad57b18.swf

Sufletul meu e gol sau e plin?

”Suflet gol” a fost piesa cu care a apărut ultima oară într-o emisiune televizată. O melodie emoționantă, sensibilă și care reflectă adevărul lăuntric al multora dintre noi. Apoi, la puțină vreme, vestea tulburătoare a morții îndrăgitei cântărețe a umplut de durere o mulțime de admiratori.

Vă invit să ne oprim asupra câtorva aspecte pe care cartea Eclesiastul ni le așterne în fața inimilor noastre, ca balsam pentru rănile păcatului, ca asigurare că, atunci când trecem prin încercări, iar sufletul ni se pare un măreț pustiu, în Dumnezeu găsim soluția umplerii noastre cu bucurie, speranță și dragoste!

Un prim ingredient al unui suflet gol îl găsesc eu scris chiar în primele versete ale cărții: ”Ce folos are omul din toată truda lui cu care se ostenește sub soare?” (Eclesiastul 1,3). Este vorba despre epuizare. Muncim mult mai mult astăzi. Lucrăm în mai multe locuri, în toate zilele alergăm de la un serviciu la altul, iar timp pentru Cristos, pentru apropiații noștri, pentru noi înșine cu greu mai găsim. Însă, pe când unii dintre noi se trudesc pentru un trai ”mai bun”, alții sunt cuprinși de o amăgitoare dorință: aceea de a fi cunoscuți. Năzuința faimei, a măririi, aprinsa dorință de a focaliza toate privirile spre noi înșine, ne golesc însă de tot ce poate crește frumos, altruist și-n spiritul iubirii, în noi. De aceea ne avertizează înțeleptul Solomon că efemeră e victoria slavei pământești, căci ”nimeni nu-și mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; nici nu va fi amintire despre cele care vor veni, pentru cei care vor fi după aceea” (Eclesiastul 1,11). Cei care am primit aplauze, în câteva momente ale vieții, putem confirma: efectele aplauzelor în interiorul nostru țin tot atât cât țin aplauzele. După aceea, rămânem tot noi, la fel de pustiiți lăuntric. Modelul de viețuire al lui Cristos ne învață altceva: să ne pese mai mult de părerea cerului decât de părerea pământului; să ne intereseze mai degrabă ca numele noastre să fie scrise în Cartea Vieții decât în însemnările vremelnice ale lumii! Poftele firii (Eclesiastul 2,3), atunci când pun stăpânire pe noi, ne vând clipe de plăcere, însoțite de ceasuri de durere. Oh, de am lua seama la avertizarea Domnului Isus, de ne-am îmbrăca în toată armătura divină, pentru a face față ispitirii, pentru a nu deveni robi patimilor, pentru a trăi liberi și biruitori! O altă componentă a deșertului nostru interior este materialismul. Solomon afirmă că și-a zidit case, a sădit vii, și-a făcut iazuri, a cumpărat robi și roabe, și-a strâns argint și aur, nu și-a oprit inima de la nici o bucurie a opulenței. Numai că, într-o zi, privind atent la toate lucrările acestea, a remarcat că toate sunt deșertăciune și goană după vânt (Eclesiastul 2, 11). Însingurarea (Eclesiastul 4,9), izolarea de Dumnezeu și de oameni, închistarea într-o lume proprie, în care nimeni nu e vrednic a intra, ne pustiește cu o rapiditate uimitoare. Pe drept spunea un preot mult îndrăgit de tineri că ”singura singurătatea împlinitoare este cea împreună cu ceilalți”. Mult diferită și de folos sufletului este singurătatea ascetică, cea în Domnul Isus, căci în aceasta, deși departe fizic de oameni, pe aripi de Duh și de rugă, ești mai aproape de cetățenii cerului și ai pământului ca niciodată. Absența perspectivei spirituale poartă, cred eu, responsabilitatea cea mai mare în faptul că suntem atât de goi și de lipsiți în ale noastre străfunduri: ”Înțeleptul își are ochii în cap, dar nebunul umblă în întuneric. Dar tot eu am observat că și unul și altul au aceeași soartă” (Eclesiastul 2,14). Solomon demonstrează, spre sfârșitul cărții, că nu îmbrățișează această perspectivă firească, dar că ea caracterizează gândirea celor mai mulți dintre oameni.

Dar cum arată oare un suflet plin? Ne spune Eclesiastul că un suflet plin are un caracter frumos: ”Mai mult face un nume bun decât untdelemnul prețios” (Eclesiastul 7,1a). Parcă ne-ar spune Solomon: concentrați-vă pe ceea ce sunteți, nu pe ceea ce faceți! Lucrați la partea aceea care nu se vede, tainică, ascunsă privirilor tuturor! Investiți în caracter, e cea mai importantă valoare cu care vă veți prezenta în fața Mărețului Judecător! Desigur, mijlocul util în șlefuirea caracterului nostru stă tocmai în suferințele prin care trecem. Oamenii cei mai frumoși ai umanității au avut parte de suferință, au acceptat suferința și i-au permis acesteia să lucreze sfințire. Un suflet plin de Dumnezeu este unul mulțumitor în orice vreme: ”Nu zice: `Cum se face că zilele de mai înainte erau mai bune decât aceasta? Căci nu din înțelepciune întrebi așa`.” (Eclesiastul 7,10). Deasupra tuturor cred eu, un suflet plin poartă mereu în adânc amintirea morții: ”Mai mult face ziua morții decât ziua nașterii” (Eclesiastul 7,1b). Sirah 7,38 ne spune: ”Adu-ți aminte de sfârșitul tău și nu vei păcătui niciodată!” Înaintea morții, Traian avea să spună: „acest cap nu va mai fi împodobit cu o coroană, acești ochi nu se vor mai bucura de priveliști frumoase; iar tu, sufletul meu; ah, tu, sufletul meu…” În contrast cu mărețul Traian, un lider al unui trib boșiman, bătrân și orb, acum întors la creștinism, afirma: ”În scurtă vreme, voi fi amestecat cu țărâna, dar Îl voi vedea pe Dumnezeu și pe Isus Cristos stând la dreapta Lui”. Amintirea morții, dar una nu disperată, ci plină de pace și de credință în Mântuitor, ne poate îndrepta spre acele comori care, interiorizate, să ne umple de miresmele cerului.

Un scriitor și-a imaginat cum ar decurge o întrunire a lui Satan cu îngerii săi. Întrebarea care se ridică în plen este: ”cum să facem ca să câștigăm de partea noastră cât mai mulți oameni?” Unul dintre îngerii căzuți declară: ”Să le spunem să nu mai creadă în Dumnezeu!” Diavolul nu e tocmai mulțumit. Un altul se ridică și spune: ”Să le spunem să nu mai creadă în Cristos, în cruce, în înviere, în mântuire!” Diavolul dă din nou din cap, în semn dezaprobator. Un altul afirmă în cele din urmă: ”Să le spunem să creadă în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, în răstignire, în înviere, în mântuire, dar să îi convingem că mai au timp până la a se converti”. Satan a fost atunci pe deplin satisfăcut de răspunsul dat.

Preaiubiților, nu știu cât timp ne mai este rânduit pe pământul acesta! Un lucru e sigur: moartea va veni mai repede decât ne-am imaginat. Va fi o zi în care aplauzele lumii se vor încheia, cortina va cădea, iar ceea ce va conta este cum vor fi găsite ale noastre suflete. Să ne punem întrebarea aceasta chiar acum: ”Ce fel de suflet am eu? E un suflet gol sau unul plin?” Să ne plecăm apoi ființele în fața Celui care ne este Cale, Adevăr și Viață, ca să fim plini pe pământ de toate virtuțile cerului!

Să avem inimi mulțumitoare!

http://embed.trilulilu.ro/audio/AndreiPatrinca/900810f9d65dd5.swf

Să avem inimi mulțumitoare

”-Nu mai pot!”, îmi spune doamna înlăcrimată și tare îndurerată. ”-Văd că sunteți tare supărată! Ce s-a întâmplat?” ”-Mă doare capul îngrozitor și nu am nici un Algocalmin”, răspunde ea. ”-Dacă ați avea o tabletă de Algocalmin, ați fi liniștită?”, continui eu. Imediat sosește și răspunsul său: ”-Nu!” Doamna avea, într-adevăr, o problemă gravă! Nu despre cap era însă vorba. Deloc. Subiectul cefaleei era un pretext doar; nemulțumirea era chestiunea esențială.

Mulțumirea are alte legi decât cele pe care adesea i le atribuim eronat. Mulțumirea nu depinde de circumstanțe, ci de relația cu Domnul Isus! Sfântul Paul, aflat în închisoare, scrie comunității din Filipi: ”Știu să fiu și smerit, știu să fiu și în belșug. În orice și în toate sunt deprins și să fiu sătul și să fiu flămând, și să fiu în belșug, și să fiu în lipsă (Filipeni 4, 12). Bogații ar dori să aibă liniștea celor modești, iar săracii tânjesc după traiul opulent. Cei singuri sunt nemulțumiți de solitudine, pe când familiștii își amintesc cu nostalgie de vremurile de dinaintea căsniciei. Copiii ar dori să se bucure de privilegiile adulților, iar adulții ar face iute schimb de ani și de responsabilități cu pruncii. Orășenii îi invidiază pe țărani pentru traiul lor simplu și sănătos, iar locuitorii spațiului rural au adesea impresia că tot ce se mișcă și are viață se întâmplă la oraș. Cert este că, oricare ar fi condițiile exterioare nouă sau starea noastră trupească, mulțumirea e o alegere facilitată și împuternicită de viețuirea cu Domnul Cristos. Apostolul era necăsătorit, bogăția sa era reprezentată de oamenii care primeau mesajul și găseau mântuire în Domnul Isus, a trăi era Cristos pentru el, a muri era căștig [1]. Oare nu ne-am dorit noi cu ardoare multe lucruri, pentru ca, la puțină vreme după obținerea lor, să fim la fel de lipsiți de bucurie și de pace? Dar dacă nu putem fi mulțumiți împlinindu-ne dorințele și poftele, ce ne-ar putea umple inimile noastre? Ne spune Paul, în versetul care urmează celui citat mai sus: ”Am putere pentru toate în El, care mă întărește” (Filipeni 4,13). Preiubiților, cu cât ne apropiem mai mult de Isus, cu atât ne vom simți mai în putință de a fi mulțumitori, indiferent de factorii care vin, pentru o vreme hotărâtă de Dumnezeu în a Sa omnisciență, să ne încerce mulțumirea. Dacă ne învăluie nemulțumirea, să căutăm răspunsul și în viețuirea noastră cu Domnul.

Apoi, mulțumirea nu depinde de circumstanțe, ci de felul în care privești circumstanțele. Când poporul israel era aproape de Țara Canaanului, Moise, urmând sfatul divin, a trimis doisprezece bărbați ca să cerceteze țara în care evreii urmau să poposească. Dintre cele douăsprezece iscoade, zece s-au întors cu un răspuns descurajant: ”Țara pe care am străbătut-o ca să o cercetăm este o țară care mănâncă pe locuitorii ei; și tot poporul pe care l-am văzut în ea sunt oameni mari de statură. Și acolo am văzut pe uriași, pe fiii lui Anac, dintre uriași; și noi eram în ochii noștri ca niște lăcuste și tot așa eram și în ochii lor” (Numeri 13,32-33). Atitudinea lor a născut groază, murmur și cârtire în tot poporul. Pe de cealaltă parte, doi viteji, Iosua și Caleb, au venit cu un alt mesaj: ”Țara pe care am străbătut-o ca s-o cercetăm este o țară foarte, forte bună. Dacă Domnul va avea plăcere de noi, ne va aduce în țara aceasta și ne-o va da; țară în care curge lapte și miere… Domnul este cu noi, nu vă temeți de ei” (Numeri 14,7-9). Știți ce s-a întâmplat? Din tot poporul, Iosua și Caleb, mulțumitorii, au fost singurii care au intrat în țara promisă. Aceleași circumstanțe, același popor. Ce a făcut diferența? Privirea! Cele zece iscoade au privit prin prisma criticii și a nemulțumirii. Iosua și Caleb au privit prin prisma lui Dumnezeu.

Mă întreba o colegă odată: ”-Cum se face că generația noastră e o generație de triști și de amărâți?” Simplu. Nemulțumirea e cauza. Am cercetat aparițiile media ale celor mai vârstnici oameni din România. Știți ce au în comun? Zâmbetul. Zâmbetul acela foarte diferit de imitația ieftină a zâmbetului cultural occidental. Zâmbetul care-ți transmite o inimaginabilă pace lăuntrică, o grandioasă forță de a trăi împăcat cu viața, indiferent de ceea ce-ți oferă existența pe acest pământ. Una dintre bunicile mele a trăit destul de mult. A prins și războiul, și foametea de după, a simțit și frigul, și sărăcia, și neputința, din plin. Noi n-am putea viețui o zi în astfel de condiții. Dar de când mi-a alintat copilăria cu prezența-i duioasă și până la cele din urmă clipe ale existenței sale, în mintea mea apare aceeași imagine a sa: o femeie frumoasă, radiind de strălucirea credinței și a mulțumirii.

S-a născut dorința de a împărtăși cu dumneavoastră aceste gânduri, mult dragi mie cititori, în timp ce citeam un articol de suflet apărut în revista ”Lumea Catolică” (LC201005 art. 10 – Arta de a trăi: Răbdarea și perseverența). Autorul descrie o întâmplare din viața sa, avându-l ca protagonist pe Ted, un prieten de-al său. Ted fusese diagnosticat cu cancer cerebral, motiv pentru care participa la slujbe mai rar decât de obicei. Ultima oară când l-a văzut pe Ted, la Liturghie, autorul a remarcat contrastul dintre starea sa fizică, vizibil alterată, și buna lui dispoziție, alături de interesul pentru viețile celorlalți. Zâmbind, Ted l-a prins de mână întrebându-l multe despre colegiu, despre slujirea în campus și despre familie. Când a fost întrebat cum îi merge, Ted a răspuns: ”Este greu… am dureri mari… dar am trăit o viață bună… sunt pregătit”. Cred că secretul inimii mulțumitoare a lui Ted stătea nu doar în credința lui în Cristos, care-l făcea să privească viața și doza-i considerabilă de suferință cu acceptanță mulțumitoare, ci și în deschiderea lui spre oameni, în capacitatea-i de a-i iubi pe semeni cu toate resursele în Cristos de care dispunea. Orice centrare pe noi înșine ne aruncă în abisul nemulțumirii, orice pas pe care-l facem întru iubirea de Dumnezeu și de oameni ne înalță pe culmile unei vieți trăite în plinătatea mulțumirii și a bucuriei!

Preaiubiților, nu vă doresc o viață lipsită de circumstanțe neplăcute, știu că nu se poate realiza un astfel de deziderat și nu sunt sigur dac-ar fi benefic pentru șlefuirea caracterelor dvs. Vă doresc ce-mi doresc și mie: să pătrundeți în profunzimea relației cu Isus, ca să puteți privi viața nu prin ochii firii, ci prin cei ai Lui!

Capul sus, inimi mulțumitoare, preaplin de pace și de bucurie! Prin Cristos, Domnul nostru, prin Care Tatăl ne-a dăruit nouă tot binele!

[1] Filipeni 1,21. Interpretarea versetului ca o dezlegare la suicid e eretică. Apostolul subliniază faptul că moartea, la vremea hotărâtă de Cel de la care a primit-o în dar, aduce beneficiul întâlnirii cu Domnul. 1 Corinteni 6,19-20, Romani 14,7-9, 1 Ioan 5,16, Evrei 6,4; 10,26, Apocalipsa 2,10 exprimă clar înțelegerea eclezială, începând cu Biserica Primară, a importanței angajării în propria viață, pe de o parte, a gravității și a consecințelor în veșnicie a actului suicidar, pe de cealaltă parte.

Împărtaşirea cu Cristos

http://embed.trilulilu.ro/audio/mariaeschimos/475512bb700b0c.swf

Suntem creaţi pentru biruinţă

http://embed.trilulilu.ro/audio/mariaeschimos/ba936f1c311a6c.swf

Fii ai Cinzecimii în vreme de Babilon

http://embed.trilulilu.ro/audio/mariaeschimos/7658ec96d5f997.swf

Fii ai Cincizecimii în vreme de Babilon

Inspirat e proverbul care spune: „Răul ce şi-l face omul singur, nimeni altul n-ar putea să i-l facă”. Ca orice om puţin înţelept, adaug adesea traiului meu prea multă sare şi prea mult piper pentru o viaţă ce se vrea tihnită şi pictată în culorile eternităţii. Merg mult prea des pe poteci lăturalnice Căii Lui, ajung în fundături existenţiale, mă dezorientez, mă rătăcesc şi uit drumul spre Casă. Sunt uimit însă, întotdeauna, de mijloacele minunate pe care le are Domnul de a mă scoate din încurcăturile vieţii. Aplecându-mă mai mult asupra sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt, inversarea Babelului veterotestamental, am remarcat cât de multe similitudini sunt între oamenii Babelului şi mine însumi, între atitudinile, alegerile, acţiunile lor şi ale mele. De aceea, mi se pare potrivit să vă invit la o călătorie în Scriptură, convins fiind că vă veţi regăsi şi dumneavoastră, la fel ca mine, ba în ipostaza omului Babelului, ba în cea a fiinţei conduse de Spiritul Cincizecimii.

Înainte de iniţiativa dezastruoasă a omului de a ajunge la cer prin forţele proprii, fără de Dumnezeu, „tot pământul avea o singură limbă şi o singură vorbire” (Geneza 11,1). Prin pogorârea Sfântului Spirit, la vreme de Cincizecime, apostolii vorbeau în limbile neamurilor, astfel că fiecare evreu din diaspora „îi auzea vorbind în propria lui limbă” (Fapte 2,6b). Lecţia Cincizecimii e simplă: copiii lui Dumnezeu vorbesc limbi diferite şi totuşi vorbesc aceeaşi limbă! Vorbesc limbi diferite în plan fizic, limba lui Cristos în plan duhovnicesc. În Cristos, diferenţele dintre noi nu dispar, ci chiar ele devin mijloace de îmbogăţire reciprocă. Mie, de pildă, îmi plac tare mult cântările sentimentale ale unor muzicieni catolici talentaţi din America Latină. Mă bucură felul de închinare liturgică al negrilor creştini din Africa, deşi mi-ar fi tare greu să trăiesc sfintele slujbe cu expresivitatea specifică lor. Îmi place organizarea şi rânduiala Bisericilor din statelor germanice, dar m-ar îngheţa felul lor (ultra)raţional de a se raporta la Cristos. Dar pentru toate popoarele acestea, mesajul Cincizecimii este unul plin de speranţă: Dumnezeu vorbeşte fiecăruia pe limba lui! Iubiţi prieteni, iertată să-mi fie de către frăţiile voastre, care aveţi alte încredinţări, deschiderea interconfesională, îndrăznesc să afirm că Duhul Sfânt îi face să vorbească limba lui Cristos pe creştinii plini de El chiar aparţinând confesiunilor distincte. Există acolo un vârf al trăirii cu Domnul Isus, o Cincizecime „cronică”, ce face confesionalismul să pălească. Un preot ortodox spunea, la lansarea cărţii „Castelul interior” de către călugării catolici, că sfinţii trăiesc la acea înălţime la care barierele denominaţionale nu-şi au rostul. Subscriu spuselor măicuţei Tereza: „Tu poţi face lucruri pe care eu nu le pot face. Eu pot face lucruri pe care tu nu le poţi face. Împreună putem face lucruri minunate.” Şi asta e una din învăţămintele Cincizecimii: putem trăi împreună, chiar diferiţi fiind, cu o singură condiţie: să fim în Cristos!

În vreme ce, la Babel, oamenii „şi-au spus unul altuia” (Geneza 11,3a), adică s-au sfătuit reciproc, la Cincizecime posibil s-a întâmplat la fel ca în zilele de dinainte: „toţi aceştia stăruiau într-un gând, în rugăciune” (Fapte 1,14a). Babelul îţi spune: „ascultă de înţelepciunea ta!”, Rusaliile te invită să asculţi de înţelepciunea lui Dumnezeu. Câte încurcături din viaţa noastră nu s-ar dezlega dacă am asculta mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni! Câte inimi ar pulsa pentru cer şi nu ar sângera de rănile pământului dacă am face linişte şi am lua seama la şoapta Duhului Sfânt!

„Haide să coborâm şi să le încurcăm limba acolo!” (Geneza 11,7a). În sfatul Sfintei Treimi, e luată o hotărâre: turnul mândriei umane nu va fi construit; limbile oamenilor vor fi încurcate, iar neînţelegându-şi graiul unul altuia, strategia lor de a sfida cerul va cădea. Plin de semnificaţii adânci e versetul de mai sus! Dumnezeu ţine să precizeze că e atât de mişcat de bravarea fiilor săi, încât va interveni cu toată Făptura, Tată, Fiu şi Duh Sfânt în a încurca planurile omeneşti care-L exclud. Pe de cealaltă parte, aceeaşi reprezentare Treimică se găseşte, puţin mai discretă însă, spre binecuvântare de data aceasta, în ziua Cincizecimii. Se pogoară Sfântul Spirit peste comunitatea iudaică ce ştia despre Tatăl, care credea în divinitatea Fiului şi care aştepta făgăduinţa venirii Duhului. Desigur, e tot atâta dumnezeire în Tatăl cât e şi-n Fiul şi-n Duhul Sfânt. Şi niciuna din Persoanele Sfintei Treimi nu acţionează în disonanţă de cealaltă. Precizarea lucrării comune a Trinităţii are un alt scop: a ne transmite mesajul că Dumnezeu încurcă cu toată Făptura planurile omului fără de El şi binecuvântează cu toată Făptura planurile Lui cu omul.

În sfârşit, Babelul aduce dezbinare: „Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe faţa întregului pământ” (Geneza 11,8), pe când Cincizecimea instaurează unitatea în diversitate: „Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte” (Fapte 2,44).

Era o zi de septembrie, în deşertul Israelului. Pelerinii evrei sosiseră la Templu pentru Sărbătoarea Corturilor. Toţi erau osteniţi şi însetau. Pe frunţile sacagiilor care cărau apă de la fântâna Siloamului curgea sudoarea. Isus le vede setea, pe cea fizica, dar mai ales pe cea de Dumnezeu, Se întoarce spre ei şi le spune: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!” (Ioan 7,37). Însetaţi fiind şi noi de Cristos, să trăim ca fii ai Cincizecimii în vremuri de Babilon! Să vorbim limba iubirii de Dumnezeu şi de semeni, să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni, să trăim în unitate şi să atragem, prin ascultarea noastră, binecuvântarea Sfintei Treimi! Să fim fii ai Cincizecimii în vremuri de Babilon!

Cărarea Cincizecimii

În Grădina Ghetsimani, Isus trăia calvarul. Îi stătea în faţă crucea şi urma să fie îmbrăcat cu păcatul lumii întregi, El, Cel nepătat, „sfânt, sfânt, sfânt până la Dumnezeu” (Pascal). Multă durere trebuie să fi fost în sufletul Lui! Era Una cu Tatăl, în tainica şi de nedescris Sfânta Treime. Cunoştea Cerul şi era centrul adorării angelice. Dar luase hotărârea salvării omului. Se întrupase în chip de rob, trăise perfect într-o lume imperfectă până-n adânc, iar, în ceasul ce urma, avea să moară pentru ea. Oh, dragi prieteni, Cristos a suferit pentru noi şi-n locul nostru! Să nu uităm, atunci când trecem prin încercări, că noi ne merităm suferinţa! Să nu uităm de grădina Ghetsimani a Domnului Cristos când plângem şi noi, în grădina măslinilor propriilor noastre vieţi! Dar acum, e vremea Înălţării. La poalele Muntelui Măslinilor stă Grădina Ghetsimani. La poalele Muntelui Înălţării stă Grădina Smereniei. În chip fizic, dar mai cu seamă în cel duhovnicesc. Cine sunt însă cei care privesc în zare? Cine sunt cei trişti de plecarea lui Isus dintre ei? Cine sunt cei pe care îngerii îi îmbărbătează, promiţându-le că El se va întoarce în acelaşi chip în care S-a înălţat? Sunt martorii Înălţării Domnului. Iată, precum Ilie lăsa, prin înălţarea lui, un martor în persoana discipolului său, Domnul avea să lase, prin înălţarea Lui, o mulţime de martori. Noi ce martori lăsăm în urmă? Privind la vieţile noastre, ce pot spune oamenii despre noi? Ce cuvinte oneste se vor rosti despre noi, ce răni sau ce bucurii va stârni simpla rememorare a numelor noastre? Ce cărări vom fi croit pentru cei ce rămân în urma marii noastre treceri?

După ce Mântuitorul S-a înălţat la Cer, o linişte caldă s-a aşternut peste sufletele ucenicilor. Aceştia, scumpii şi preaiubiţii de ei, s-au îndreptat plini de speranţă spre odaia de sus. Oh, de ar fi grăit încăperea aceasta! Câte zbateri cunoscuse ea! La câte căderi nu asistase ea, câte biruinţe nu-şi legau istoria de existenţa ei! Erau ucenicii din nou acolo. Şi, împreună cu ei, cu aceeaşi inefabilă smerită prezenţă, Maria, maica sfântă a Domnului. Era timp de priveghere şi de rugăciune. Un ucenic căzuse din slujba lui şi, pentru că nici o binecuvântare de Sus nu se pierde, chiar când sufletul care are datoria curată a o transmite spre oameni s-a pierdut el însuşi, un nou slujitor se cerea a fi ales, în locul lui Iuda. „Tu, Doamne, cunoscător al inimilor tuturor, arată pe care din aceştia doi l-ai ales” (Fapte 1,25a), a spus Petru, ridicându-se în mijlocul fraţilor şi aşezând în faţa tuturor doi posibili robi ai lui Cristos. Pentru că, în toate lucrurile privitoare la slujirea lui Dumnezeu, alegerea corectă o face întotdeauna Dumnezeu, iar nu omul. A adăugat apoi, acelaşi Petru: „ca să primească locul acestei slujbe şi al apostoliei” (Fapte 1,25b). Slujirea Domnului serveşte scopului Împărăţiei. Iată de ce, în orice lucrare eclezială, Biserica e atentă ca omul pus în funcţia de autoritate să fie ales de Dumnezeu, iar darurile sale să se alinieze scopurilor divine. Nu ştim prea multe despre lucrarea lui Matia din Scriptură. Tradiţia consemnează că acesta a devenit un mare propovăduitor al lui Isus. Un episod interesant, legat de viaţa Sfântului Matia, e acela în care, aflat în temniţă păgână, oferindu-i-se băutură vătămătoare, acesta nu doar că nu a fost afectat de ea, ci i-a şi vindecat pe toţi colegii din închisoare orbiţi de a ei otravă. Ca orice drept din vremea acea, Matia şi-a trăit din belşug fiecare clipă a vieţii, răspândind mireasma cristică pretutindeni, până când a fost onorat cu moarte de martir, bucurându-se de-atunci neîncetat de părtăşia Preaiubitului sufletului său în lumină.

Curând, în zi de Cincizecime, peste comunitatea reunită în Numele lui Isus, se coboară Spiritul Sfânt. Aşa ia naştere Biserica, prezenţa vie şi de netăgăduit a Domnului Isus printre oameni. Dar despre cărarea Cincizecimii noastre vreau să vorbesc, fără a încerca vreo clipă să separ al nostru drum de cel al Bisericii, ci din dorinţa de a personaliza mai mult mesajul Rusaliilor. Ştiţi, de când eram micuţ ca vârstă, până acum, când sunt mic la minte şi la asemănare cu Domnul Isus, nenumărate persoane mi-au spus că ar trebui să înceteze visul meu de a schimba lumea. „Las-o în pace, lumea e aşa cum e, lumea nu se schimbă, nu mai face tu pe viteazul!”, mi-au zis mulţi. Cu adevărat, nu am reuşit să schimb lumea. Dar Isus o schimbă neîncetat. A schimbat-o prin venirea Lui în mijlocul ei, o schimbă necurmat prin sfinţii ei. Şi ştiţi de ce reuşesc sfinţii practici să transforme? Pentru că ei sunt singurii dintre noi care au ajuns să trăiască clipă de clipă Cincizecimea. Cercetaţi biografiile tuturor sfinţilor canonizaţi: toate vieţile lor ating apogeul permanentizării plinătăţii Duhului Sfânt. Aceşti preţioşi martori ai faptului că visul meu nu e utopie trasează pentru noi cărarea Cincizecimii: o cărare care trece prin Ghetsimani, apoi pe la Calvar, cunoaşte Învierea şi Înălţarea în sfinţire şi desăvârşire. Toate aceste indicatoare binecuvântate au drept centralitate, pentru noi, pe pământ, Crucea. Stau şi-mi imaginez calea Cincizecimii ca o cărare de munte; ne arată drumul indicatoarele de mai sus: Ghetsimani, Calvarul, Învierea, Înălţarea, Cincizecimea; ţinta ne este Cristos. Uneori nu vedem mult în faţă, ci doar atât cât să nu ne rătăcim. Adesea suntem obosiţi de drum şi ne oprim. Alteori încercăm să mergem pe scurtătură, escaladând stânca pe drumul nepermis. Ne trezim căzând iarăşi în agonia Ghetsimaniului. Cel ce a purtat pe umerii Lui povara lumii ne ridică iarăşi. Iar dorul după veşnicii ne îmbie să începem a urca din nou. Ajungând în punctul Cincizecime, vom vizualiza aievea sfârşitul drumului, ne vom îndrăgosti cu stăruinţă de ţinta călătoriei noastre şi vom merge drept pe cărare. Într-un târziu, pe cărarea Cincizecimii, vom atinge vârful, vom intra în patria din înălţime şi vom fi totdeauna cu Domnul. Atunci doar, toate obstacolele din cale ne vor părea tare neînsemnate, iar drumul Cincizecimii va străluci în lumina lui adevărată. Vom fi surprinşi să constatăm că, pe cele mai strâmte poteci, am fost purtaţi pe sus, pe aripi de Duh şi de îngeri.

Haideţi la drum! Împreună, putem reuşi! Împreună, putem atinge Ţinta!

Pildele căderii

Despre cea pe care noi o cunoaștem astăzi sub numele de Maria Egipteanca se știu crâmpeie din viața sa. De pildă, se cunoaște faptul că, după nașterea ei în Egipt și conviețuirea alături de părinți, a fugit în lume, așa cum ea însăși mărturisește: ”Am lepădat dragostea părintească și timp de șaptesprezece ani am petrecut în destrăbălări”. Ajunsă în Ierusalim și dorind să intre într-o Biserică Creștină, se simte împiedicată de o ”putere dumnezeiască”, moment în care își dă seama că ceea ce nu o lasă să asiste la slujbă este chiar viața ei murdară. Atunci, cu lacrimi și tânguire, se convertește și începe urcușul ei spiritual. Urmează pentru ea traiul în pustie, timp de patruzeci și șapte de ani. Acolo îl întâlnește pe bătrânul Zosima, căruia i se spovedește și care o împărtășește. Bătrânul o întreabă: ”-Ți-a fost greu, maică?” Răspunsul ei concentrează în câteva cuvinte toată zbaterea consacrării creștine: ”-Mi-a fost greu să lupt mai ales cu poftele nebunești. Doream peștii și cărnurile Egiptului, băutura de vin… Mă chinuiau pofta cântecelor desfrânate și focul care se aprindea înăuntrul nefericitei mele inimi”.

Am ales tema căderii pentru că eșecul, greșeala, păcatul, pătimirea ne sunt obișnuite, naturale. Cu toții cunoaștem căderea. Din păcate, nu toți știm că ea, tocmai ea, poate fi rampa de lansare spre o viață plină de prezența Domnului Isus. Iar cei care știm, ne lăsăm prea lesne copleșiti de ea, cădem în disperare sau căutăm căi prin care să ne înnăbușim conștiința. Și totuși, marii oameni de care Dumnezeu se folosește nu sunt cei care ”nu cad niciodată”, ci aceia care știu să se ridice din căderile lor și să facă tocmai din acestea prilej de înțelegere a iubirii Tatălui și a nevoii de slujire a semenilor păcătoși.

O primă lecție referitoare la cădere ne-o oferă sfântul Paul, în epistola sa către Romani: ”văd o lege diferită în mădularele mele” (Romani 7, 23a.). Apostolul era foarte atent la trăirile lui. În el viețuia omul nou, născut a doua oară prin Domnul Isus. Dar uitându-se la el cu atenție, constata că naturii celei vechi, în care domină Eul, nu-i prea place să rămână răstignită, cerându-și cu cverulență dreptul la domnie. Paul cunoscuse adânc și ispitirea, și căderea. Iar acestea împreună, tentația și eșuarea, l-au condus la a-și însuși o învățătură pe care apostolul o împarte și cu noi: căderea îmi oferă prilejul de a mă uita la mine. Preaiubiților, oare când am stat ultima oară sinceri, înaintea lui Cristos, lăsând Spiritul Lui să ne cerceteze și să ne ajute să ne vedem în lumina cerului? Doar prin lumina Lui vedem lumina autentică, doar iluminați de razele blândei Sale prezențe ne percepem în mod real, cu plusurile și cu minusurile noastre; și doar atunci ne dăm seama că ceea ce cred alții despre noi, ceea ce poate am crezut sau am vrut să credem noi înșine despre noi, fac notă discordantă cu ceea ce suntem, de fapt.

Nu mai era mult și Învățătorul avea să fie dat morții celei mai înjositoare. ”-Doamne, unde Te duci?”, Îl întreabă Simon Petru. Iar Isus îi răspunde: ”Unde Mă duc Eu, tu nu Mă poți urma acum, dar mai târziu Mă vei urma”. Mândria lui Petru e rănită: ”cum, tocmai despre el să spună Isus așa?” Așa că, împins de propriul orgoliu, Petru continuă: ”-Doamne, de ce nu Te pot urma acum? Eu îmi voi da viața pentru Tine”. Isus spune: ”-Adevărat, adevărat îți spun. Nicidecum nu va cânta cocoșul până când nu Mă vei tăgădui de trei ori!” (după Ioan 13, 36-38). Vine seara puterii întunericului. Isus e dat în mâinile vrăjmașilor, interogat la nesfârșit, bătut, scuipat, ironizat, flămând și singur. Petru, constrâns de teama de a nu avea aceeași soartă ca a lui Cristos, când este întrebat dacă Îl cunoaște pe Domnul Isus, se leapădă de El în trei instanțe. La cea de-a treia tăgadă a Domnului, atunci când cocoșul cântă, Petru își amintește de spusele Lui, iese din mulțime și plânge cu amar. Ce a fost în mintea lui Simon atunci? Cam aceleași trăiri pe care le avem și noi atunci când, în fața măreției divine, ne vedem micimea interioară. A fost bună experiența aceasta pentru Petru? Da. A fost bună. I-a pictat pe loc două tablouri: primul, al unui Petru puternic, invincibil, fidel, statornic; cel de-al doilea, al unui Petru supus greșelii, copil, mândru, orgolios, cu pretenții de superioritate față de ceilalți, încrezător în propriile forțe, în esență însă, cu nimic mai presus decât ceilalți discipoli, risipiți de spaima grelei nopți a lumii. Desprindem de aici o învățătură importantă: căderea îmi arată limitele. Căderea mă confruntă cu ceea ce sunt, în raport cu ceea ce sunt chemat să devin. Înfrângerea îmi dă ocazia să văd că sunt un ostaș vulnerabil și că, uneori, oastea inamică, deși învinsă la cruce, e mai veghetoare decât mine.

Un tată drept, bogat, bine văzut social, avea doi fii. Într-o zi, fiul cel mic își cere partea de avere și pleacă departe de tatăl său. Cheltuie totul cu femeile desfrânate, iar peste țara unde locuiește acum se abate o mare foamete. Fiul cel mic ajunge porcar, slujbă de jos, asociată atunci cu idolatria și cu păgânismul. Dar când stăpânul nu-i acordă nici măcar dreptul de a se hrăni cu roșcovele animalelor, Mântuitorul spune că ”își vine în fire” și ia o hotărâre: ”Mă voi ridica și voi merge la tatăl meu și-i voi spune: `Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; și nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău; fă-mă ca pe unul dintre argații tăi!’. Și s-a ridicat și s-a dus la tatăl său”. (Luca 15, 18-19). De aici desprindem o altă lecție a căderii: căderea mă conduce în pragul convertirii. Nu conștientizez adesea cât de bine e în Casa Tatălui până când nu ajung în ograda lumii, gol și lipsit de toate lucrurile care-mi conferă suport, protecție, mângâiere, împlinire de nevoi, iubire, respect și demnitate umană. Și abia atunci când, vrând să câștig totul, pierdut-am totul, îmi vin în fire, mă scol smerit și pornesc căit spre Casă.

Căderea e ocazia de a mă uita la mine, cu ochii credinței și în asistența Duhului Sfânt. Privindu-mă, analizându-mă, cercetându-mă, mi se deschide apoi calea cunoașterii propriilor mele limite. Iar când mi-am epuizat resursele, îndurarea divină mă conduce la convertire, la pocăință, la întoarcerea acasă. Oh, dulce întoarcere, cât de liniștit e acum sufletul și câtă pace sălășluiește în el! Îmi tresare inima de bucuria mântuirii și rostesc, deopotrivă cu psalmistul: ”Este bine pentru mine că am fost smerit, ca să învăț hotărârile Tale” Psalmul 118(119), 71.

Nu laud căderea, ci puterea lui Cristos de a ne scoate de-acolo! Întru aceasta, scump suflet căzut printre mărăcinii păcatului, privește spre Golgota, uită-te cu băgare de seamă la Cel Răstignit pentru tine, cere-I iertare și găsește vindecare în rănile Lui! Și după ce ți-ai lepădat poverile, zboară lin spre Cer, plutește deasupra pământului, cucerește înaltul, învață-i pe alții zborul și fă-ți din viață o neobosită călătorie spre țara luminii eterne, unde Isus viețuiește și locuiește în unire cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în toți vecii vecilor!

„Fraţilor şi surorilor întru Cristos, preţuiţi darul vieţii primit de la Dumnezeu! Iar dacă aţi căzut cumva, Doamne fereşte, nu deznădăjduiţi! Întoarceţi-vă cu lacrimi, dar şi cu nădejde. Căci dacă mie, după nefericita cădere, mi-a fost primită pocăinţa şi mi-am redobândit demnitatea, şi voi veţi fi primiţi, şi demnitatea voastră poate reînvia. Mă rog lui Dumnezeu pentru voi, să ne vedem cu bine în Rai!” Sfânta Maria Egipteanca

Cădere și cruce

Eu, în fața alegerii propriei cruci

Am resimţit timpul, în ultimele luni, ca trecând prin faţa mea în mare viteză, aducându-mi, cu o rapiditate uimitoare, zâmbet lângă lacrimă şi lacrimă lângă zâmbet, răspunsuri lângă întrebări şi întrebări lângă răspunsuri, linişte lângă temeri şi temeri lângă linişte… De felul meu, sunt mai morocănos şi prea puţin mulţumitor, iar duiumul evenimentelor la care am fost nevoit a participa nu a făcut decât să-mi alimenteze această puternică înclinaţie românească. Am plecat spre un alt oraş, la o conferinţă, fără nici cea mai mică idee despre ce lecţie urma să primesc acolo. Am ajuns în zori în autogara urbei respective, iar, la sugestia organizatoarei de a mă deplasa cu taxiul până la locaţia cu pricina, m-am îndreptat spre un taxi. Am eu aşa o idee (să nu-i spun „fix”) că cei care-şi parchează taxiurile în faţa celorlalte au parte de mai mulţi clienţi, iar domnii şoferi cu maşinile mai în spate sunt nedreptăţiţi. Aşa că, pentru a contribui şi eu la binele umanităţii, făcând să se simtă bine un taximetrist cu maşina în spatele cozii şi, astfel, cu puţine şanse de a face vreun ban în ziua respectivă, m-am urcat în taxiul acestuia, spre destinaţia internă. Şoferul meu era foarte bucuros, foarte amabil. Suspect de bucuros, suspect de amabil. Soarele se juca zglobiu cu privirea mea, în vreme ce înaintam pe străduţele şerpuite, arătându-se semeţ, pentru a se ascunde, în clipa imediat următoare, în spatele munţilor şi al brazilor. Mă bucuram de peisaj şi… atât.

Eram aproape de sfârşitul călătoriei când, privind spre ceasul bordului maşinii, care arăta kilometri parcurşi şi suma ce urma a fi achitată de mine, am observat că afişajul era acoperit de un bon, aşezat anume pentru a face imposibilă vederea preţului călătoriei. M-am prins de manevră, am dat discret bonul deoparte, şi temerile mi-au fost confirmate. Suma pentru acea călătorie era cam de patru ori mai mare decât cea plătită pentru drumul din oraşul în care locuiesc în cetatea cu pricina. O rânduială de organizare (locală, am aflat ulterior) prevede ca taxiurile sibiene să perceapă acelaşi tarif. De unde să-mi treacă mie prin cap că nu e peste tot, în toată România, la fel? Am coborât din maşină cu un surâs iritat, dar hotărât să nu las incidentul cu pricina să mă marcheze mai mult decât trebuie. Continuarea şederii mele la evenimentul cu pricina nu a fost lipsită de peripeţii tragico-comice. Însă nu despre ele vreau să vorbesc. Ci despre o învăţătură pe care mi-am însuşit-o acolo. Unul dintre pacienţii prezenţi voluntar la manifestare m-a lăsat, pur şi simplu, cu gura căscată. Cam aşa sunau spusele lui: „Am trei slujbe… Îmi strâng banii pentru o operaţie chirurgicală”. „Ce s-ar întâmpla dacă intervenţia chirurgicală mult dorită nu s-ar materializa?”, l-am întrebat. „Aş trăi, dar nefericit”. Pentru persoana în cauză, intervenţia medicală ce urma a se realiza în corpul său ţinea de structurile lui interioare bazale, cele mai adânci cu putinţă. Eu am un singur job, un salariu de care sunt nemulţumit, dar idealurile mele în ceea ce priveşte finanţele ţin de cu totul alte dorinţe, superficiale de-a dreptul. Pentru mine, o locuinţă a mea, de pildă, e un ideal material, dar fără atingerea lui pot trăi şi încă pot trăi bucuros. Pentru el, pentru amărâtul care stătea în faţa mea, suma exorbitantă pe care încerca să o obţină i-ar fi adus (măcar el ar fi resimţit aşa) linişte în prima motivaţie fundamentală, aceea de a trăi deplin angajat în viaţa ce i-a fost dată.

A fost apăsătoare experienţa cu pricina. Mi-am amintit de o istorioară pe care am auzit-o prima oară la funeraliile unui coleg din generală. În predica sa consolatoare, preotul care a oficiat slujba respectivă, a rostit-o. Se spune că era un creştin care de ani de zile se ruga Domnului să-i schimbe crucea suferinţei. „Doamne, nu mai pot, vreau şi eu o cruce mai mică!” Într-o noapte, credinciosul nostru Îl visează pe Domnul Isus stând lângă o grămadă de cruci, spunându-i: „Fiule, ţi-am auzit rugăciunile şi îţi dau voie să-ţi alegi crucea pe care o vrei”. Se uită creştinul la cruci, testează câteva dintre ele, dar toate îi par mari şi grele. Mai priveşte o dată, zăreşte o cruce mai mică într-un colţ, o ridică şi Îi spune Domnului: „Pe aceasta, Doamne, o vreau!”. „Te-ai uitat ce scrie pe ea?”, îl întreabă Domnul Cristos. Când se uită el pe spatele ei, vede însemnat însuşi numele lui. Crucea pe care dorea să o ridice era chiar crucea pe care o purtase cu multă cârtire şi cu multă întristare până atunci. Credinciosul îşi aplecă capul, ruşinat de atitudinea lui, şi se trezi din visul sublim. În faţa alegerii propriei cruci, aş opta pentru crucea lăsată mie de Dumnezeu, în Atotştiinţa Sa. Pus în faţa aceleiaşi alegeri, iubite suflet, ai opta pentru a ta cruce, în mod similar bărbatului nemulţumitor.

Scumpi prieteni, nu vă cunosc dimensiunea suferinţei personale. Conştientizez astăzi, mai mult ca ieri, prin prisma celor relatate mai sus, că circumstanţele vieţii mele îmi sunt cele potrivite pentru a deveni o fiinţă nouă în Cristos. Şi sunt deplin convins că la fel este şi în dreptul dumneavoastră. Privim cu jind la marile personalităţi necreştine ale lumii noastre, la toate realizările lor, la toată bogăţia şi la tot succesul de care „se bucură”, la toată simpatia pe care o stârnesc. Ce nu ştim este că, mult mai puternic decât în noi, lăuntrul lor geme, plânge necontenit şi nu-şi găseşte niciunde alinare. Pentru noi însă, chemarea Domnului este aceea de a ne lepăda crucile artificiale pe care ni le-am pus în spate dând curs dorinţelor egoiste şi rebele faţă de El, de a lua jugul Lui asupra noastră şi de a înainta voioşi prin propria viaţă. Mai devreme sau mai târziu, făcând aşa, vom constata că cea mai uşoară cruce este cea pe care Isus ne-o oferă şi pe care Se angajează mereu a o purta împreună cu noi. Mai devreme sau mai târziu, procedând în felul acesta, vom remarca că situaţiile noastre de viaţă, de la cele minore precum plata peste măsura rezonabilului a unei călătorii cu taxiul, până la cele care ameninţă putinţa noastră de a fi în acelaşi ton cu propria existenţă, sunt parte a unei cruci care e cea mai mică şi cea mai uşoară pentru noi de dus. Fie cuvintele pauline balsamul lin pus pe rănile purtării crucilor noastre: „Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fie potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre. Împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul pentru a putea ieşi din ea, ca s-o puteţi răbda” (1 Corinteni 10, 13)!

Preaiubiţilor, haideţi să ne bucurăm de vieţile şi de crucile noastre, cu tot avântul, din tot străfundul!

Calea spre inima cuiva

„Dar cine te cunoaşte pe tine, dacă eu nu te cunosc?”, întreabă tatăl. Fără a ezita, Sofia răspunde, arătând spre terapeutul ei: „El. El mă cunoaşte”. Sofia este o tânără aparent ca oricare alt adolescent american de vârsta ei: rebelă, nonconformistă, agitată, ageră, întreprinzătoare. Deşi e la vârstă fragedă, are câteva rezultate remarcabile în gimnastică la activ. Cu toate acestea, suferă de depresie majoră şi a încercat de două ori să-şi ia viaţa, ultima oară chiar în baia din vecinătatea cabinetului psihoterapeutului. Tatăl ei le-a părăsit pe mama ei şi pe ea pe când era copil. În linii mari şi la o superficială descriere a cauzalităţii bolii ei, vinovăţia pe care a resimţit-o la pierderea tatălui său („oare cu ce am greşit de ne-a părăsit tata?”) constituie nucleul pe care se aşterne apoi toată drama din viaţa sa. Sofia începe să se vindece treptat în măsura în care scoate la lumina conştienţei acest neadevăr care s-a cuibărit adânc în ungherele tainice ale sufletului său. Şi cel care o ajută în acest demers e o terţă persoană, cu o deschidere şi cu o abilitate aparte de a înţelege suferinţa umană. Dar acum, în cabinet, pe canapea stau două persoane. Fata şi tatăl ei. Pe cât de dureroasă este declaraţia fiicei, pe atât e de adevărată. Nu este el, tatăl biologic, un trecător mereu grăbit prin viaţa ei, cel care o cunoaşte. Probabil că ştie despre ea, dar nu o cunoaşte cu adevărat. Ci el, „doctorul” său. Doar de câteva săptămâni s-au întâlnit, şi asta în cadrul protector şi limitant al şedinţelor de terapie. Însă un lucru face diferenţa între tată şi terapeut. Şi acel lucru este crucial.

*

În urmă cu un an, eram într-o mănăstire timişoreană. Un prieten, monah, stareţ, slujeşte acolo. Era prima duminică după Înviere, iar predica sa avea ca subiect binecunoscutul episod al întâlnirii Domnului Isus cu Toma. Abordarea era cu totul diferită decât cele cu care eram obişnuit. Polemica nu se învârtea acum în jurul întrebării: „A fost sau nu a fost Toma necredincios?”, „Era sau nu era nevoie ca Toma să vadă rănile Domnului ca să creadă în El?”, „Suntem sau nu suntem şi noi la fel ca Toma?” Cunoaşteţi întrebările acestea, cu siguranţă, dacă sunteţi familiarizaţi cu Scriptura. Ci mesajul predicii era unul simplu şi profund: „Atinge-mi rănile, ca să ajungi la inima mea!” „Calea spre inima Mea, Toma, sunt rănile Mele.” Şi la fel e cu fiecare dintre noi. Creştinismul nostru practic, relaţia noastră cu Domnul Isus încep să se contureze când Îi vedem, cu ochii credinţei, rănile. Şi când, săpaţi în ele, ne vedem pe noi, fiecare în parte. Dar şi pe orizontală lucrurile stau la fel. Calea spre inima unui om sunt durerile lui. Nu putem să spunem că-l cunoaştem pe vreun om, indiferent că ne e rudă sau prieten, dacă nu-i vedem rănile sângerânde ale lăuntrului. Calea spre inima cuiva e reprezentată din cunoaşterea rănilor lui. „Lasă-mă să simt împreună cu tine, lasă-mă să înţeleg durerea ta, lasă-mă să plâng laolaltă cu tine şi abia atunci te voi cunoaşte!” Rănile Lui, calea spre inima Lui. Rănile cuiva, calea spre inima lui.

* *

Preaiubiţilor, am aşezat prima ilustraţie nu pentru că vreau să transform reflecţia aceasta într-o lecţie de psihoterapie seculară, învelită în ambalaj creştin. Sunt convins că orice act terapeutic care nu izvorăşte dintr-un spirit ce încearcă să împlinească legea iubirii de Cristos şi de oameni e doar o parodiere blasfemiatoare a adevăratei vindecări care, în moduri distincte, există doar în Isus. Ci am început în felul acesta pentru că e relevantă în înţelegerea unui mesaj pe care episodul reconfirmării lui Toma îl pune în discuţie. Diferenţa dintre tată şi psihoterapeut era una singură: terapeutul îi cunoştea durerea, ajungând, prin suferinţa ei, la inima ei. Şi pentru că acest înţeles, care scapă adesea popasului pe care noi îl facem asupra lui Toma în duminica ce-i poartă numele, s-ar putea să fie cheia rezolvării multora dintre problemele ce ţin de relaţionarea noastră cu ceilalţi. Aşadar, preaiubite soţ, dacă ai simţământul că între tine şi soţia ta s-a aşternut tăcerea, apleacă-te duios asupra ei, cunoaşte-i durerile, atinge-i rănile! Preaiubită soţie, dacă soţul a devenit un străin pentru tine, apleacă-te delicat asupra lui, cunoaşte-i durerile, atinge-i rănile! Scumpi părinţi, dacă fiii şi fiicele dumneavoastră sunt rebeli, obraznici şi nefericiţi, aplecaţi-vă blând asupra lor, căutând a le cunoaşte durerile, atingându-le rănile! Scump copil, dacă între tine şi părinţii tăi s-au aşezat munţi de resentimente şi de răceală afectivă, ridică-te spre cei care te-au adus în fiinţă, caută durerile lor a le cunoaşte şi rănile lor a le atinge!

Pentru noi, cei care lucrăm cu oamenii, indiferent dacă o facem sub harul sacerdotal, ministerial sau profesional, fiecare deschidere a vreunei persoane înaintea noastră e o invitaţie şi un privilegiu de a o cunoaşte. De multe ori, uităm că cei mai câştigaţi suntem noi. Pentru că, atunci când cineva vine spre noi şi ne vorbeşte despre rănile lui, ne deschide şi drumul spre inima lui. Eu îi iubesc, în chip deosebit, pe toţi cei care vin spre mine dezvăluindu-şi rănile firii! Ei nu ştiu că, prin gestul lor, cumva îmi spun că îşi deschid chiar inimile pentru a-mi face şi mie loc înăuntru.

În duminica reconfirmării lui Toma şi în toată vremea după aceea să ne deschidem inimile spre Domnul Cristos, iar împreună cu El şi laolaltă unul cu celălalt să ne vindecăm de rănile firii, trăind în iubire!

Învierea acoperă întrebările fără răspuns

Abia se iviseră zorii şi femeile mironosiţe, Maria din Migdala, Maria, mama lui Iacov, şi Salome au cumpărat miresme, pornind cu ele spre locul unde trupul Mântuitorului fusese depus. Evanghelia ne spune că se gândeau ele cum vor răsturna piatra de la gura mormântului. Ceea ce nu ne dezvăluie este drama care se petrecea în inimile lor. Maria Magdalena fusese tămăduită de Domnul. Ştia că El este profetul, Cel în care Dumnezeu lucrează cu putere. Câţiva morţi fuseseră aduşi la viaţă de Isus. Orbi îşi căpătaseră vederea, şchiopi abilitatea de a umbla, iar săracilor le fuseseră propovăduită Vestea cea Bună. Acum trupul Tămăduitorului său zăcea fără viaţă. „- De ce nu s-a putut salva Isus?”, „- De ce au fost oamenii aşa de răi încât L-au crucificat?”, „- Ce se va întâmpla acum cu ea?”, iată câteva întrebări pe care ni le-am pune şi noi, dacă am fi în locul lor. Îngândurate, femeile se apropie de mormânt. Surpriză însă: piatra era prăvălită, mormântul era gol. Noi chestiuni iau fiinţă în inima îndurerată a Mariei: „- L-au luat pe Domnul din mormânt! Unde L-au pus?”, „- Pentru ce L-au luat?” A răsărit soarele, Sabatul a trecut, iar oamenii şi-au reluat activităţile lor cotidiene. Numai Maria stă şi plânge. Nimănui nu-i pasă de durerea ei. Din singura Fiinţă care s-a aplecat asupra ei cu atâta dragoste, nici măcar corpul nu a rămas. Rememorează clipele de demult. Mai ieri, şapte duhuri îi răpiseră bucuria de a trăi. Cu un cuvânt, cu o mână întinsă, cu o inimă simţind la unison cu a ei, un Străin se apropiase de ea, redându-i libertatea. El fusese Singurul care a înţeles-o vreodată pe deplin.

*

Deodată, la uşa camerei unde se ascunseseră ucenicii ca nu cumva să aibă şi ei parte de aceeaşi moarte ca a Învăţătorului lor, bate Maria Magdalena. „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus” (Ioan 20, 3). Petru şi Ioan se ridică şi aleargă degrabă la mormânt. Petru tocmai fusese confruntat cu limitele puterii personale. În noaptea trădării, cântarea cocoşului îi trezise glasul conştiinţei. Şi-a negat Domnul şi Isus ştia de tăgăduirea sa, înainte de a se întâmpla. Multă durere era acum în sufletul său! Şi atâtea întrebări erau fără răspuns! Ioan, ucenicul pe care-l iubea în mod deosebit Cristos, asistase, alături de maica sfântă şi de alte femei, la tabloul groaznic al crucificării Domnului Isus. Văzuse cum se scurgeau din El şiroaiele de sânge, Îi auzise cele din urmă cuvinte. Toate acestea erau încă vii în sufletul lui Ioan. Toate rugăciunile Domnului de dinainte de cruce, toate sfaturile pentru ucenici, toate mângâierile sfinte pe care Ioan, sub călăuzire divină, avea să ni le dezvăluie şi nouă, pe paginile Evangheliei sale, făceau notă discordantă cu moartea Domnului şi acum cu vestea dispariţiei trupului neînsufleţit. Şi în dreptul lui, multe întrebări se zămisleau.

* *

Luca şi Cleopa, în drum spre Emaus. Parte din grupul extins al ucenicilor, aceştia doi se frământau că Profetul „puternic în faptă şi în cuvânt”, nădejdea răscumpărării lui Israel, era mort de trei zile. Ba încă nişte femei, mergând cu miresme la mormânt, au afirmat că au avut vedenie de îngeri, spunând că El este viu. Atâtea speranţe năruite, atâta deznădejde, atâta zbucium, aşa mare taină şi aşa de multe întrebări!

* * *

Preaiubiţilor, ca ei toţi suntem şi noi. Cu multe, multe întrebări. Unii suferim în trupurile noastre, cerând răspuns de la Domnul pentru multele chestiuni legate de durerile multe şi grele. Alţii suferim în sufletele noastre: tristeţe, teamă, solitudine şi nelinişte stau scrise pe lăuntrul nostru; nu sunt mai prejos acestea decât solul celui rău în corpul fizic. Şi acestea nasc în noi atâtea interogaţii. Iar alţii avem multe nedumeriri de ordin spiritual! Vă invit să ne identificăm cu aceşti primi martori ai Învierii Domnului Isus! Şi acolo, în drumul cutezător al nostru spre Isus cel Răstignit, în odaia unde ne ascundem de ameninţarea vrăjmaşului sau pe drumul nostru propriu spre Emaus, să ne lăsăm surprinşi de miracolul Învierii! Cu adevărat, întâlnindu-ne cu Cel Înviat, multe întrebări nu-şi vor primi răspuns aici. La fel s-a întâmplat şi atunci. Martorii Învierii au suferit de multe dureri, de multe persecuţii şi nu puţini au adormit ca martiri. Dar ştiţi ceva? De la Înviere încolo, le-au suportat pe toate cu bucurie! Căci, până la urmă, Învierea nu-şi propune a ne răspunde tuturor întrebărilor, ci a le acoperi cu fericirea de a trăi cu Isus cel Viu… A le acoperi aşa cum acoperă soarele aştrii nopţii. A le acoperi pentru puţină vreme, până acolo unde Faţa Lui blândă şi zâmbetul Său duios le vor risipi pe toate cele ce ţin de pământ şi de moarte!

Cristos, speranţa noastră, viitorul nostru, destinul nostru, mângâierea şi mântuirea noastre, a înviat!

http://embed.trilulilu.ro/audio/mariaeschimos/5970e79249aa5b.swf

De ce plânge Isus?

Cu jumătate de mileniu înainte, profetul Zaharia prevestise momentul acesta: ”Bucură-te foarte mult, fiică a Sionului! Strigă de bucurie, fiică a Ierusalimului! Iată, Împăratul tău vine la tine; El este drept și aduce mântuire, este smerit și călare pe un măgar, chiar pe un măgăruș, mânzul unei măgărițe” (Zaharia 9, 9). Acum venise ziua aceea, cea dintâi a săptămânii, în care Isus intra în Ierusalim. Se apropia sărbătoarea pascală. Ierusalimul era inima spiritualității iudaice. O dată pe an, mare mulțime de iudei, răspândită în tot Imperiul Roman, se aduna spre a aduce cult și jertfă la Templu. Alături de evreii veniți la Ierusalim cu scopul închinării, Îl urmau pe Domnul Isus toți cei care auziseră vestea învierii lui Lazăr și a altor minuni înfăptuite de Cristos. Isus trimisese doi ucenici pentru a-I aduce un măgăruș. Așa, profeția avea să fie împlinită întru totul. El, prin care întreaga creație stă în ființă, se afla iarăși în nevoie de un animal. La venirea Sa în lume, singura ocrotire Îi erau, alături de sfinții Săi părinți, animalele ieslei. Acum însă, măgărușul de care Domnul avea trebuință era sălbatic, neîmblânzit. Un simbol, spun inspirații Părinți ai Bisericii, al neamurilor aflate în afara primului legământ; mai în profunzime, o imagine a inimii mele și a inimii dvs. aflate sub guvernarea pornirilor rebele. Și iată un alt element asupra căruia e bine să medităm: ”Și pe când mergea El, își așterneau hainele pe drum” (Luca 19, 36). Când au apărut hainele în istoria lumii? O dată cu păcatul. Atunci, când protopărinții noștri au greșit cei dintâi, slava lui Dumnezeu le-a părăsit trupurile, iar ei și-au acoperit corpul cu haine făcute din piele. Acum, Isus venea să-i poarte pe toți cei doritori la starea primordială, prin propovăduirea Evangheliei în lumea întreagă, tuturor popoarelor. Întruchipare a Raiului și Cale într-acolo, Mântuitorul schimbă istoria: hainele sunt aruncate acum în calea dobitocului, arătându-se că suntem izbăviți, prin Isus, de a noastră dobitocie. Ieri, rușinea ne făcea să ne acoperim și să ne ascundem. Azi, când Isus intră în cetate, strigăm osanale plini de curaj, de îndrăzneală.

Cristos urma întru totul obiceiul iudaic al întâmpinării împăraților. Pentru prima oară în toată slujirea Lui de până atunci, Se lăsa adorat de mulțime. Își păstra însă blândețea și smerenia, coordonate care, în economia divină, sunt în același ton cu regalitatea Proniei. Mulțimea aclama, convinsă că a sosit vremea eliberării sale de jub jug roman. Evreii se vedeau deja liberi, formând o națiune independentă, cu un Rege puternic și mântuitor. În mintea ucenicilor, creștea dorința ca ei să fie părtași domniei lui Cristos. Și abia acum, toate drumurile lor cu Isus, în post și priveghere, în umilință și renunțare la cele lumești, păreau a se sfărși. Dar Domnul avea o altă lucrare. Cu adevărat, dacă pruncii ar fi încetat a-L glorifica, pietrele ar fi vorbit despre El, semn că omul care nu-L adoră pe Domnul Isus este mai prejos decât pietrele. Dar nu spre închinarea adusă Persoanei Sale era intrarea Sa triumfală în Ierusalim, ci spre îndreptarea atenției tuturor asupra răstignirii ce avea să vină. Oamenii aceștia ce-I înalță Numele lui Isus astăzi, în zi de crucificare vor fi sensibilizați să privească monumentul mântuirii lor.

Abordez aici, înainte de timpul biblic în care e situat evenimentul cu pricina, cu îngăduința frățiilor voastre, episodul intrării Domnului în Templu. Locașul central de închinare iudaică oferea imaginea dezolantă a imixtiunii profanului în sacrul ceremonial. Negustorii, vânzătorii de animale și schimbătorii de bani făceau comerț în locașul Templului destinat păgânilor. Cei de alte credințe se puteau apropia de Dumnezeu în această incintă. Aici, în atriul păgânilor, puteau să facă primii lor pași spre credința în singurul Dumnezeu adevărat. Dar acum, atriul păgânilor era pângărit. Preaiubiților, astăzi noi suntem Templul lui Dumnezeu. Mai păstrăm vreun loc în inima noastră unde pelerinul necunoscător de Cristos să-și găsească odihna? Vrednice de ascultare sunt cuvintele unei martire a credinței creștine, închise sub regimul comunist, despre persecutorii săi: ”Orice om, chiar și un torționar care se întâlnește cu un creștin, găsește acolo, în inima creștinului, un locșor unde chipul său hidos e văzut sub o altă lumină, înfrumusețat. Chiar dacă e privit ca un criminal, pentru noi el devine o ființă care are dreptul la dragostea noastră” („The Pastor’s Wife”, Sabina Wurmbrand).

Ce zi agitată! Se lasă seara peste Ierusalim. Din glasurile adoratorilor Săi, rămân slabe ecouri care nu fac decât să accentueze tristețea Mântuitorului. Isus plânge. Dar lacrimile Lui nu se scurg pentru suferința ce va să vină. Nu, e un alt timp dedicat durerii acesteia. Domnul Isus plânge pentru cetate. Pentru Ierusalimul ce n-a vrut să primească mesajul păcii și a respins Solul cercetării sale. Într-un fel aparte, în plânsul Său, suntem cuprinși și noi. Da, noi, chiar noi, dvs. și cu mine. Isus a intrat, blând și smerit, în inimile noastre sălbatice, îmblânzindu-le și pe ele. A biciuit patimile lăuntrului și a făcut din noi Temple pentru Spiritul Său. Odată, cândva, cumva, a trecut Isus și prin dreptul nostru. I-am cântat atunci osanale și I-am adus adorarea pe care o merită. Dar azi, precum evreii de altădată, prin îndepărtarea noastră de Domnul Isus, păcatele cele multe ne-au făcut să cerem iarăși crucificarea Lui.

În zi de Florii, tocmai plânsul Regelui Isus pentru noi să ne convingă a ne deschide iarăși cetatea sufletului pentru El:

”Porți, ridicați-vă capetele!
Și ridicați-vă, porți ale eternității
și va intra Împăratul gloriei!
Cine este acest Împărat al gloriei?
Domnul cel tare și puternic,
Domnul cel puternic în luptă”.
Psalmul 23 (24), 7-8

Doamne Isuse Cristoase, Cel coborât din mărire în chip smerit, astăzi bați la porțile cetăților noastre interioare! Isuse, n-am cunoscut că lucrarea Ta în noi e spre pace, și-n ziua cercetării Ți-am întors spatele! Nu avem nimic să-Ți dăruim acum, căci fapte mai grele ca ale dobitoacelor am săvârșit. Mai privește încă cu milă spre noi! Lasă harul Tău să ne acopere, sângele Tău să ne curățească, mijlocirea Ta, cea de la dreapta Tatălui, să ne fie spre mântuire! Rege, venit în chip de rob, pătrunde în inimile noastre, ca în Templul de odinioară, aducând în ele curățirea de toată întinăciunea nevegherii noastre! Și ne conduce a petrece praznicele Sfintelor Tale Patimi și ale Învierii Tale cu inimi înnoite, revigorate și salvate de Tine, întru Ziua cea neînserată a eternității cu Tine!

Avem nevoie de Dumnezeu

Ați auzit de Tancredo Neves? Probabil că cei mai mulți nu. Tancredo Neves a candidat la președinția Braziliei. Pe când își dădea tot concursul pentru a strânge cât mai multe voturi, personajul nostru avea să declare: ”dacă aș obține cinci sute de mii de voturi din partea partidului care mă sprijină electoral, nici Dumnezeu nu m-ar mai putea îndepărta de la Președinție”. Tancredo Neves a obținut voturile, dar s-a îmbolnăvit cu o zi înainte de a deveni președinte, după care a murit.

John Lenon, crescut mai mult de o mătușă și de unchiul său, George, suferă, o dată cu moartea lui George, o traumă ce-și pune pecetea peste lăuntrul lui. Se regăsește, de acum încolo, în stilul de viață „rock and roll„. Începe, împreună cu trupa sa, să susțină concerte în toată lumea. La o conferință de presă, John Lenon face o declarație șocantă: „creștinătatea va lua sfârșit, va dispărea. Nu este nevoie să-mi susțin aceasta idee. Sunt sigur. Nu am ce spune despre Isus, însă cei ce-L urmau erau oameni prea simpli, astăzi noi suntem mai cunoscuți decât El!„ Într-o zi de iarnă, la ieșire din locuință, în fața apartamentului său, un tânăr îl acostează, cerându-i un autograf. La întoarcere, în dreptul intrării în clădirea unde el locuia, John e ucis cu patru gloanțe în spate de tânărul respectiv. Creștinismul nu a dispărut, dar viața lui terestră s-a sfârșit.

Marilyn Monroe, în timpul unei reprezentații de spectacol, a fost vizitată de pastorul baptist Billy Graham. Acesta susținea că a primit de la Dumnezeu însărcinarea de a-i vorbi despre El. După mesajul pastorului, ea a declarat categoric: ”N-am nevoie de Isus al tău!” La o săptămână, a fost găsită moartă, în apartamentul ei.

Preaiubiților, ideea de a scrie un mesaj a cărui temă să aducă-n prim plan nevoia noastră de Dumnezeu mi-a venit ascultând predica unui preot american, aflat pentru o vreme în România. Spunea sfinția sa că, pe când era copil, majoritatea familiilor americane mergeau la locașurile de cult. În funcție de confesiune, catolicii mergeau la Bisericile Catolice, protestanții la Bisericile Protestante, evreii la Sinagogi, dar, pe atunci, credința era la loc de cinste. Astăzi, mare parte din populația Americii crede o minciună: ”Nu am nevoie de Dumnezeu!” M-am gândit și la noi, românii. O amică îmi spunea, cu durere, că, chiar la Paști, după binecuvântarea candelei pascale, o bună parte din mulțimea adunată la slujbă dispare subit. Ieri, era interzis să fii creștin practicant. Dar așa era un dor în inima românului încât, în ciuda tuturor presiunilor și-n deplina conștiență a repercursiunilor, nu puțini practicanți erau plini de Cristos. I-a costat mult pe unii dintre aceștia iubirea de Isus: închisoare, familii dezbinate, sărăcie, boală, spălarea creierului și depersonalizare, moarte. Dar nu puțini sunt îngerii închisorilor care, asemeni lui Steinhardt, și-au găsit acolo, fericirea. Ei au înțeles și acum ne spun și nouă că adevărata fericire nu depinde de circumstanțe, ci de cutezanța gândului de a se uni cu Spiritul lui Cristos. Ei au înțeles și ne spun și nouă că adevărata fericire nu ține de ce ai tu, căci lor totul al lor li se luase, ci de ce are Domnul Isus în tine.

Se plângea un regizor de faptul că, în perioada persecuției comuniste, puțini intelectuali au rămas creștini mărturisitori, plătind prețul legământului lor cu Cristos. Și spunea el că atunci a înțeles mai bine de ce Domnul Isus a preferat să-și selecteze ucenicii din rândurile oamenilor simpli. Dar nu e vorba numai despre intelectuali. E vorba despre o natură umană, în general. Purtăm în noi o fire înclinată spre a-L căuta cu fervoare pe Dumnezeu la vreme de suferință, pentru a-L respinge apoi cu aceeași înflăcare când totul merge strună. Să ne uităm cu băgare de seamă în viețile noastre: nu cumva problemele noastre, încercările care nu ne mai dau pace, ș.a. sunt semnale de alarmă cu menirea de a ne ajuta să nu mai credem minciuna pe care atât de mult am lăsat-o să ne schimbe sistemul de valori, minciuna aceasta mare cum că n-am avea nevoie de Dumnezeu, că ne descurcăm singuri, că Dumnezeu e pentru oameni slabi, că știința explică și rezolvă totul? Haideți să ne amintim de un priveghi: găsim un trup fără suflare, al unui om care mai ieri era ”în putere”; am vorbit cu el, a trăit printre noi! Unde ne e „puterea„ în ceasul morții? Ce mai putem face cu banii? Unde ne sunt statutul social, faima, reputația, imaginea? În fața morții, cu toții suntem egali. Și de ne credem atât de bravi încât să punem toate realizările noastre pe seama muncii pasionale, depuse cu multe sacrificii, și nu realizăm că Dumnezeu a intervenit pe tot drumul vieții noastre, deschizându-ne ferestre spre binecuvântare și închizând uși care ne-ar fi adus în stări dezolante, măcar în fața marii treceri trebuie să ne recunoaștem neputința și nevoia de El.

Știți, când decidem că nu mai avem nevoie de Dumnezeu, la început lucrurile merg bine. Așa s-a întâmplat, de pildă, cu Iona. S-a hotărât să plece departe de fața lui Dumnezeu. Deși spre ”capătul pământului” nu erau puține curse pe an, Iona găsește o corabie care merge la Tars. Prețul călătoriei e imens, dar Iona dispune și de resursele necesare pentru călătorie. Se iscă o furtună, Iona e aruncat în mare, stă un timp în stomacul unui pește masiv, se roagă pentru iertare și Dumnezeu îl reabilitează. Vedeți, când spunem că nu mai avem nevoie de Dumnezeu, la început, toate lucrurile par să ne meargă strună! Până la un punct. De ne vom converti după punctul acela, Dumnezeu are bunăvoința a ne ierta, dar… Pentru Iona, punctul acela a însemnat beznă, disperare, chin sufletesc și trupesc. În acest ultim aspect, să nu uităm că pielea lui a fost arsă, intrând în contact cu sucul gastric al peștelui ce l-a înghițit. S-ar prea putea ca și pe noi să ne coste respingerea lui Dumnezeu.

Campinas, Brazilia, 2005. Un grup de tineri, unii beți, alții drogați, trec pe la casa unei fete, chemând-o cu ei. ”Fiică, te rog, nu merge cu ei”, îi răspunde mama înlăcrimată. Vâzând că nu-i cale de înduplecare a fiicei, mama face un ultim gest: ia mâna fetei în mâna ei, rostind pentru ea și pentru toți prietenii ei o binecuvântare: ”Fiica mea, copiilor, mergeți cu Isus în pace și siguranță și fie ca El să vă apere și să vă protejeze!” Tinerii i-au răspuns în batjocură: ”Poate dacă Isus merge în portbagaj, pentru că aici, înăuntru, e deja plin, suntem prea mulți ca să mai încapă cineva”. Și toți au izbucnit în râs. Peste câteva ore, s-a aflat vestea: toți pasagerii erau morți, mutilați, iar mașina era de nerecunoscut. În mod surprinzător, portbagajul era neatins. Spre uimirea lor, polițiștii au găsit un carton de ouă, iar ouăle erau toate întregi. Nimeni nu și-a putut explica fenomenul, până la relatarea replicii pe care tinerii au dat-o, înainte de goana spre moarte, ofertei de viață a maicii credincioase.

Avem nevoie de Dumnezeu! Unde Îi dăm voie să locuiască, acolo va veni cu paza, sfințirea, viața Sa. În ceea ce mă privește, mai mult decât orice, am nevoie, în perioada Postului acestuia de dinaintea sărbătorii pascale, să realizez măsura de necuprins a nevoii mele de Domnul Isus. Dumnezeu era în Cristos, pe Cruce, împăcându-ne cu Sine (după 2 Corinteni 5, 19). Eram acolo, la Golgota, și noi. Împăcați, prin Isus, cu Tatăl. Acolo, pe Cruce, trăiam, ca niciodată până atunci, cu toții, în Isus, misterul Iubirii depline. Locul nostru e acolo, în dragostea Lui. Știind acestea, să ne deschidem mai tare, să ne lăsăm transformați mai mult de Paștile acestea, ca să găsim în Domnul Isus odihnă, și încă fericită veșnică odihnă!

Dinamica despătimirii

Am găsit, în spaţiul virtual, o ilustraţie revelatoare pentru tema pe care ne-o propunem spre analiză. Într-o zi, un administrator al unei săli de teatru a primit un telefon de la o doamnă care îi cerea ajutorul. Aceasta i-a spus ca şi-a pierdut o broşă cu diamante, care se poate să fi căzut în sala de spectacol. Administratorul i-a cerut doamnei să aştepte la telefon, în timp ce el avea să trimită pe cineva pentru a căuta în zona în care ea şi-a avut biletul. În doar câteva minute, un îngrijitor s-a întors având în mână acea bijuterie preţioasă. Când însă administratorul a ridicat receptorul pentru a-i comunica acelei doamne vestea cea bună, linia era întreruptă. Doamna închisese receptorul! Spre uimirea tuturor, aceasta nici n-a mai revenit cu vreun alt telefon. Deşi broşa a fost găsită, administratorul n-a putut s-o înapoieze aceleia care o pierduse, pentru că ea a închis înainte de vreme. În acelaşi fel, şi Dumnezeu a pregătit pentru noi o cale prin care putem scăpa de povara păcatului, prin Domnul Isus, dar noi continuăm să trăim, ca acea femeie, o viaţă de durere, amărăciune şi disperare, pentru că ne-am închis inima ca nu cumva să auzim vestea eliberării!

Mă uimeşte mereu frumuseţea lui Cristos! Găseşte El întotdeauna soluţii pentru problemele pe care noi suntem experţi în a ni le crea! Ba mai mult, Şi le asumă, trăieşte responsabilitatea lor; El, Cel neîntinat, veşnic în unire cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în imaculata familie a Treimii! Cum i-a inspirat El pe sfinţii Săi a ne lăsa, prin pilda umblării lor în lumină, cărări drepte şi sigure spre eliberare! Arhiepiscopul Andrei al Albei-Iulia, în cartea care poartă numele reflecţiei noastre, sintetizează, într-un mod magnific, experienţa Bisericii de două milenii, în lupta ei perenă şi victorioasă cu păcatul. Autorul porneşte de la premiza că, aşa cum sunt, prin înşelarea diavolului celui veghetor, trepte spre înlănţuirea-n păcat, se găsesc, în Domnul Cristos, şi modalităţi de sfărâmare a lanţurilor. În urcuşul spiritual spre libertate, o primă treaptă propusă e credinţa. Ştim noi, de la Duhul Sfânt care a grăit prin scriitorul epistolei către Evrei, ce este credinţa: „iar credinţa este convingerea fermă cu privire la cele sperate, o dovadă interioară despre lucrurile nevăzute” (Evrei 11,1). Eu cred că problema principală, atunci când vorbim despre credinţă, este aceea că suntem convinşi că Dumnezeu este şi bine facem, însă avem probleme serioase când vine vorba să credem că El poate. În dinamica despătimirii noastre însă, e important să ne încredem în puterea lui Dumnezeu de a ne salva de păcatul din noi. Veţi spune: „dar păcatul meu e prea mare”, „am ajuns în starea în care nici Dumnezeu nu mă poate ajuta”, „nu e dator Dumnezeu a mă mântui de fărădelegea mea”. Să nu ne lăsăm înşelaţi: lui Dumnezeu Îi pasă de noi şi Dumnezeu ne poate face făpturi cu totul libere de patimi.

A doua treaptă spre despătimire ni se prezintă a fi frica de Dumnezeu. „Credinţa produce în noi frica şi frica ne sileşte să ne convertim şi să lucrăm cele bune” (Sfântul Isaac Sirul). Îmi amintesc că una din experienţele pregătitoare pentru convertirea mea a fost tocmai frica de rob: m-am văzut, pentru prima oară până atunci, în toată micimea mea, iar pe Dumnezeu l-am văzut, pentru prima oară până atunci, în măreţia-I de necuprins. Şi m-am înspăimântat: pe dinafară, am început să tremur, pe dinăuntru, tot lăuntrul meu s-a cutremurat. Se năştea atunci în mine prima etapă a fricii de Domnul: frica de rob. Părinţii Bisericii ne ajută să înţelegem că frica de Domnul urmează apoi o traiectorie duhovnicească, devenind frica simbriaşilor, care muncesc pentru cer de dragul răsplătirii de dincolo, şi devine desăvârşită când se transformă-n iubire. Aici, în iubire, singura temere e să nu cumva să-L răneşti, prin păcatul tău, pe preaiubitul sufletului tău! Cu El, te porţi galant, blând. Îi sorbi cuvintele, te apleci pe al Său piept şi îţi potriveşti ceasornicul inimii ca nu cumva să aibă vreun alt ticăit decât al Lui. Uşor îi e omului a părăsi temerea de Dumnezeu, iar pentru a nu pierde această smerită dimensiune, e necesar să urmeze necurmat sfântul îndemn: „În tot ce faci, adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată” (Sirah 7, 38).

Credinţa şi frica de Domnul ne conduc la convertire. Pocăinţa, înnoirea minţii, cu toate cele trei stări: regret pentru păcat, recunoaştere (mărturisire) şi renunţare la păcat, e treaptă peste care nu se poate nicicum trece în drumul nostru spre Cristos. Înfrânarea e apoi pasul pe care Isus ne dă putere a-l face. Mare e lupta vrăjmaşului de a parazita iarăşi un suflet măturat de Duhul Sfânt. Evitarea tuturor contextelor ispititoare se impune neapărat în faza aceasta. Pentru un dependent de alcool, se cere să nu se mai oprească în faţa vreunui restaurant; pentru un gurmand, să-şi golească frigiderul; pentru un curvar, să evite tovărăşia persoanelor care constituie pentru el o ispită, etc. La început, ne spune sfântul Maxim Mărturisitorul, va fi mai greu, dar oprindu-ne de la înfăptuirea păcatului, vom creşte spre biruinţa asupra gândului păcătos, pentru ca, în cele din urmă, orice închipuire sensibilă să fie câştigată pentru Domnul Isus.

Urmează apoi pasul răbdării. Răbdarea suferinţei ne apropie de Dumnezeu într-un fel în care nimic altceva nu o poate face. „Necazul lucrează răbdare şi răbdarea încercare şi încercarea speranţă” (Romani 5,4). Îmi plac mult cuvintele, pline de speranţă, ale sfintei Tereza de Lisieux: „În curând, vom fi pe pământul nostru natal. În curând, bucuriile copilăriei noastre, serile de duminică… totul ne va fi restituit pentru totdeauna” (Scrisoarea 130). Nădejdea reactualizează neîncetat credinţa, e puntea între credinţă şi clipa materializării ei. Ce trist este că vorbim aşa de puţin despre speranţă! Iubiţi prieteni, ce-ar fi să cultivăm mai cu stăruinţă virtutea speranţei? Ce-ar fi să privim dincolo de cruce, la glorioasa Înviere? Haideţi să vedem dincolo de problemele noastre, urcând pe treapta speranţei până acolo unde se zăreşte veşnicia cu Isus, iar necazurile omeneşti par atât de mici, prin raportarea efemerităţii lor la eternitatea pentru care am fost creaţi! Nepătimirea urmează speranţei, fiind cea din urmă treaptă.

Aplecându-mă asupra acestei teme, mi-am dat seama că aici, în confruntarea cu păcatul, stă adevărata noastră luptă. Trăim veacuri în care noi, oamenii peste măsură de moderni, ba ne minimalizăm greşelile, ba le justificăm, arătând spre ograda celuilalt. Şi noi, ca şi creştini, trebuie să redevenim responsabili. Erau odinioară creştini care preferau moartea, în locul păcatului. Pe noi, aproape că nu ne mai mişcă murdăria lăuntrului. Dar nu se poate să nu vină momentul de cercetare din partea Domnului! Şi atunci, la ceas de liturghie, pe paginile Scripturii, lecturând relatarea experienţelor oamenilor dedicaţi Lui sau având astfel de modele în bisericile noastre locale, pe patul suferinţei sau al morţii, să ne vedem (unii pentru prima oară, alţii pentru a doua) pe noi în toată micimea noastră, iar pe Dumnezeu să-L surprindem în măreţia-I de necuprins! Aşa să ne vedem, ca să îndrăznim să credem cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea: „Nu vă fie frică să-L primiţi pe Isus şi să acceptaţi puterea Lui… Nu vă fie frică! Deschideţi-I, deschideţi-I larg uşile lui Isus! Nu vă fie frică! Isus ştie ce e înăuntrul omului, doar El o ştie”. Şi crezând în Domnul Isus, primindu-L şi umplându-ne cu a Lui putere, să ajungem să facem din cântarea de înviere imnul vieţii noastre mântuite şi cu totul libere de pătimirea cea stricăcioasă:

„Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Cristoase,
Astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce-ai înviat.
Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine,
Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta”
Imn pascal

Dinamica pătimirii

N. mi-a fost o vreme însoţitor pe drumul spre Cristos, pe când nu ştiam prea multe despre El, dar eram dornic a-L afla. Îmi amintesc râvna lui de la început, întrebările multe, experienţele minunate ale dragostei dintâi. Când mă gândesc însă la viaţa lui spirituală de atunci, ca o radiografie premonitorie îmi apar în minte spusele lui: „mulţi creştini văd convertirea ca fiind finish-ul vieţii de credinţă, când, de fapt, profunda apropiere de Domnul Isus e doar startul cursei spre El”. Auditoriul era încântat de marile şi adevăratele lui cuvinte. Am rememorat acest episod al vieţii lui, de curând, când mi-a fost îngăduit a mă întâlni iarăşi, preţ de câteva clipe, cu N. Startul bun nu a însemnat finish-ul cu Dumnezeu. Încă păstrez speranţa unei întoarceri la iubirea primordială, în cazul lui. Dar ce se va întâmpla cu N. ţine deja de tainica întâlnire a harului divin cu disponibilitatea lui, în spaţiul liberului său arbitru. Am încercat să merg pe firul evenimentelor, ca să-mi dau seama unde traiectoria spre cer a fost părăsită. Şi, prin acest demers, am realizat cât de valoroasă e, pentru practica Bisericii, descrierea treptelor păcatului, după sfântul Nicodim Aghioritul.

Ne spune sfântul că prima treaptă a păcatului este să faci binele cu un scop rău. De pildă, să faci milostenie în gura târgului, atrăgând atenţia asupra ta. Grăitoare sunt cuvintele filocalice: „judecata lui Dumnezeu nu priveşte la cele făcute, ci la scopul celor făcute”. A doua treaptă este încetarea cu totul a binelui. Când ne lipsim cu totul de mersul la biserică, de exerciţiile spirituale, de nevoinţă, de ajutorul acordat aproapelui în nevoie, am păşit deja aici. Trăim momentul în care preotul ne enervează la culme, când vocile cantorului şi ale coriştilor, alături de acompaniamentul cu orga devin insuportabile, când toate acţiunile sociale nu mai prezintă nici un interes, când spunem categoric: „am lucrat destul pentru Biserică, pentru familie, pentru oameni. Să mai lucreze şi alţii!” Urmează a treia treaptă, momeala. Doar un gând trece prin mintea noastră, e pasager, vioi, pare străin de caracterul nostru: „ce-ar fi dacă tu…?” Acum însă, la treapta aceasta, el grăieşte, momeşte, bântuie, atacă, dar lăuntrul nostru tace. În a patra treaptă, începem să stăm de vorbă cu ispita. „Ce-ar fi dacă tu…” îşi găseşte răspuns în noi: „ce-ar fi dacă eu…” E pasul unirii, consimţirii cu gândul păcătos. În a cincea treaptă, apare lupta. Ne dăm seama de pericol, natura cea nouă se războieşte cu pofta lăuntrului. E bătălia între „da” şi „nu”, „a urma gândul păcătos” şi „a refuza păcatul”. Treapta a şasea este învoirea. „Da, ai dreptate, gândule! Aşa voi face, cum spui tu!” Treapta a şaptea este păcatul cu mintea (Sf. Maxim Mărturisitorul). Suntem în punctul în care se derulează păcatul, în mintea noastră, în cele mai mici şi aparent împlinitoare aspecte. Imaginaţia ne e captivă. Simţim plăcerea trupului, desfătarea simţurilor, ne vedem numărând banii sau cheltuindu-i prin supermarketuri, întrezărim clipa în care batem cu pumnul în masă, arătându-le tuturor cine e şeful. Săvârşirea păcatului este treapta a opta. În pasul al nouălea, apare obişnuinţa. Cădem în păcat pentru că ne-am obişnuit cu el, a început să facă parte integrantă din viaţa noastră. Urmează apoi treapta a zecea, împătimirea. Am căzut din păcat în patimă. Suntem robiţi, fără păcat „nu putem”. „Cine face păcatul este rob al păcatului” – Ioan 8, 34. Iată ce minciuni ne vâră satan în minte: „Asta e; acum nu mai e cale de întoarcere”, „dacă tot păcătuiesc, măcar să o fac cum trebuie”, „cele de dincolo le-am pierdut, să mă bucur de viaţă”. Urmează treapta deznădejdii. Încet-încet, frământarea lăuntrică ia un alt sens: „vezi ce om eşti?”, „nu eşti bun de nimic”, „nu eşti în stare”, „te aşteaptă Iadul”. Să ne ferească Domnul de cea din urmă treaptă, sinuciderea.

Vă povesteam mai sus de N., un om care-L căuta pe Dumnezeu cu multă pasiune cândva. Şi vă spuneam că am încercat să merg pe firul evenimentelor, ca să-mi dau seama unde traiectoria spre cer a fost părăsită. Şi abia acum, având înaintea mea mirobolantul model al dinamicii pătimirii, îmi dau seama… Abia acum realizez că problema începe nu când te bântuie gândul păcatului, nici când înfăptuieşti păcatul, ci cu mult înainte. În punctul acela în care nu mai faci bine de dragul lui Cristos, ci de dragul tău. Şi se continuă cu episodul acela în care nu mai găseşti ca fiind pline de sens, împlinitoare, clipele de părtăşie cu Domnul şi cu semenii tăi. Aşa a fost cu N. Nu a mai mers la slujbă, nu a mai deschis Biblia, nu s-a mai întâlnit cu Isus, nici direct, nici prin cei în nevoie.

Preaiubiţilor, cu multe păcate ne confruntăm şi noi, în viaţa noastră. Nu suntem cu nimic mai buni decât N. Să ne amintim însă că, oriunde am fi, pe orice treaptă a păcatului, Domnul Isus Cristos este soluţia despătimirii noastre. Să fim conştienţi de iubirea Lui, de puterea Lui de reabilitare, şi să ne umplem de bucurie ştiind că mare îndurare ni s-a făcut să avem un Mântuitor milos, blând, cunoscător al zbaterilor noastre! Să ne legăm tot mai tare de El, cu speranţă, şi nu cu disperare! Să cerem, să căutăm, să batem la porţile Inimii Lui! Oh, cu cât drag ne va primi, cu câtă grijă ne va tămădui rănile, cu câtă tenacitate va schimba consecinţele căderii noastre în pricini de ridicare a celorlalţi răniţi ai Lui! Haideţi, împreună, să coborâm treptele pătimirii şi să le urcăm pe cele ale libertăţii în virtute!

Cum să ne purtăm cu cei de o altă credință?

Două curente filosofice erau la modă atunci în Atena. Primul, epicurianismul, susținea că înțelepciunea constă în căutarea și împlinirea exclusivă și excesivă a plăcerilor. Aceasta era partea hedonistă a viziunii despre lume și viață proprie epicurianismului. Cealaltă parte avea să inspire, de atunci încolo, structurile socio-politice cu cel mai distrugător efect asupra demnității umane: materialismul. Epicurianiștii susțineau că totul este materie. Ființa însăși e alcătuită prin îmbinarea întâmplătoare a atomilor, particule considerate mult timp porțiunile indivizibile ale materiei. Chiar și sufletul e de natură materială, potrivit aceleiași doctrine. Zeii… există și ei… pe undeva, fericiți, independenți, indiferenți, în starea în care trebuie să ajungă și înțeleptul, dacă va urma calea plăcerilor. De un lucru să fim siguri, ne spun epicurianiștii: nu trebuie să ne temem de nimeni și de nimic! Zeilor nu le pasă de noi, deci noi nu trebuie să ne temem de ei. Nu trebuie să ne înfricoșăm nici de moarte, căci, atunci când omul se descompune, nici moartea nu mai e. Noi, viața, moartea pier toate o dată cu dezintegrarea materiei din care noi suntem creați. Un singur lucru îi rămâne omului: să se bucure de viața pe care o are, căci o alta nu va avea. De departe însă, învățătura cea mai influentă a lumii antice, până la Domnul Cristos, rămâne cea a stoicilor. Apărută cu aproximativ trei secole înaintea Domnului nostru, tot în Atena, ideologia stoică afirma că nimic imaterial nu există, dar că fericirea nu stă în împlinirea nevoilor trupești, ci în căutarea virtuții. Virtutea și numai virtutea, implicând abstinența și asceza, poate aprinde în om focul pe care zeii l-au lăsat înlăuntrul lui. Astăzi, am spune că a epicurienilor gândire era una materialist-hedonistă, iar cea a stoicilor, materialist-panteistă. Două feluri de a vedea existența, două religii, două credințe, din ciocnirea cărora avea să se nască forța contemplativă care să modeleze filosofia de atunci și dintotdeauna. Într-o binecuvântată zi, apostolul națiunilor, sfântul Paul, avea să treacă prin Atena. Momentul poposirii sale acolo îi conferă prilejul de a vizualiza panorama dezolantă a înțelepciunii lumii fără de Dumnezeu. La tot pasul, idoli. Discuții fără scop și fără finalitate între epicurieni și stoici. Evrei care, în spiritul mai marilor lor, respingeau deplina revelație, necrezând în Fiul lui Dumnezeu. Și toți locuitorii cetății, fie ei atenieni, fie ei străini în trecere pe acolo, nu-și petreceau timpul cu nimic altceva decât să spună și să audă lucruri noi. Paul cunoscuse și el habotnicia, credința greșită, credința incompletă, dar acum era o făptură nouă. Duhul Sfânt locuia în El și îi scălda ființa cu miresmele unice ale lui Isus, Domnul care I se arătase cândva pe drumul lui, așezându-l pe Calea Sa. De aceea, contactul cu lumea aceasta îi întărâta duhul, îl întrista, îl ispitea, îl provoca la acțiune. Slava lui Dumnezeu era umbrită de închinarea idolatră. Iar sufletele piereau din lipsă de cunoștință. Glasul dragostei îl strigă. Și Paul răspunde…

Cu îngăduința dumneavoastră, aș vrea să privim împreună la modul în care apostolul se raportează la cei de o altă credință cu el. Și tare mi-aș dori să fie mica noastră aplecare spre acest episod al vieții lui Paul imbold la a ne analiza și de a schimba felul în care noi ne comportăm cu cei de o altă credință decât cea în Cristos!

Când mă uit la sfântul Paul, văd în el o balanță perfectă între onestitate și diplomație. Paul nu spune, precum avem noi obiceiul: ”Lasă-i în credința lor! E bine că ai o credință! E bine să ai o credință. Că-i într-un zeu, că-i într-altul, nu mai contează”. Nu, pe Paul îl doare că Numele Dumnezeului Unic în Sfânta Treime nu e glorificat. El știe Adevărul și e gata să-l mărturisească. Și iată cum procedează: ”stătea de vorbă în sinagogi cu iudeii și cu cei care se închinau, și în piață, în fiecare zi, cu aceia pe care îi întâlnea” (Fapte 17, 17). Vă dați seama? Era ”marele apostol al Neamurilor”, atâtea Biserici se nășteau prin conlucrarea lui cu Duhul Sfânt. Era dorit și bine primit în toate comunitățile ecleziale. Dar chemarea lui era alta. Oh, și cât de bine și-a înțeles-o! Paul Îl predica pe Cristos. Pe Cristos așa cum e El. Dar dincolo de sinceritatea lui, Paul deține darul extraordinar al rostirii cuvântului potrivit, într-un fel adecvat și la vremea cuvenită. Adus în fața tribunalului suprem atenian, Paul începe predicarea admirând, nu criticând: ”Bărbați atenieni, în toate privințele vă văd foarte religioși”. (Fapte 17, 22b). Știți, adevărul nu este o armă cu care să ne rănim aproapele nostru, fie el de o altă credință cu a noastră. Un predicator asiatic spunea: ”Adevărul este dat pentru a-i elibera pe oameni, nu pentru a le vâna greșelile”. Dar mult mi-s dragi spusele Maicii Tereza: ”Cuvintele care nu duc mai departe lumina lui Cristos îngroașă întunericul”. A spune adevărul cu blândețe, e mare har. Vedeți dvs., dacă noi Îl cunoaștem pe Domnul Isus și nu-L mărturisim, suntem niște ignoranți. Dacă noi Îl știm pe Domnul Cristos și-L propovăduim fără blândețe, suntem doar habotnici. Credința fără adevăr e iluzie, dar credința fără dragoste e fanatism. Întru adevăr, e nevoie de onestitate; întru diplomație, de iubire. Și, vai, ce nestemată plăcută ochiului duhovnicesc alcătuiesc cele două virtuți ce transpar din atitudinile sfântului Paul!

Apoi, mă uit la sfântul Paul și văd un excelent cunoscător al culturii vremii. Paul vorbea pe limba ascultătorilor lui. Cunoștea cultura lor. Și, mai presus de toate, știa că adevărata evanghelizare pornește de la picăturile de adevăr care sunt existente în orice cultură, în orice neam, în orice vreme: ”trecând pe aici și privind de aproape lucrurile la care vă închinați voi, am găsit și un altar pe care este înscris: ”Unui dumnezeu necunoscut!” Pe Acela deci, pe care voi, necunoscându-L, Îl onorați, pe El vi-L vestesc eu” (Fapte 17, 23-24). Adevărul trebuie prezentat în conformitate cu contextul ascultătorului. Într-un fel în Asia, într-alt fel în România. Într-un fel unui credincios din Biserica de care aparții, într-altul unuia de o altă confesiune. Aici greșim noi, practicanții, foarte mult. Încercăm să punem la îndoială credința celuilalt, care este sau ni se pare nouă a fi greșită, în loc să căutăm comunul care să ne ajute să expunem revelația completă celui de o altă credință. Procedând așa însă, distrugem, deopotrivă cu erezia, și fărâmiturile de adevăr din convingerile religioase ale persoanei în cauză. În urma prelegerii noastre înfocate, rămân doar răni lăuntrice, o confuzie și o debusolare surori cu necredința autentică. Găsesc un excelent exemplu de prezentare înțeleaptă, adaptată contextual, individualizată, în Catehismul Catolic. Întrebarea 163 e una fierbinte, mai ales pentru noi, românii, mai cu tendințe separatiste decât alte nații: ” Cum trebuie consideraţi creştinii necatolici?” Iată răspunsul: ”În Bisericile şi comunităţile ecleziale, care s au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii Catolice, se găsesc multe elemente de sfinţire şi de adevăr. Toate aceste bunuri provin de la Cristos şi stimulează spre unitatea catolică. Membrii acestor Biserici şi comunităţi sunt încorporaţi lui Cristos prin Botez; de aceea noi îi recunoaştem ca fraţi”. Iar punctul 170 e de-a dreptul picant: ”-Ce legătură există între Biserica Catolică şi religiile necreştine?” ”-Există o legătură dată, înainte de toate, de originea şi de scopul comun pentru întregul neam omenesc. Biserica Catolică recunoaşte că tot ceea ce este bun şi adevărat în celelalte religii vine de la Dumnezeu, este rază a adevărului său, poate să pregătească pentru primirea evangheliei şi să stimuleze spre unitatea omenirii în Biserica lui Cristos”. Dacă eu aș fi de o altă religie decât cea creștină și aș citi catehismul unei denominații fundamentaliste, l-aș arunca numaidecât. Dacă aș citi Catehismul Catolic, faptul că mi se zice că nu tot ce cred eu e greșit, ci că ceva din credința mea are de-a face cu adevărul, dar totuși Adevărul e mai mult decât atât, s-ar prea putea să mă determine să continui să lecturez. Să ne amintim deci lecția sfântului Paul: cultura cuiva, indiferent de cât de distinctă este de a mea, devine, prin cunoașterea ei profundă, punte spre Cristos și nu obstacol în calea găsirii Lui.

Dar, mai presus de onestitate, de diplomație, de contextualizare, văd în sfântul Paul un exemplu desăvârșit de iubire. Paul e omul iubirii. Omul care Îl vede pe Cristos aproape sau gata a se naște în inimile tuturor oamenilor, din orice neam, din orice seminție, din orice religie. Și nu doar Îl vede pe Isus luând ființă în locuința interioară a aproapelui, ci face totul ca această naștere a lui Dumnezeu în om să devină posibilă, prin a lui vorbire, prin a lui retragere (vers. 33), prin a lui purtare.

Vedeți dvs., toate elementele ce compun bogăția înțelepciunii pauline în raportarea la necredincioși sunt, de fapt, ale Domnului Isus. Cristos a venit să ne aducă Adevărul întreg, și a făcut-o plin de suavitate și de transparență. Cristos nu a rănit prin predicarea Lui, ci neîncetat a Lui vorbire a fost Viață din Cuvânt. Cristos nu a comunicat cu noi pe limba îngerilor, ci pe limba noastră ne-a învățat a vorbi limba cerului, încât și îngerii să aibă de la noi a-și însuși tainele închinării. Și meditând la acestea, am făcut legătura: Paul era înțelept în raportarea lui la necredincioși, pentru că în Paul trăia Isus. Paul (cel nou) trăia, dar nu mai trăia el (cel vechi). Paul cel de ieri își răstignise natura. Pe un drum al Damascului, lumina Luceafărului de dimineață îi luase privirea din noaptea firii, dându-i-o pe cea în duh. În Atena, într-un oarecare popas, prin cuvintele pauline grăia Însuși Cuvântul, iar în piept inima lui bătea la unison cu Inima Preasfântă a Domnului Cristos. Paul trăia, dar nu mai trăia el, ci Isus trăia în El…

Preaiubiților, felul în care ne purtăm cu cei de o altă credință arată cine trăiește în noi! Doamne, îndură-te de noi!

Cum sa ne purtam cu necredinciosii

http://embed.trilulilu.ro/audio/mariaeschimos/750844510f5310.swf

Ce fel de piatră sunt eu?

În timp ce citeam un material despre pietrele preţioase, am fost uimit mai cu seamă de ipoteza timpurie a genezei perlelor, contestată astăzi: când un firicel de nisip e prins de cochilie, stridia îl acoperă cu sidef, o substanţă din ea cu care îşi căptuşeşte în mod normal cochilia. În afară de perle, toate celelalte pietre, subiectiv considerate „preţioase”, au zămislit, în istoria lumii, mituri peste mituri, au fost pricini de scandaluri în lumea „înaltă” sau motive de bucurie; niciodată însă nestematele nu au fost tratate cu indiferenţă.

Mă gândeam la pietrele din Biblie, la propriu şi la figurat. La pietrele care au adus distrugere şi moarte. La cele care au arătat drumul, dar nu s-au clintit pe Cale. La pietrele vii care constituie, de când Cristos S-a aşezat Piatră Unghiulară la temelia ei, Sfânta Biserică.

Să le luăm pe primele. Pietrele morţii. Ştefan, bărbat plin de Duhul Sfânt, e ucis cu ele, devenind primul martir creştin. Înaintea lui, mulţi profeţi îşi cunoşteau trecerea la cele veşnice omorâţi în felul acesta. Dar pietrele materiale nu ucid singure, ci manevrate de inimi de piatră, de suflete reci, îngheţate, pustii, mândre, egoiste, habotnice. Oh, cât de lesne putem fi şi noi astfel de pietre! Ne învaţă Domnul Isus că nu doar luând în mâinile noastre pietre şi aruncându-le în alţii putem ucide, ci chiar cu atitudinile noastre putem atenta la viaţa lăuntrică a aproapelui nostru: „Aţi auzit că s-a spus celor din vechime: ‘Să nu ucizi!’; iar oricine va ucide va fi supus judecăţii; dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi supus judecăţii…” (Matei 5, 21-22). Îmi vin în minte trei categorii de persoane care sunt direct vizate de loviturile atitudinilor noastre greşite: greşiţii noştri, cei care au ajuns în poziţii sociale de noi tânjite, cei a căror existenţă constituie o mustrare pentru cugetul nostru. Aş insista asupra ultimei clase. De câte ori nu ne-am mâniat pe un semen de-al nostru care „nu-şi permite” libertăţile pe care noi ni le permitem, punând asupra lui etichete tendenţioase: „religios”, „îngust”, „conservator”, „legalist”, „ipocrit”? Habar nu avem de luptele lui interioare, de zbaterile lui, de tragismul luptei de a rămâne plăcut lui Cristos, de înfrângerile lui, de nevoia lui de mângâiere, de îmbărbătare, de ascultare, de simţire laolaltă cu el; atâta ştim, prezenţa lui e o ofensă la complacerea noastră în propria stare de lâncezeală spirituală.

De fapt, ce m-a determinat pe mine a medita la subiectul acesta a fost un fragment din predica Papei Benedict, mesaj rostit cu prilejul Epifaniei Domnului: „Mulţi au văzut steaua, dar numai puţini i-au înţeles mesajul. Cei care studiau Scriptura în timpul lui Isus cunoşteau perfect Cuvântul lui Dumnezeu. Au fost în măsură să spună fără nici o dificultate ceea ce se putea găsi în ea referitor la locul în care se va naşte Mesia, dar, aşa cum spune sfântul Augustin: ‘li s-a întâmplat lor ca şi pietrelor miliare (care arată drumul): în timp ce au dat indicaţii călătorilor de pe drum, ei au rămas nemişcaţi'” (Sermo 199. In Epiphania Domini, 1,2). Pietrele miliare. Arată conştiincios drumul, dar ele rămân nemişcate. E poate cea mai tristă stare: să ştii ce trebuie făcut şi să faci ceea ce nu trebuie făcut. Pe drept spunea sfântul Paul, sesizând pericolul acesta: „Îmi disciplinez trupul şi-l ţin în supunere, ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Corinteni 9, 27). Suntem aşa de buni la a le spune altora despre Cale, suntem experţi la a ne etala credinţa, dar oare când ne-am întâlnit noi înşine ultima oară cu Domnul Isus? Care a fost ultimul pas pe care l-am făcut din locul spiritual în care eram acum o săptămână, acum o lună, acum un an… acum zece ani?

Iată, în sfârşit, pietrele vii. „…voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Cristos” (1 Petru 2, 5). Oricine e în Cristos este, în parte, o piatră vie. Împreună, unul cu celălalt, suntem o casă, o preoţie jertfitoare şi mijlocitoare, în, cu şi prin Cristos. Permiteţi-mi să vă expun o ilustraţie emoţionantă! La o televiziune, în cadrul unei emisiuni pentru oamenii cu handicap, e chemat un comic celebru. Invitatul acceptă, punând însă condiţia că nu va sta decât cinci minute. Surpriză însă: trec cinci, zece, şaizeci… de minute şi invitatul e încă în faţa oamenilor. Nedumerit, producătorul îl întreabă la sfârşitul show-ului: „De ce aţi rămas atât de mult timp?” Cu lacrimi în ochi, omul nostru răspunde: „În faţa mea, stăteau două persoane cărora le lipsea câte o mână. Ei s-au aşezat unul lângă altul, în aşa fel încât mâinile lor bune să fie libere, iar trupurile să fie lipite prin partea unde membrele lor superioare lipseau. Când a venit momentul aplauzelor, mâna stângă a celui fără mâna dreaptă s-a unit cu mâna dreaptă a celui fără mâna stângă. Împreună au aplaudat.” Interesant, nu? Singuri, nici unul nu ar fi putut aduce jertfa mulţumirii lor. Împreună, au fost în stare… Singuri, suntem doar pietre, fie ele purtătoare de Cristos. Împreună, suntem Casa în care cu drag poposeşte şi vindecă Isus. Ca să stea nu minute, nici chiar ceasuri cu noi, ci o eternitate. Intenţionat am trunchiat versetul de mai sus. Înaintea celor scrise, stă cheia prin care dezideratul de a fi pietre vii devine realitate accesibila nouă: „De El apropiindu-vă, ca de o piatră vie, lepădată, în adevăr, de oameni, dar aleasă, preţioasă înaintea lui Dumnezeu, şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Cristos” (1 Petru 2, 4-5). Vrem să fim pietre vii? Să ne apropiem de Cristos, să-L cunoaştem pe El, şi puterea Învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, să ne identificăm cu moartea Lui.

Pietrele morţii, pietre miliare, pietrele vieţii. Ce fel de pietre suntem noi? Ce fel de piatră sunt eu? Ştiu că pietrele vii nu vor muri niciodată. De soarta cea din urmă a celorlalte pietre nu sunt sigur. Mai ştiu că strălucirea pietrelor vii nu e pentru lumea aceasta, ci nestematele acestea scânteiază doar în lumina potrivită a cerului. Ştiu că pietrele acestea nu pot supravieţui singure, viaţa lor e Însuşi Domnul Isus, măsura cu care se vor goli de conţinutul lor e măsura umplerii cu prezenţa Pietrei Vieţii. Şi mai ştiu că Biserica e asemenea unei scoici care nu se teme de firicelul străin de nisip, ci îl acoperă pe acesta cu sidef, născând perla din propria-i durere. Aşa şi noi, în măsura în care ne vom apropia de Cel care caută permanent de noi a Se apropia, preschimbaţi vom fi din pietre aducătoare de moarte şi din pietre moarte, indicatoare ale vieţii, în pietre vii, ocrotiţi fiind de Cristos în Biserică, chemaţi de Cristos la a trăi cu El în Biserică. Şi când umbrele vor dispărea, în lumina veşniciei, pietre vii de vom fi, vom deveni alături de Domnul Isus nestematele Împărăţiei Sale celei fără de sfârşit.

Aș vrea mai degrabă să fiu

„Nu mă simt bine deloc aici”, îmi spune cumnatul meu, adânc tulburat de vizita neaşteptată pe care părinţii mei au găsit cu cale să o facă locului unde odihnesc, în nădejdea învierii, trupurile bunilor mei. Adevărul este că nici pe mine nu mă încântă ideea reculegerii la cimitirul acela, la început de an. Subliniez, la „cimitirul acela”, care, spre deosebire de alte ţintirimuri are ceva ce mă priveşte personal: printre numele multe însemnate pe crucile de deasupra mormintelor, se găsesc numele persoanelor pe care le-am cunoscut. Oameni care mai ieri credeau mai mult sau mai puţin în propria moarte, oameni care se aşteptau la deces sau pe care crunta trecere în lumea cealaltă i-a surprins nepregătiţi, dar oameni a căror revenire în minte mă confruntă pe mine, vizitatorul tihnitului loc de veci, cu realitatea, nespus de dramatică, a faptului că eu însumi voi muri. Ştiţi, ne invită Părinţii Bisericii la un exerciţiu nespus de folositor pentru suflet: acela de a ne aminti, periodic, că vom muri. E uimitor cum noi, oamenii recenţi, am căutat toate mijloacele de a alunga de lângă noi tot ceea ce ne aminteşte de moarte, de la muribunzii care trec în lumea de dincolo singuri, prin cămine rupte de lume, până la priveghiurile care, din pseudoraţiuni ecologice, nu mai au voie a se ţine în case, sau până la cimitirele depărtate din ce în ce mai mult de locaşurile de cult. Şi totuşi, moartea, după venirea noastră în fiinţă, este evenimentul cert prin care va trece fiecare dintre noi.

Vă propun să medităm împreună la o ilustraţie tare dragă mie! Un preot s-a dus să-şi viziteze unul din enoriaşi şi omul era foarte ocupat. A intrat părintele în curte, omul mergea cu apă la cal, era tare preocupat de munca lui. Slujitorul altarului l-a oprit şi i-a spus: „Ascultă, domnule! Aş vrea să te întreb ceva: spune-mi, câte ore pe zi te îngrijeşti de calul din grajd?” „Două ore dimineaţa, una la prânz şi două seara”. „Dar de sufletul din dumneata, câte ore pe zi te îngrijeşti?”, a fost a doua întrebare. La care omul nostru a făcut socoteala şi-a zis: „Crezul nu-l mai ştiu de mult, Născătoarea am uitat-o, de mult timp nu mă mai gândesc la cele sfinte, doar un minut sau două pe zi în mintea mea mai apare ideea de Dumnezeu”. Preotul a început să plângă, s-a uitat în ochii acelui enoriaş şi i-a zis: „Domnule, aş vrea mai degrabă să fiu calul tău, decât sufletul tău!” Mă întreb ce ar zice preotul dacă ar trece prin dreptul sufletului meu şi mă ruşinez la gândul acesta. Mă întreb ce ar zice Marele Preot, Cel care îmi cunoaşte ferecatele taine ale lăuntrului, despre sufletul meu. Mi-ar spune Domnul Isus, Cel care ar trebui să fie binecuvântatul Rege al locuinţei mele interioare, că ar dori să fie altceva decât sufletul meu? Poate ar vrea să fie maşina mea, casa mea, familia mea, meseria mea, prietenii mei, animalul meu preferat, prestanţa mea, exteriorul meu cosmetizat…

A început un an nou. Cu planuri noi, cu speranţe proaspete, cu drumuri la fel sau altele care ne aşteaptă a le parcurge. De ne va prinde din nou viaţa în mrejile ei, de timpul va trece prea lesne, luându-şi, cu fiecare clipă ce ne-o răpeşte, tributul în noi, să ne oprim un moment… Să ne oprim pentru a ne aminti că vom muri. Şi atunci, să privim în Sus, spre Cel care, Dumnezeu fiind, chipul nostru a luat, pentru ca noi, dumneavoastră şi cu mine, să devenim, crezând în El şi trăind cu El, ceea ce am fost destinaţi a fi: chip al Chipului, chip uman care, privind la Isus, îşi ucide urâţenia, îşi sfinţeşte trăsăturile, îşi desăvârşeşte frumuseţea. Aşa, fiinţa aceasta transformată în Isus nu are a se mai teme de moarte, ci va socoti plecarea din această lume prilej binecuvântat de unire plenară cu Domnul Vieţii. Şi să spună Domnul Isus, la sfârşit de an 2010, trecând prin dreptul fiecăruia dintre noi şi cercetându-ne, că nu ar vrea să fie nimic altceva decât sufletul nostru, măturat şi îmbrăcat acum de Duhul Sfânt, în toată estetica Lui!

Un an cu Domnul Cristos, preaiubitule cititor!

Sărăcia de azi, bogăția de mâine

Era pe când calendarul număra cu minus anii istoriei. Era pe când domnea Irod, un rege care nu cunoștea nici o altă iubire mai împlinitoare decât cea pentru propriul eu. Era printr-un ținut care nu avea nici o strălucire vizibilă pentru ochiul firii. Un preot și cu soția acestuia, oameni drepți, păzitori în toate a legii, fără copii, dau naștere unui fiu, la bătrânețe – pentru ca puterea zămislirii lui să fie de la Dumnezeu și nu de la oameni -. Apoi, într-o altă cetate, un alt Fiu se naște. Un înger Îi vestește venirea din înalt și poposirea Sa în pântecele unei Fecioare simple, smerite, sărace, dar iubitoare de Dumnezeu. Și de e prima naștere miraculoasă, întrucât Elisabeta, din prima relatare, era stearpă, cum să nu sfideze firescul faptul că Maria, protagonista celei de-a doua istorisiri, e logodită cu un bărbat sfânt, Iosif, dar Cel pe care avea să-L nască fusese țesut în chip tainic, fără ca maica să știe de bărbat, din Duhul lui Dumnezeu?! M-am gândit zilele acestea mai mult la mama Domnului Isus. Fusese crescută, spune tradiția, din părinți evlavioși. De mică fusese oferită Domnului, fiind mereu aproape de sfintele învățături, vibrând lăuntric la unison cu pulsul spiritualității din vremea de atunci. Nu fusese niciodată bogată, nu cunoștea onorurile sociale ale celor avuți, ba chiar nutrea o sfântă temere de cele materiale și de privilegiile comunitare ale deținerii lor. Și totuși, viața ei intrase într-un fel de normalitate. Își dorea să-i iubească pe Dumnezeu și pe ceilalți. Un bărbat drept urma să se căsătorească cu ea. Împreună cu el, avea să crească întru desăvârșire. Împreună cu el, greul avea să fie purtat mai ușor, iar bucuriile urmau să fie înmulțite. Dar, într-o zi, un înger însemnat din oștirea cutezătoare a Dumnezeului viu, îi vestește că Isus, Fiul Celui Preaînalt ce va împărăți veșnic, se va întrupa în ea. Și ca o întărire în Maria a conștiinței putinței lui Dumnezeu de a săvârși miracolul, îngerul îi oferă exemplul rudei sale, al sterilei și vârstnicei Elisabeta, care e însărcinată în lună mare. Îmi sunt dragi cuvintele fecioarei Maria din cursul întâlnirii cu Elisabeta, imediat următoare angelofaniei: ”Sufletul meu preamărește pe Domnul și spiritul mi s-a bucurat în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit la starea smerită a roabei Sale… I-a dat jos de pe tronuri pe cei puternici și i-a înălțat pe cei smeriți. Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți și pe cei bogați i-a scos afară fără nimic…” (Luca 1, 46-47: 52-53). Elisabeta a dorit un fiu și, pentru că a umblat în Voia Domnului, a zămislit cel mai mare om născut din femeie (Matei 11, 11). Maria a dorit binecuvântare și, umblând în Voia Domnului, a devenit cea mai binecuvântată dintre femei (Luca 1, 42). Ieri, dintr-o perspectivă umană, viețile acestor două smerite femei nu păreau a anunța nimic spectaculos… Și, totuși, sărăcia lor, cu Dumnezeu, a devenit, la timpul Lui, bogăție spirituală nemăsurată.

Mă gândesc și la alți eroi asociați Nașterii Domnului. Magii erau păgâni, neștiutori de Dumnezeu în sensul în care evreii credeau a-L cunoaște. Citeau în stele. Se închinau stelelor. În înțelepciunea-I nețărmuită, Dumnezeu Se folosește chiar de idolul lor pentru a-i conduce la Cristos. Că bine spune Troparul Nașterii: ”Cei ce la stele se închinau, de la stele au învățat să se-nchine Ție, Soarelui Dreptății”. Și vin oamenii aceștia din Răsărit, călătoresc zile, săptămâni, luni, ani, găsesc Pruncul după multe peripeții, Îi oferă daruri cu însemnătate profetică, Îl adoră și… ceva se schimbă în ei. Vin închinători la idoli, pleacă închinători în duh și-n adevăr. Vin pe un drum și se întorc pe un altul. Dau curs unei străluciri stelare și găsesc Luceafărul de dimineață. Apoi, pe Câmpiile Betleemului, pășteau oile păstori evrei. Oamenii cei mai disprețuiți social pe atunci. Erau chiar activități care le erau interzise, pentru ”crima” de a fi ciobani. Dar li se arată lor, da, chiar lor, ciobani prea neînsemnați pentru elita socială iudaică, un înger, li se vestește și lor Nașterea minunată, și, deși trăiau din îngrijitul oilor și altceva nu știau a face, lasă totul și pleacă să se închine Pruncului celui de curând născut. Ieri, dintr-o perspectivă umană, viețile acestor două umile categorii sociale, a magilor și a păstorilor, nu păreau a anunța nimic spectaculos. Și totuși, sărăcia s-a transformat, atunci când harul Lui a găsit disponibilitatea lor, într-o bogăție spirituală de nedescris.

Iubite suflet, nu știu în ce categorie te regăsești! Poate că ești om sfânt, evlavios, urmaș demn al lui Cristos, precum sfintele rude ale Domnului. Poate că ești, asemeni mie, parte a oamenilor idolatri [1] sau puțin cunoscători și puțin iubitori de Dumnezeu. Îți dau o veste bună: ai un loc la iesle și tu! Poți face și tu parte din ceata adoratorilor care tot vin, de vreo două milenii, la iesle!

Știi de ce-mi place să merg la Isus? Pentru că, înainte de a merge la El, viața mea nu pare să anunțe nimic spectaculos. Dar oridecâteori merg la Domnul Isus, sărăcia mea se transformă într-o bogăție spirituală fără egal. Este ceea ce descrie Coehlo într-o scriere a sa -și tare bine reușește aici a o face -: ”trec zile, săptămâni, luni și ani fără să simți nimic nou. Totuși, odată ce se deschide o ușă, o adevărată avalanșă pătrunde prin spațiul deschis. Acum nu ai nimic, iar în clipa următoare ai mai mult decât poți accepta”. O ușă e deschisă spre ceruri. E Isus Cristos. Azi, e vremea aducerii aminte a întrupării, mâine e vremea comemorării răstignirii și a învierii. Dar toate aceste evenimente, înțelese, acceptate, personalizate, așezate în trăirea noastră curentă, ne aduc desfătări ale duhului inimaginabile. De aceea îmi place mie mult să merg la Domnul Isus: poți să nu ai nimic, iar în clipa următoare, cu El, ai mai mult decât poți accepta. Poți să fii sărac azi, dar cu El, mâine, ești bogatul moștenitor al cerului, cetățean împreună cu sfinții, om din Casa lui Dumnezeu.

Oricine și oricum ai fi, hai cu mine să ne închinăm Domnului Isus! Să mergem spre El așa cum suntem, pe drumurile noastre, dar să ne întoarcem pe drumul spre Casă! Să mergem săraci cu duhul la iesle, să ne întoarcem bogați în Cristos!

Doamne Isuse Cristoase, într-o vreme ca aceasta Te-ai pogorât din înălțime în grajdul ființei mele! Te-ai făcut Tu sărac, ca eu să fiu bogat! Te-ai dezbrăcat Tu de slavă, ca să mă îmbraci pe mine cu haina dreptății! Toate câte mi-au lipsit mie, Tu le-ai împlinit! Sărac vin la Tine, Tu fă-mă bogat în Tine! Rece sunt, mă încălzește Tu, cu focul dragostei Tale! Lipsit sunt de ale Tale, mă umple de Duhul Tău! Și învrednicește-mă pe mine, nevrednicul, împreună cu toți frații mei, spre iesle a mă îndrepta,Ție a mă închina, cu Tine în suflet a pleca și-ntru acceptarea crucii a mă îndrepta! Căci Ție Ți se cuvine toată slava, Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, în veci! Amin!

[1] Persoane care iubesc alte ființe, lucruri sau se iubesc pe ei înșiși mai mult decât Îl iubesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime

Alegerea Adventului

Am avut ocazia, în săptămâna electorală, să merg la casa părinților. Am trăit clipe de odihnă, de relaxare, dar și de tulburare… Știți, partea aceasta din urmă, a frământării lăuntrice, a venit prin televiziune. Părinții mei au încercat să nu rateze nicio știre din cele multe transmise, fiind pentru mine ocazie de îngrijorare, dar și prilejul prin care am realizat cât de mare forță au mass-media și cât de mare e responsabilitatea celor care se află în slujba lor. Poate mi se pare mie, dar a fost deplasată tulburarea creată în acest an de evenimentul alegerilor prezidențiale. Ca niciodată până acum, unele televiziuni se luptau cu alte televiziuni, fără menajamente, unii oameni politici le trimiteau altora deschis, public, invenctive, unii intelectuali se luau la harță cu alți semeni de-ai lor pe seama opțiunilor electorale distincte, unii mai aveau puțin până la a-i brusca fizic pe vecinii lor ce simpatizau cu ”adversarii” politici. Dar ce, merg prea departe, curios lucru a fost să constat că între tată și fiu s-au putut naște disensiuni serioase din aceeași pricină.

Știți, îmi place tare mult o istorioară ce-l are drept protagonist pe un îndrăgit compozitor sibian de imnuri creștine. După ani mulți și reci de închisoare pentru vina de a fi creștin autentic, Nicolae Moldoveanu avea să treacă printr-o altă încercare. Se prezintă bucuros la secția de votare, în vederea alegerilor pentru ”marea adunare națională” și, ajuns acolo, i se refuză dreptul de a vota, pe motiv că nu e cetățean demn al ”republicii populare”. Atunci, pe drumul întoarcerii spre casă, îi vin în minte versurile acestei sfinte cântări, un imn de o inestimabilă și perenă valoare, din care redau câteva versuri:

”Isuse dintre toţi Te-aleg mereu
În orice zi, în orice clipă,
Căci Tu eşti viaţa sufletului meu
Şi harul care mă ridică.

Te-aleg mereu, Te-aleg mereu
Isus Mântuitorul meu,
Te-aleg mereu, Te-aleg mereu.
Isuse-aleg iubirea Ta de jar
Din tot ce-n lume mă îmbie,
Ca să-mi aprind-al inimii altar,
Să ardă acum şi-n veşnicie.

Isuse, din orice Te-aleg mereu,
Zi după zi, Te ştiu mai bine,
Căci Tu eşti viaţa sufletului meu,
Alt bun nu-mi vreau, decât pe Tine”.

Și când te gândești că Adventul acesta trebuia să fie unul al îndreptării privirii noastre spre Cer! Ce neliniște ne-a adus anul acesta, din pricina alegerilor! Câți ne-am înverșunat cu simpatiile noastre electorale, câți am devenit susținători înfocați ai unei părți și opozanți ostentativi ai celeilalte! Câți ne-am pus nădejdea într-un om, indiferent de culoarea lui politică, de promisiunile sau de caracterul lui, uitând de Cel care, Dumnezeu fiind, la capătul Adventului, devine Om, cu adevărat Omul care nu înșală, nu minte, promite și înfăptuiește, dăruiește, mântuiește, mângâie, iubește, iubește, iubește și nu încetează a iubi. Bine spune Sfântul Augustin: ”Duhul nostru este din Dumnezeu și numai în Dumnezeu își poate găsi liniștea și fericirea”. Adevărate și vrednice de crezare sunt cuvintele Arhiepiscopului Nijegorod: ”omule, nu căuta bunătățile satisfăcătoare pe pământ, în această vale a deșertăciunii și pieirii; fericirea ta nu e decât în unicul Dumnezeu!”. Inspirate găsesc vorbele aceastea: ”Nu este nimic așa de mare ca omul cu Dumnezeu și nu este nimic așa de neînsemnat ca omul fără Dumnezeu” (Adrian Jusgschii). Mă tem că, iubiți creștini, ne-am legat prea mult inimile de alegerile prezidențiale și am uitat că suntem în Advent, unde necurmat ni se transmite invitația de a-L alege pe Domnul Isus.

Dincolo de președintele țării, multe alegeri facem noi, în fiecare zi, de când ochii noștri se deschid și trupul nostru se ridică pentru a înfrunta provocările zilei și până la tainicele ceasuri ale nopții, când rămânem singuri cu gândurile și cu visele noastre. Alegând după voia noastră, după plăcerea noastră, după confortul nostru, după îndemnurile lumii, ea însăși în rebeliune față de Calea cea unică dătătoare de pace, sunt șanse mari să ne îndreptăm spre suferință, tristețe, teamă și furtună interioară. Subordonând alegerile noastre alegerii Domnului Isus Cristos, suntem în siguranță. Suntem în siguranță aici și, mai cu seamă, dincolo, unde ne este țara.

Preaiubiților, în lumina alegerii celei mai presus de toate, adică a Domnului Isus, toate celelalte alegeri, mai lesne sau mai greu de înfăptuit, se umplu și ele de lumină. Un Advent în care să faceți din Domnul Isus alegerea primordială a fiecărei zile vă doresc! Pace tuturor!

Advent in tihna

La magazinul X, iarăși s-au anunțat reduceri. Oamenii sosesc cu câteva ore înainte de noaptea ”de har”. Deși știu că sunt mai mult sau mai puțin înșelați, întrucât scăderile de prețuri vizează produse fie deja ieftine, fie de calitate inferioară, drumul e blocat de mașinile dumnealor, iar parcările din împrejurimi sunt de mult ocupate.

Mai e puțină vreme până la sărbătorile de iarnă. Ofertele de genul acesta vor continua, din ce în ce mai des, mai ofensiv… Pentru noi, românii, Crăciunul încă mai înseamnă ceva. Pentru mulți alți europeni, s-au pierdut toate însușirile creștine ale sărbătorii Nașterii Domnului. Iar pentru unii americani, 25 decembrie e ziua în care se trezesc târziu, pentru că nu mai merg la lucru, iau masa în familie sau întreprind diverse activități familiale. Aici, pe ale noastre meleaguri, încă se mai aud colindători, încă mai miroase a cozonac, încă bradul (natural, artificial) e la loc de cinste în multe cămine. Și totuși, dincolo de datini… O doamnă din Occident, misionară, venită în România în perioada Adventului acum câțiva ani, spunea auditoriului său: ”-În urmă, altfel se celebra Crăciunul la voi”. Cam da. Din an în an, furia activismului pregătitor al Crăciunului, goana după toate cele de trebuință pântecelui, fuga după cadouri, ne îndepărtează cu stoicism și pe noi, românii, de înțelegerea esenței Crăciunului.

Zilele trecute am studiat, ca niciodată până acum, tradițiile iudaice legate de ziua lor de odihnă. Am aflat, de pildă, că ”sabat” vine de la cuvântul ”lisbot”, care îți spune să te oprești, să încetezi practicarea îndeletnicirilor tale, să intrii în odihnă. De Sabat, nu ai voie să faci comerț sau să discuți despre activitățile din timpul săptămânii. După venirea de la sinagogă, femeia casei aprinde câte o lumânare pentru fiecare persoană a căminului respectiv, recunoscându-se prin aceasta că ea, femeia, aduce căldură și lumină familiei. Deasemenea, înainte de masă, bărbatul îi declară în public soției că o iubește, intonând, de față cu copiii, un imn inspirat din cântările lui Solomon. Masa e prilej de servire a bucatelor, dar și mijloc de comunicare interpersonală, modalitate de a se discuta despre Dumnezeu și de a se practica exerciții spirituale. Noi, creștinii de azi, nu mai găsim nici timpul, nici resursele interioare pentru a petrece măcar o duminică din Advent în odihnă.

Un episcop a relatat cândva o istorioară din viața lui care mi-a rămas întipărită în minte. Casa sfinției sale se află peste drum de locuința unei vârstnice evlavioase. În Advent, doamna aceasta obișnuiește să petreacă îndelung în rugăciune, cântare creștină și citire a Bibliei, lângă bradul de Crăciun. Episcopul o privește în fiecare an, de la geamul său, și se bucură în duhul lui că încă mai există oameni ai credinței pentru care Crăciunul înseamnă Cristos.

Scumpi prieteni, suntem în perioada Adventului! S-a produs venirea lui Mesia pe pământ, pentru mântuirea noastră. Ne rămân două așteptări: Isus să intre în inimă și El să revină, întru înnoirea tuturor lucrurilor. Făcându-ne loc în suflet pentru Domnul Isus, toate cele trei Adventuri, cel istoric, cel personal și cel escatologic se vor împleti cu omul nostru lăuntric, scăldându-l în bucuria autentică. O bucurie pe care reducerile din malluri, fortota lumii, substitutele cele multe la centralitatea Domnului Cristos din sărbătorile iernii nu ne-o vor aduce, ci degrabă ne vor ațâța mai cu tărie dorul lăuntric. Există o sfântă veselie pe care oastea din ceruri a trăit-o, magii și păstorii au înțeles-o, Biserica a mărturisit-o necurmat și, mai presus de toate, care rămâne soluția divină la potolirea strigătului nostru tăcut după Dumnezeu.

Draga bătrânică, din povestirea plină de admirație a episcopului, și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua. Ea a înțeles că adevăratele bucate sunt cele pregătite de Dumnezeu Tatăl pentru hrana veșnică a sufletului. Dar cred că cea mai frumoasă lecție pe care ea ne invită să ne-o însușim azi este că Adventul înseamnă, înainte de toate, tihnă în Cristos. Nu preaplin de somn și de lenevire trupească, ci așteptare ce abundă în disponibilitatea de a primi Cuvântul Sfintei Scripturi, cântarea de mărire, rugăciunea cea tot de la Isus învățată și cu a Lui putere înfăptuită. Căci, până la urmă, sărbătorile iernii sunt sărbători care ne invită să primim înainte de a da. Fecioara Maria a primit, Elisabeta a primit, adoratorii sosiți din Câmpia Betleemului și din Răsărit au primit, înainte de a acorda. Au primit vestirea îngerilor și a stelei și au răspuns dăruindu-și viețile lor pe altarul iubirii.

Vor trece zilele din Advent. Va veni și Crăciunul. De noi depinde dacă vom ieși din această perioadă la fel de goi și de lipsiți de Cristos sau ne vom umple de darul prezenței și a lucrării Lui în noi. De noi depinde dacă vom avea odăile îmbelșugate și sufletele bogate în duhul lumii, precum cele alăturate ieslei în noaptea Nașterii, sau ne vom deschide umili și sinceri în fața Domnului Vieții, făcându-I în staulul inimii pline de păcate sălaș de întrupare.
Să fie Adventul acesta o petrecere în tihnă cu Domnul Isus! Să ne fie spre bucurie venirea Lui, în noaptea comemorării Nașterii Sale,, în ora morții noastre, în dimineața Învierii!

Drumul spre normalitate

”Normalitatea este un echilibru între organism și factorii de mediu”
– Eduard Pamfil

Oridecâteori stau printre tineri, mă confrunt cu întrebări provocatoare, cu înălțimi existențiale în fața cărora sunt purtat, îmbiindu-mă permanent să le explorez împreună cu ei, pentru ei, pentru mine. Așa se face că un concurs de împrejurări m-a adus în punctul de a încerca să-mi explic normalitatea și relația-i cu creștinismul.

Știți, în urmă cu câțiva ani, habar nu aveam ce înseamnă să fii creștin autentic! Cunoșteam doar practicanți a căror viețuire creștină se oprea brusc o dată cu ieșirea lor pe ușa Bisericii. Cândva, cumva, în căutarea mea după altceva decât simple popasuri în spiritual, care nu mă mulțumeau nicicum, am întâlnit, printre oamenii Bisericii, iubitori de Cristos autentici. Și prima constatare care mi-a zguduit pur și simplu lăuntrul a fost aceasta: ”creștinii care chiar trăiesc cu Dumnezeul în care cred sunt oameni care se apropie cel mai tare de normalitate, în sensul absolut al cuvântului”. Citisem pe atunci suficient de multă psihanaliză încât să consider că omul e doar un mănunchi de reacții, de pulsiuni, de dorințe involuntare, inconștiente, acoperite de o aură numită rațiune, intelect, responsabilitate, sens, și că normalul stă tocmai în realitatea inconștientă a firescului și banalului ”animal uman”. Stați puțin, credeam în Dumnezeu, într-un Dumnezeu care Își vede de ale Lui și îmi mai răspunde câte unei rugi de binecuvântare pământească, câteodată. Întâlnirea mea cu oamenii devotați lui Cristos mi-a deschis ochii; și așa, eliberat de cecitatea prejudecăților mele sectar-intelectualiste am început să cred în normal… De atunci încolo, tot vorbesc despre el, ca să se prindă de mine și de toți cei la care țin (în categoria cărora cu drag vă includ pe fiecare dintre dvs.) mulțumitor fiind pentru că, în Providența Lui, Dumnezeu a îngăduit să așeze lângă mine ființe consacrate Lui, puse deoparte pentru slava Sa și mărturia întru normalitate a Bisericii Sale.

Ce este normalul? Câteva definiții ale normalității ne dau dicționarele: ”care este așa cum ar trebui să fie”, ”obișnuit, firesc, natural”. ”sănătos”, ”conform cu o normă”, ”liber de anomalii mentale”, ”liber de boală sau de malformații”, ”media caracteristicilor umane”. Persoane mai înțelepte decât mine au găsit cu privire la normalitate două laturi: una statică, la fel oriunde și oricând, alta dinamică, ce dă individualitatea ființei umane. Deja e prea greu, nu? Haideți să simplificăm puțin lucrurile! Dacă facem un sondaj și întrebăm o paletă largă de indivizi care sunt ingredientele pentru o viață normală, cei chestionați răspund: ”sănătate”, ”oarecare stabilitate financiară”, ”pace”, ”integrare socială”, ”familie”, ”să nu fie nici prea-prea, nici foarte-foarte, cu bune și rele, ca la mai toți ceilalți”. Și am găsit, în felul acesta, câteva trăsături statice ale normalității. Apoi, sondând mai în profunzime, căutând răspunsuri cu privire la nevoi superioare celor de bază, de genul ”care îți sunt scopurile în viață?„ , „ce înțelegi tu prin frumos?”, ”ce crezi despre viața de dincolo?”, ”care consideri că e sensul suferinței?”, atingem punctele care țin de latura dinamică a normalului. În ceea ce privește dimensiunea dinamică, filosofii vin cu sugestii, unele pertinente și obiective, aș zice. Pentru Socrate, normalul înseamnă a răspunde la întrebarea ”cum trebuie să trăiești pentru a trăi conform binelui”. Pentru Aristotel, normalul este a trăi după ”justa măsură”. Kant spune că ”e normal a trăi după voința bună, căci voința bună își dă sieși legi”. Și lista doar se deschide aici.

Păi nu e creștinismul compatibil cu toate aceste definiții? Ce s-ar putea integra mai mult în toate aceste păreri ale înțelepților lumii despre normalitate decât creștinul cel simplu și smerit, în încercarea lui de a trăi în acord cu lumea văzută, cu cea nevăzută și cu sine? Nu consideră creștinul boala drept o consecință a unei lipse de normalitate în raportarea omului la Dumnezeu? Nu ne oferă Solomon cea mai echilibrată viziune despre bani, în rugăciunea lui de cerere adresată Tatălui: ”-Nu-mi da nici sărăcie, nici bogăție, dă-mi pâinea care-mi trebuie” (Proverbe 30, 8-9)? Nu ne promite Isus pacea, cea după care atât tânjește ființa noastră interioară: ”Pace vă las vouă, pacea Mea v-o dau vouă!” (Ioan 14, 27)? Și ce preț mai mare pentru integrare socială poate plăti un om decât acela de a-i ierta și de a-i iubi chiar pe ofensatorii săi? Cât despre familie, pentru un creștin unirea dintre un bărbat și o femeie în taina căsătoriei este o preînchipuire a nunții Mirelui Cristos cu Mireasa Biserică. Iar în ceea ce privește latura dinamică a normalului, sensul, scopul, frumosul, binele, problema suferinței și a morții, nu știu dacă poate da altceva decât creștinismul răspunsuri clare, adevărate și pline de speranță. Da, preaiubiților, credința în Domnul Isus oferă o speranță care trece dincolo de perdeaua lumii văzute, dincolo de materie, spațiu, timp și, mai presus de toate, dincolo de moarte, acolo unde știința, filosofia, arta nu au pătruns niciodată!

Veți zice: ”-Bine, bine, nu trebuie să fii creștin ca să crezi în normalitate și să fii normal!” Parțial de acord, dar pentru a defini normalitatea ai nevoie de fundamente reale, fixe, permanente, cu totul libere de schimbările culturale și sociale. Cu alte cuvinte ai nevoie de Absolut. De nu, mâine, normal va deveni să-ți iei revolver, să-ți împuști toți colegii de clasă și de muncă după o doză consistentă din nu știu ce drog (legal, adică -statul îți sugerează că-i- normal să-l consumi). Sau când se va naște un nou Hitler, tu, cel care-ți ghidezi normalitatea după ureche, s-ar putea să devii prea mândru de rasa ta pentru a nu te alătura mișcării de exterminare a celor diferiți de tine. Și să nu-mi spui că ”ai valori, principii”, ”tu ești altfel”! Nici nu ști ce monstru poate ieși din tine, din mine, din noi, din orice om, în condiții potrivite, fără o credință mai presus de fire, ancorată în Adevăr, adică în Domnul Isus.

Creștinii nu sunt supraoameni. Au probleme de orice fel, păcate multe și diverse, înclinații patologice asemeni oricărui om de pe fața pământului. Au însă un drum pe o cale strâmtă, nu ușor de parcurs; o cruce în spate, mai greu sau mai facil acceptată; o destinație fixă și o direcție clară; un Antemergător, drept purtându-Și pașii biruitor într-acolo; un sfârșit de cale și un etern început al Fericirii. Pe cărarea aceasta a lor, cad adesea, se luptă cu lăuntrul, cu lumea, cu vrăjmașii și cu piedicile acestora. Foarte des, n-aș ști să vă spun de ce, se iau la harță și-ntre ei, blocându-și pentru o clipă înaintarea și întârziindu-i pe frații lor. Dar drumul acesta plin de peripeții nu l-ar parcurge decât ei, așa urâți, slăbiți, răniți cum sunt. Alții ar merge poate mai bine o vreme, după care s-ar prăbuși sub povara crucii. Și asta nu pentru că ar fi credincioșii deosebiți, merituoși, ”normali”, ci pentru că au un Păstor care este întruchiparea, fără tăgadă, a Normalității. Raiul, ținta cea din urmă a creștinului, este guvernat de legile normalității. Dar și aici, în drum spre Paradis, creștinul veridic caută echilibrul, armonia, între organismul său, ființa lui, și mediu, de data aceasta incluzând Persoanele Sfintei Treimi, oamenii din jur, domniile, stăpânirile, energiile spirituale, toate cele ale văzutului și nevăzutului. Să luăm seama să nu disprețuim niciodată un creștin, indiferent de cât de ”anormal” ni se pare a fi, până când nu am văzut finalitatea umblării lui pe drumul spre normalitate! Ci, împreună, să ne îmbărbătăm, să ne ștergem de praful drumului și să înaintăm mai cu stăruință pe Cale, neomițând a răspândi discret, în spiritul respectului și al iubirii pentru toți oamenii, mireasma glasului Celui ce ne este Normalul și Mântuitorul vieților noastre!

Minciuna dăunează grav sănătăţii

„Eu am o colegă mitomană. Nu am înţeles niciodată de ce simte nevoia să mintă, să scornească poveşti, să inventeze fel şi fel de scenarii, să fabuleze. O privesc când mă minte în faţă şi realizez că şi ea crede în ceea ce spune. Şi nu spune doar minciuni sociale, ci minciuni care nu-şi au rostul. Inventează poveşti, pornind de la fapte reale, de dragul de a le inventa. Cred că are o plăcere sadică de a-l induce pe om în eroare. De fapt, devine ea penibilă.” „În liceu, aveam o colegă care în fiecare pauză vorbea la mobil. Nouă ni se părea cam dubios: mereu stătea la fereastră şi râdea în hohote la telefon. Într-o zi, pe când vorbea ea, o altă colegă o sună şi… surpriză… îi sună telefonul la ureche. Acum vreun an, m-am întâlnit cu ea şi mi-a povestit cât de bine e la facultate. Facultatea ei e cea mai grea dintre toate, are foarte mult de învăţat, însă e oarecum nemulţumită pentru că nici un profesor nu o lasă să participe la seminarii, toţi ştiind cât de deşteaptă e ea. Majoritatea profesorilor i-a spus că nici nu mai trebuie să vină la facultate, că oricum ştie materia. În liceu, abia trecea clasa.”

Am redat mai sus câteva ilustraţii referitoare la minciună, găsite în spaţiul virtual. Dacă mi-ar da voie subiectul, aş spune că cele două povestiri sunt cazuri inofensive, comparativ cu tragediile lumii noastre, produse de minciună. Să ne gândim doar la adolescenţii care îşi mint părinţii că sunt la colegii faimoase, iar cu sumele obţinute în urma neadevărului îşi cumpără droguri. Apoi, să-i luăm în calcul pe binevoitorii care se angajează să se îngrijească de bătrâni, punându-i să semneze acte care-i lasă în stradă. Să nu-i uităm pe cei care se căsătoresc şi descoperă cu uimire că prietenii calzi de ieri au fost doar actori desăvârşiţi, astăzi încheindu-şi rolul. Ca să nu mai vorbesc de liderii proeminenţi religioşi, psihopaţi, care propovăduiesc un Rai al desfătărilor carnale pentru toţi cei care se îmbracă în muniţie, curmând vieţile altora, împreună cu ale lor.

De ce minte omul? Se pare că minciuna premeditată îl face să se simtă sigur pe el însuşi şi mulţumit cu propria persoană. Abilităţile sale nu îi conferă acea forţă care să-l ducă pe culmile afirmării. În urma celor povestite de el, ascultătorii îl consideră eroul care ar dori să fie chiar el, în viaţa de zi cu zi. Într-o primă fază, mitomanul este conştient de minciunile sale, după care nu mai face distincţia între adevăr şi minciună. În această a doua etapă, cel care minte are „fracturată” o bună parte din funcţionarea lui social-umană: rudele se retrag, prietenii se îndepărtează, el rămâne singur cu minciunile lui. Sfântul Augustin grupează minciunile în opt categorii, în ordinea descrescătoare a severităţii lor: minciuni din texte religioase, minciuni care rănesc pe toţi şi nu servesc nimănui, minciuni care rănesc pe toţi şi servesc cuiva, minciuni spuse pentru plăcerea de a minţi, minciuni spuse pentru „a mulţumi pe alţii într-o manieră elegantă”, minciuni care nu rănesc pe nimeni şi servesc cuiva, minciuni care nu rănesc pe nimeni şi salvează viaţa cuiva, minciuni care nu rănesc pe nimeni şi salvează „puritatea” cuiva. Nu la ultimele categorii vreau să mă refer, ci la primele, cu care noi avem cel mai mult de furcă.

Cum vede Dumnezeu minciuna? Faptele Apostolilor ne prezintă o relatare cutremurătoare. Anania şi Safira, doi dintre primii creştini, vrând să arate cât de dăruiţi sunt ei lucrării Domnului, au vândut un ogor, au oprit o parte din banii primiţi, au adus cealaltă parte apostolilor, minţind slujitorii lui Dumnezeu cu privire la suma obţinută. Sfântul Petru, plin de Duhul Sfânt, a cunoscut neadevărul lor, i-a mustrat, ei s-au umplut de frică şi au murit pe loc (Fapte 4,32-5,12). Nimeni nu i-a obligat să acorde ajutor financiar comunităţii ecleziale. Ei s-au oferit, iar minciuna lor a avut un scop clar: acela de a fi bine văzuţi de Biserică.

Cândva, Pilat din Pont I-a pus Mântuitorului o întrebare: „Ce este adevărul?” Isus a tăcut. Pilat nici nu a mai aşteptat răspunsul, el însuşi necrezând în adevăr. „Fiecare are adevărul lui”, „adevărul e relativ”, „adevărul e o convenţie socială” – iată maxime pe care le-a crezut Pilat şi le cred oamenii astăzi, deopotrivă. Întrebarea era pusă greşit. „Cine este adevărul?”, ar fi trebuit el să întrebe. Căci noutatea învăţăturii lui Cristos este aceea că Adevărul este o Persoană, Adevărul este chiar El, El, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Pe când minciuna întâi trece prin minte, apoi se aşează în ea, întâi îţi deschide calea spre inima oamenilor, după care o închide iremediabil, întâi farmecă, apoi dezgustă, aparent şi efemer te scapă din necaz, după care te aruncă într-unul mai mare, adevărul te face liber. Liber faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, liber chiar faţă de tine, căci, până la urmă, de multe se poate feri un om, de Cristos şi de conştiinţa lui niciodată.

Preaiubiţilor, haideţi să spunem aproapelui nostru adevărul! Să avem curajul să ne arătăm oamenilor aşa cum suntem, liberi de teama că nu ne-ar mai putea iubi! De altfel, ceea ce admiră cei pe care-i minţim, hiperbolizându-ne calităţile, nu este persoana noastră, ci o alta, şi oricare dintre noi vrea să fim apreciat pentru cine şi ceea ce este. De asemenea, haideţi să renunţăm la a face promisiuni fără acoperire celor care depind şi cred în noi! Să nu rănim prin minciună! Să nu ne transformăm lăuntrul în groapa de gunoi a mitomaniei noastre! Să nu ne distrugem sănătatea mentală şi spirituală practicând minciuna şi făcând din ea un mod de viaţă! Domnul Isus este Adevăr. Noi, care vrem să fim în El, trebuie să trăim şi noi cum a trăit Isus. „Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, idolatrii şi oricine iubeşte şi practică minciuna” (Apocalips 22, 15). În Fericirea Paradisului sunt toţi cei ce au iubit şi au trăit Adevărul. Înclinaţi suntem spre minciună, prin natura noastră căzută, dar, crezându-L şi primindu-L pe Domnul Cristos, cursul vieţii noastre interioare se va schimba dinspre lanţurile minciunii spre slobozenia adevărului!

„Cristos e Adevăru-ntreg
Şi Lui câţi se-nchină
Lumină veşnică aleg
Şi-n veci vor fi-n lumină”

„Cristos e adevărul” – Maria Bojor

Cristos e mai mare decât Sabatul

Adevărata odihnă

„Oh, de aş avea aripi ca un porumbel, aş zbura şi m-aş odihni!”
Psalmul 54(55), 6b

Nu ştiu alţii cum sunt, dar una dintre pasiunile mele este somnul. Pe cât îmi place somnul, pe atât sunt de sensibil la capitolul acesta: mă trezeşte orice zgomot, mă împiedică să adorm orice grijă insignifiantă. În ultimele zile, s-au adunat mai multe probleme mărunte, cel mai greu fiind percepută trecerea în nefiinţă a laptopului meu şi nevoia achiziţionării altuia, insomnia făcându-şi bucuroasă culcuş, timp de câteva seri. Fiţi veseli cei care puteţi dormi în orice vreme! Noi, ceilalţi, cunoaştem ce înseamnă să mori de oboseală şi, totuşi, să nu te ia somnul! Un mic sfat pentru insomniaci: nu vă propuneţi să dormiţi cu orice chip! Pentru odihnă, e nevoie de relaxarea minţii, teama de „a nu dormi şi-n noaptea asta” garantând insuccesul. Când nu vă puteţi odihni, uitaţi de somn! Umpleţi-vă timpul cu lucruri frumoase şi de folos sufletelor dumneavoastră!

Tot cugetând la chestiunea aceasta a odihnei, am dat peste spusele Scripturii, cu referire la fericita stare a celor mântuiţi, în lumea de dincolo: „Şi cetatea nu are nevoie de soare, nici de lună, ca s-o lumineze, pentru că a luminat-o gloria lui Dumnezeu şi lumina ei este Mielul… Şi porţile ei nicidecum nu vor fi închise ziua, pentru că noapte nu va fi acolo” (Apocalips 21, 23;25). În Paradis, somn nu va mai fi, nici nevoie de el, nici neputinţă de a-l obţine. Odihna sfinţilor este Cristos şi, vai, cât de dulce trebuie să fie preaplinul părtăşiei veşnice cu El!

Pe paginile Genezei (Facerea 8), stă scrisă o istorisire a cărei tâlcuire ne va fi necesară pentru a înţelege subiectul propus. Din cauza păcatului, oamenii se stricaseră iremediabil, iar Dumnezeu hotărâse că era ceasul pentru dezlănţuirea sfintei Sale judecăţi. Un potop avea să acopere tot pământul, iar toate vieţuitoarele urmau să fie distruse. În marea-I îndurare, Dumnezeu hotărâse însă şi o cale de salvare pentru cei care, la ultima chemare, se vor îndrepta, şi pentru câte o pereche din animalele pământului: corabia lui Noe. Şi a venit potopul. Cei salvaţi se aflau în corabie. După multe zile, Noe a deschis fereastra corabiei, lăsând un porumbel să cerceteze dacă apele de pe faţa pământului au scăzut. Dar porumbelul n-a găsit loc de odihnă pentru piciorul său şi s-a întors. După alte şapte zile, porumbelul a zburat din nou şi iarăşi a revenit în corabie, purtând în cioc o frunză ruptă de măslin. Apele scăzuseră. După alte şapte zile, porumbelul nu a mai venit înapoi. Frumos spune un exeget: „Porumbelul nu a găsit nici un loc pe care să-şi aşeze picioarele în lumea aflată sub judecată divină. El n-a putut locui decât în noua creaţie”. La fel s-a întâmplat şi atunci când Spiritul Sfânt a luat chip de porumbel, cu prilejul botezului Domnului Isus. Venit din înaltul cerului, Porumbelul nu Şi-a găsit odihna decât coborând peste Domnul Cristos (Marcu 1, 10).

Multe fac oamenii pentru odihna lor. Unii muncesc o viaţă în ideea că se vor odihni împliniţi la bătrâneţe şi adesea nu mai apucă timpul senectuţii. Alţii sunt în stare să ia medicamente care le pun în pericol viaţa pentru o noapte de somn. Şi, orice formă ar îmbrăca odihna aceasta, fie că e vorba de un concediu la mare sau la munte, de petrecerea unor clipe frumoase cu cei dragi, de sărbătorile de iarnă – care iute vin peste noi -, de pensionare, fie că este vorba despre aspectul particular al odihnei – somnul nostru cel de toate nopţile -, repausul acesta este efemer şi prea lesne supraestimat. Adevăratul Sabat e, pentru dumneavoastră şi pentru mine, doar Domnul Isus. Arvuna odihnei celei adevărate o avem din clipa în care păşim într-o relaţie personală cu El, când ne oprim zborul nostru spre ţinte false şi ne odihnim pe umerii Lui, pe braţele Sala sfinte. Plinătatea veritabilei odihne ne este păstrată în Cetatea de Sus, unde chiar Domnul S-a dus ca să ne pregătească un loc, după ce ne-a deschis cerurile, ne-a lăsat să auzim declaraţia de înfiere a Tatălui, ne-a înmânat invitaţia la Fericire.

Mult mi-aş dori, scumpi prieteni, să ajungem a ne odihni de toate lucrările noastre, de noi înşine, de zborul nostru obosit spre nicăieri. Isus ne cheamă iarăşi: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni!” (Matei 11, 28). Când Porumbelul Duhului Sfânt se va odihni bucuros peste noi, noi ne vom odihni bucuroşi în Cristos. De aceea, să ne rugăm şi noi: Doamne Isuse Cristoase, Fiule al lui Dumnezeu, odihnă a duhului meu, cunoscător al rărunchilor mei, păzitor al inimii mele, iubitor al ticălosului şi nevrednicului meu suflet, aşterne mântuirea Ta peste mine şi cu aripile sfinţirii în Tine îmi îndreaptă zborul spre adevărata odihnă! Căci Tu eşti Dumnezeul meu şi Ţie mă închin, deopotrivă slăvindu-L pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, în unire cu care vieţuieşti şi domneşti în toţi vecii vecilor.

http://embed.trilulilu.ro/audio/mariaeschimos/fd1815eb2f3424.swf
Cristos, odihna noastra – Andrei Patrinca
Asculta mai multe audio Blog

Visul intoarcerii in timp

„Paşii omului sunt de la Domnul; şi cum poate un om
să-şi înţeleagă propria cale?” (Proverbe 20, 24)

Într-o dimineaţă, m-am trezit tare afectat. Visasem că mi se dădea şansa să mă întorc în timp. Îmi revenea sarcina să aleg dacă să o fac sau nu şi, în cazul în care răspunsul ar fi fost afirmativ, trebuia să decid asupra momentului din viaţă la care doresc să revin, pentru a reîncepe să trăiesc de acolo. Nu a fost un vis obişnuit, ci unul care scotea din străfundurile minţii gânduri înăbuşite, dorinţe fără îndrăzneală, scopuri neatinse. Dar, dincolo de implicaţiile psihologice şi spirituale, a fost, pentru mine, o lecţie.

Ştiţi, visul e unul dintre misterele vieţii. Sunt multe teorii ştiinţifice despre somn, însă toate rămân ipoteze lesne contestabile. Informaţii înmagazinate în timpul de veghe circulă trunchiat printre neuroni pe jumătate adormiţi? Se poate, dar nu-i de ajuns. Suflet desprins de trup, călătorind prin lumi spirituale, întâlnindu-se cu alte suflete pereche? Prea de tot. Înţeleptul Solomon spune că visele se nasc din mulţimea grijilor (Eclesiastul 5, 3a). Apoi, câteva personaje biblice au vise prin care primesc descoperiri deosebite din partea lui Dumnezeu. Sfinţii au momente de inspiraţie similare. Nu vă încurajez însă să vă aventuraţi pe o pantă eretică a ghidării pe timp de zi după visele de noapte. O hiperreflecţie asupra viselor e un act împotriva credinţei. Un grup de preoţi şi de pastori americani, într-o întâlnire în care au dezbătut problema visului profetic, au povestit, pe rând, experienţele lor cu privire la visele proprii. Mulţi au spus că, deşi au primit, în somn, înştiinţări cu privire la vieţile lor, niciuna dintre avertismente nu şi-a găsit împlinirea. Unul singur a relatat un vis de altă natură: după ce şi-a pus internet, a visat că demonii îi spuneau: „până acum n-am reuşit să te învingem, acum te putem înfrânge la tine acasă”. Oridecâteori era ispitit să acceseze siteuri pornografice, îşi amintea visul pe care l-a avut şi se dădea înapoi. Dumnezeu poate să lucreze şi prin vise, dar El ne cere mare grijă în interpretarea lor.

E un deziderat uman să învingi spaţiul şi timpul, mai ales când ajungi la o anumită vârstă şi prevezi că nemiloasa moarte bate la uşă. Sau atunci când îţi dai seama că felul în care ţi-ai trăit viaţa e rezultatul firesc al unor alegeri neînţelepte. Când îţi moare o persoană dragă şi ştii că va trebui să trăieşti de acum acolo doar cu amintirea ei. Câţi nu ne-am dori să mai fim copii, dar cu mintea de acum, ca să beneficiem atât de protecţia părinţilor, cât şi de ştiinţa greşelilor individuale? La vârsta deciziilor mari, am şti ce să facem. Am hotărî să locuim într-un alt oraş. Nu ne-am căsători cu aceeaşi persoană; poate am rămâne celibatari o viaţă întreagă. Ne-am orienta spre o slujbă în alt domeniu. Nu ne-am împrieteni niciodată cu X sau cu Y. Am ocoli ispitirea, durerea şi înfrângerea. Dacă un astfel de vis ar fi devenit realitate, nu aş fi dat curs invitaţiei de a mă întoarce în timp. S-ar fi schimbat circumstanţele, dar eu aş fi ales la fel de rău sau de bine, potrivit naturii mele. Pentru că problema principală a mea nu sunt obstacolele existenţiale, ci răspunsurile greşite la întrebările pe care viaţa mi le aşterne în drum. E cu putinţă totuşi, pentru mine şi pentru dvs., a ne întoarce în timp. La un singur episod din trecut. Iată tabloul: un Om agonizând, în miez de noapte, singur, în vreme ce prietenii Săi dorm nepăsători; o mulţime apropiindu-se; unul care-L vinde cu un sărut; sentinţe de moarte pentru El, Domnul Vieţii; biciuire, coroană de spini, piroane, crucificare; moarte. De vei avea curajul să te întorci acolo, te vei descoperi în chip tainic ţesut în El. Şi aici, la Golgota, deşi viaţa se scurge, eternitatea te aşteaptă. Consecinţele alegerilor nechibzuite devin prilej de binecuvântare. Inocenţa copilăriei convieţuieşte cu înţelepciunea. Orice decizie importantă e luată uşor. Relaţiile cu semenii sunt în adevăr şi în iubire. Iar slujba e o veşnică, fericită şi neobosită jertfă. Să ne întoarcem la Isus cel Răstignit! De la cruce încolo, nimic nu va mai fi decât spre bucurie, şi încă veşnică bucurie.

Portretul slujitorului de Sus

Isus infaptuise cateva minuni, atat vizand trupul, dar, mai ales, mintea robita a oamenilor aflati in necunostinta de El. Pe unde mergea, starnea reactii antagonice: inimile sincere Il priveau drept un mare Om al lui Dumnezeu, fatarnicii lideri religiosi ai vremii vedeau in El pretendentul de temut la admiratia colectiva a poporului. Doar in inimile rudelor Sale se dadeau lupte cumplite. Ele insele ii cunosteau de aproape pe Isus, pe Iosif si pe Maria. Stiau despre nasterea supranaturala a Domnului, din fecioara; despre profetia lui Simeon; despre „ratacirea in Templu” a Copilului Isus, cautat cu disperare de parinti, in vreme ce El explica Scripturile ca un mare rabin; despre caracterul Sau in care nu se zarea nici urma de pacat; despre cerurile deschise la botezul Sau si prima marturisire a Sfintei Treimi, facuta de Dumnezeu Tatal si de Duhul Sfant, in chip de porumbel; despre minunile Sale, s.a. Dar totusi, in multe, Isus parea un simplu om. Un om care avea nevoie de hrana, de somn, de parinti, de prieteni. Insa ceea ce ii soca pe apropiatii Domnului era infinita Lui modestie. Se apropia sarbatoarea Corturilor, praznic evreiesc important. Era un moment propice pentru ca Isus, daca era cu adevarat ceea ce pretindea a fi, sa mearga in Iudeea si sa-Si faca publica identitatea. „Arata-Te pe Tine Insuti lumii!” (Ioan 7, 4b), L-au indemnat rudele Sale, chiar ele necrezand in El. Si a continuat aceasta necredinta pana dincolo de martiriu. Nici la ceas de rastignire acestia nu erau langa cruce, solidari, cum s-ar fi cuvenit, cu durerea lui Isus si a Mariei. Maica, singura acum, nu le e incredintata lor, ci ucenicului iubirii, care a luat-o din acea zi la el acasa si a tratat-o ca pe propria lui mama. Cristos nu a venit insa in lume pentru a cauta inchinarea lumii, ci pentru a-L face de cunoscut pe Tatal, Prima Persoana a Sfintei Treimi. Aceasta este ceea ce n-au inteles rudele Sale. In ecuatia sublima a Sfintei Treimi, fiecare Persoana o marturiseste pe cealalta. Tatal declara solemn ca Isus este Fiul Cel Preaiubit, in care Isi gaseste toata placerea. Fiul Il arata mereu omului pe Tatal. Iar dupa proslavirea Fiului, dupa inaltarea Sa si pogorarea Duhului Sfant, Spiritul lui Dumnezeu vorbeste mereu si mereu despre Fiul, in afara si, mai ales, inauntrul fiintei nascute din El. Vor invata aceasta lectie rudele Domnului, in ora Rusaliilor lor individuale.

Si pe noi, astazi, rudele spirituale ale Domnului, ne pandesc aceleasi greseli, in raportarea noastra la Dumnezeu, cum s-a intamplat in vechime. Citeam, cu cateva seri in urma, capitolul 8 din Evanghelia dupa Ioan. Am dat peste versetul 23, in care e relatat cum Isus le spune liderilor religiosi ai vremii: „Voi sunteti de jos, Eu sunt de Sus”. M-a cercetat cuvantul acesta… Si m-am regasit in spusele Domnului Cristos. In categoria de jos. Am identificat in viata mea si in cele ale cunoscutilor mei cateva erori fundamentale in slujirea lui Dumnezeu si, cum s-ar putea sa va regasiti si dvs. pe aici, bucuros vreau sa meditam impreuna la ele. Din capul locului, va incurajez sa credeti in chemarea si responsabilitatea ce va sunt incredintate de Insusi Cristos in slujirea Lui, indiferent daca sunteti sau nu pastor de suflete.

Slujitorul „de jos” se glorifica pe sine, cel de jos; slujitorul „de Sus” Il glorifica pe Cel de Sus. „Cine vorbeste de la sine insusi cauta gloria lui insusi; dar Cine cauta gloria Celui care L-a trimis, Acela este adevarat si in El nu este nedreptate” (Ioan 7, 18). Un compozitor crestin obisnuia sa spuna: „Sa avem grija sa nu ne folosim noi de Numele lui Isus, ci sa-L lasam pe El sa se foloseasca de numele nostru”. Mandria este cea mai mare amenintare pe care o are de infruntat slujitorul devotat al lui Dumnezeu. Nici nu ne dam seama cum dreptatea lui Cristos in noi devine, in mintea noastra, dreptatea noastra, cum sfintenia Lui in noi devine virtutea noastra. Atunci cand pierdem din vedere ca nu suntem nimic si ca singura noastra valoare e prezenta Lui in noi, iar aceasta nu ni se datoreaza noua, ci e meritul Lui exclusiv, alunecam pe panta mandriei. Si de suntem incercati peste masura, de suntem in incurcaturi neimaginabile, de strigam la Dumnezeu de mult timp si nu primim raspuns, de am devenit prea aroganti, prea carcotasi, prea critici la adresa celorlalti, problema este ca e prea mult „suntem” in noi. Suntem prea mult. Si cand suntem, Cel ce Este cu adevarat nu mai incape. Am avut ocazia sa intalnesc de curand un om care se credea devotat lui Dumnezeu. El mi-a povestit cum sotia preotului bisericii din care facea parte l-a certat intr-o zi pentru ca el crede ca e mantuit si ca nu se poate ca a lui convertire sa nu-l duca in cer. Concluzia lui a fost: „vezi: daca nu esti curat, nu ai indrazneala sa crezi in mantuirea ta”. El se credea curat, prima greseala. El o credea pe femeie murdara de pacat, mult mai jos decat era el, a doua greseala. Dar, cu mici nuante distincte, la fel facem si noi. Oridecateori ii vedem pe altii mai pacatosi decat noi, oridecateori gasim motive de justificare a propriei rebeliuni, oridecateori nu mai vedem in noi nici un ungher intunecat care sa ne faca sa spunem ca am pacatuit mai rau decat dobitoacele, nu suntem mai neprihaniti, ci mai miopi spiritual. In realitate, incepem sa fim abia cand invatam sa nu mai fim.

Slujitorul „de jos” coboara invataturile lui Dumnezeu la nivelul lui, slujitorul „de Sus” se inalta el la statura adevarurilor sfinte. „…va fi un timp cand nu vor suporta invatatura sanatoasa, ci, dorind sa-si desfateze urechile, isi vor strange o multime de invatatori dupa poftele lor; si isi vor intoarce urechea de la adevar si se vor abate spre basme” (2 Timotei 4, 3- 4). Daca astazi implinim doar ce dorim din ce ne este descoperit si nici macar nu ne dam seama ca e gresit ceea ce facem, am coborat prea mult Adevarul. Intr-o asa masura l-am coborat, incat, in loc sa ne elibereze, ceea ce traim din el ne face de doua ori robi: robi ai firii noastre neimblanzite si robi ai cunostintei perceptelor divine, a caror neimplinire ne creste doar simtamantul vinovatiei, nu pe cel al libertatii launtrice. Prima treapta e sa traim noi insine Adevarul trunchiat. A doua este sa ii convertim si pe altii, care cauta in noi calauzire spirituala, la felul nostru de a gandi. A treia este sa-i ranim, expunem, discreditam pe cei care Il cauta inca, sincer, pe Isus: „Pazitorii care cutreiera cetatea m-au gasit, m-au batut, m-au ranit; pazitorii zidurilor mi-au luat valul” (CC 5, 7). Atunci cand, cu onestitate, acceptam Adevarul in plinatatea lui, avem pace, suntem noi insine corect calauziti inspre cer, suntem candele in noapte pentru toti pelerinii spre Cetatea Cereasca.

Slujitorul „de Sus” Il glorifica pe Cel de Sus si se inalta el insusi la altitudinea lucrurilor de Sus. Si chiar facand acestea, isi aduce aminte de urmatoarea pilda. Un calugar avea o barba, de care era tare mandru. In fiecare zi, isi privea barba, incantat fiind mai mult si mai mult de a ei frumusete.. Intr-o zi, dandu-si seama ca propria barba a devenit un idol, se hotaraste sa si-o taie. Tristetea de pe moment e inlocuita treptat cu o noua bucurie: „nu mai am barba. Am taiat barba pe care o aveam, atat de mult Il iubesc pe Dumnezeu!” Din nou, mandria isi face loc, sub o alta forma.

Sa cutezam, asadar, a inainta spre cele de Sus, deplin constienti fiind, insa, ca intre noi, cei de jos, si Dumnezeu, Cel de Sus, e cale de o cruce, cale pe care numai Cristos, suparatorul de modest Cristos, a putut-o parcurge!

Sagetile arzatoare ale propriilor ganduri

„- Ce inseamna tacerea? Tacerea inseamna sa stai singur
si sa te feresti de sagetile arzatoare ale propriilor ganduri”
Pateric

Un afacerist american de succes, creatorul multor materiale de dezvoltare personala, povesteste cum, intr-o zi ce se anunta obisnuita, e martorul unei scene deosebite, la receptia unui hotel. Un barbat cunoscut in State face o rezervare pentru o anumita camera de hotel. E ziua prezentarii sale pentru a-si lua in primire camera, iar hotelierul este intampinat cu o alta cerere: „- Nu mai vreau camera X, acum vreau camera Y!” Zambind, functionarul ii raspunde: „- Imi cer scuze, dar nu va pot oferi decat camera rezervata de dvs.”. „- Cum”, izbucneste domnul important, „nu stiti cine sunt eu?” „Ba da, insa chiar nu va pot da o alta camera”. Dupa o serie de invective la adresa receptionerului, grandomanul nostru pleaca, fara sa-si mai ia vreo camera. Afaceristul, care a urmarit toata scena, incepe sa isi faca griji cu privire la felul in care va fi servit de functionar, dupa ce acesta din urma a fost enervat la culme de clientul anterior. Se apropie cu sfiala de ghiseu si… surpriza: zambetul e tot pe fata celui mai devreme ofensat, servirea sa e impecabila, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Afaceristul nu rabda si-l intreaba: „- Cum reusiti sa ramaneti asa de calm?”. „- Foarte simplu. Stiind ca domnul de dinainte nu are nimic cu mine. Reactiile dumnealui arata ca are o problema cu stima de sine, sau poate tocmai s-a certat cu sotia, cine stie? Poate ca e deprimat si boala il face irascibil. Eu nu am fost decat un pretext pentru a se descarca, nicidecum cauza”. Ce mod pozitiv de a gandi, nu?

Ganduri, ganduri, ganduri. Ne asalteaza mintea fara incetare. Nasc emotii, intretin sentimente, pasiuni sau vicii. Raman ascunse celorlalti sau se materializeaza in actiuni care ne inalta sau ne doboara, ii binecuvanteaza sau ii blestema pe cei de langa noi, Il slavesc sau Il hulesc pe Dumnezeu.

Un preot isi amintea cum, pe vremea cand era tanar ostas, cea mai grea zi a fost cea in care a fost nevoit sa stea de straja, vreme indelungata, singur, in picioare, cu pusca la sold. Nu ostenitoarea stare de veghe, nici teama, nici postura incomoda nu l-au deranjat. Ci gandurile care-i treceau prin minte. „Imi aminteam toate pacatele pe care le-am facut, din copilarie pana in prezent. Ba chiar imi treceau prin minte si greseli pe care nu le-am comis eu, dar care, parca, deveneau acum ale mele”, relateaza fostul soldat. Acelasi lucru il confirma crestinii care au suferit detentia si sfintii, inainte si dupa experientele mistice: cea mai mare batalie o ai de dus cu propriile ganduri.

Traim insa vremuri de paranoia, de suspiciozitate, de interpretativitate, de neincredere in semen. E de ajuns ca cineva sa ne evite intr-o zi sau sa ni se adreseze pe un ton mai taios si imediat ne incarcam armele gandirii cu toate gloantele criminale ale ideilor distructive. Si culmea, cele mai urate ganduri lovesc in persoanele pe care ar trebui sa le apreciem cel mai tare. Cineva spunea despre sotia sa ca, oridecateori el greseste, ea devine „istorica”: ii aduce aminte de toate erorile din trecut. Nu la fel ar sta treaba daca ea ar implini o inteleapta spusa a parintilor Bisericii: „casatoria nu este o dictatura a unuia impotriva celuilalt, ci este impreuna rastignire pe cruce”. Iar de pe cruce, nu poti striga impotriva gresitului tau. Poti doar sa rostesti cuvintele mantuirii: „- Tata, iarta…”

Stiti, dincolo de acestea, sunt unele personalitati bolnave care gandesc rau despre tine atunci cand le faci cel mai mare bine. Parca pandesc greseala ta, pentru a te sanctiona, iar atunci cand nu exista eroare in a ta raportare la ei, inventeaza ei ceva, pe loc.

In toate aceste cazuri, cand ale noastre ganduri negre cu privire la altii sunt justificabile sau cand nu sunt, care ar fi atitudinea corecta? Intai de toate, ca si crestini, pozitia noastra ar trebui sa fie cea de deasupra tuturor gandurilor celorlalti: pe cele de marire, sa nu le asezam in vatra mandriei, celor de ocara sa nu le permitem a ne spulbera pacea. Apoi, nu putem avea controlul gandurilor celorlalti, dar putem fi atenti la ale noastre. Max Lucado scria: „Traiesti intr-o lume de piatra, dar nu trebuie sa traiesti cu o inima impietrita”. Daca reactionam gandind despre cei pe care ii consideram vrajmasi cum gandesc ei despre noi, nu suntem cu nimic deasupra lor, nici uman, nici spiritual. Noi suntem datori chiar sa ne rugam pentru cei care ne gresesc, ca ei sa fie schimbati si mantuiti in ceasul pasirii lor in vesnicie. Trebuie sa ne rugam pentru intoarcerea lor la Cristos nu de dragul linistii noastre, ci de dragul iubirii Domnului nostru care cu atat tanjeste sa se imparta lor, cu cat a lor nevoie de dragoste e mai adanca in ei.

In toate situatiile insa in care suntem pe cale de a fi distrusi de gandurile noastre, indiferent de ce natura sunt ele, ni se propune o solutie de izbavire: aceea de a cultiva in noi gandul lui Cristos. Calea sigura spre gandul lui Isus e renuntarea la o arma nociva pentru a ne inarma cu una salvatoare: sa aruncam sagetile arzatoare ale propriilor ganduri si sa luam cu noi sabia Cuvantului lui Dumnezeu. Biblia are aceasta putere: cand o citim, in spiritul credintei, gandurile sinelui pervertit se sting, iar cele curate ale duhului se aprind in noi. Ne spune aceasta sfantul autor al Epistolei catre Evrei: „Cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri, patrunzand pana la despartirea sufletului si a spiritului, a incheieturilor si a maduvei, si in stare sa judece gandurile si intentiile inimii…” (Evrei 4, 12).

Sa lasam tacerea si pacea duhului nostru sa invinga zgomotul propriilor ganduri! Prin Cristos, Domnul nostru!

Doamne Isuse, cuget neintinat, gand neinfrant, Tu ne cunosti pornirile inimii si pana si cele mai ascunse ganduri se infatiseaza deslusit stiintei Tale. Tu, Dumnezeu fara pata, Om ispitit in toate asemeni noua, sfant, dar bland, drept, dar ingaduitor, Preot Maret si Miel Smerit, acoperit de slava, dar purtand in Trup ranile noastre, Tu, singura noastra speranta la mantuire, ai toata puterea si dorinta sa ne ierti si sa ne innoiesti. Asaza, Doamne, gandul Tau in noi, ca sa stim a trai frumos, a ne pazi pe noi insine de uneltirile mintii noastre, a-i ocroti pe ceilalti si, prin toate, a Te glorifica pe Tine, Cel ce locuiesti in fericire, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, in toti vecii vecilor!

Cântarea Cântărilor – imnul iubirii Domnului Isus pentru tine

Cei din jur nu sunt perfecti

Nu ştiu cum sunteţi dvs., dar eu sunt sceptic la orice carte care are în spate filosofia prosperităţii. Ştiţi dvs., acele materiale care ne spun cum putem deveni bogaţi şi faimoşi peste noapte. Nu le agreez în totalitate, deşi, dacă-mi sunt recomandate, le citesc. În ultima carte de genul acesta lecturată, am găsit însă şi un paragraf care m-a inspirat pentru reflecţia aceasta. Redau câteva idei: „marea limitare a lui Ted era următoarea: se aştepta ca cei din jur să fie perfecţi. Pe Ted îl deranjau multe lucruri mărunte, cum ar fi greşeli gramaticale, oameni dezordonaţi, prostul gust în vestimentaţie. Ne-a întrebat dacă îl putem ajuta să-şi vindece slăbiciunea. I-am sugerat trei lucruri. 1. Să recunoască faptul că nimeni nu e perfect! Unii sunt mai aproape de perfecţiune decât alţii, dar nimeni nu este perfect. Cea mai umană calitate a oamenilor este că fac greşeli, tot felul de greşeli. 2. Să recunoască dreptul celuilalt de a fi diferit! Nu vă substituiţi niciodată lui Dumnezeu în legătură cu nimic din ceea ce faceţi! Nu îi antipatizaţi pe ceilalţi pentru că au obiceiuri diferite de ale dumneavoastră sau pentru că preferă altfel de haine, o altă confesiune, alte partide sau alte mărci de maşini! Nu trebuie să fiţi de acord cu ceea ce face celălalt, dar nu trebuie să-l antipatizaţi pentru acţiunile sale! 3. Să nu fie un moralist! Majoritatea oamenilor urăşte să i se spună: ‘N-ai dreptate!’ Aveţi dreptul la propria părere, dar uneori e mai bine să v-o păstraţi pentru dumneavoastră. Tod a aplicat conştiincios aceste sugestii. La doar câteva luni, privea lumea altfel. Acceptă acum oamenii aşa cum sunt: nici 100% buni, nici 100% răi. ‘În plus’, spune el, ‘lucrurile care mă scoteau din sărite mă amuză acum. Mi-am dat în sfârşit seama că lumea asta ar fi tare plicticoasă dacă am fi cu toţii la fel’.”

De pe vremea regimului de tristă amintire, păstrăm în conştiinţa colectivă această metehnă ontologică: „să fie toţi la fel!” Imperativul acesta parazitează şi apoi paralizează relaţiile interumane la orice nivel. Omorâm orice e distinct de noi, încă din cocon. Culmea este că nu prea găsim momente de conştientizare – că şi la introspecţie stăm mai prost -, de îndreptare nici nu mai vorbesc. Deunăzi, un prieten scump îmi spunea că a asistat emoţionat la o scenă de injustiţie, într-un metrou din capitală: o doamnă de etnie romă s-a aşezat pe locul din faţa unui bărbat, prea mândru de rasa sa pentru ca evenimentul cu pricina (cât se poate de firesc) să nu-l facă să izbucnească în ropote de acuze nejustificate la adresa dumneaei.

Ca implicat în relaţiile dintre creştinii de diverse denominaţiuni şi cunoscător de aproape, prin mila Domnului, a vieţii creştinilor trinitarieni din majoritatea confesiunilor din România, o spun deschis: microbul aşteptărilor nerealiste din partea semenilor diferiţi de noi a pătruns adânc în noi, între noi. Mă abţin să dau exemple, dar vă provoc la un exerciţiu: gândiţi-vă, dacă sunteţi catolic, la un ortodox şi la un protestant! Puneţi-vă apoi întrebarea: „ce nu îmi place la ei?” Dacă sunteţi protestant sau ortodox, faceţi aceeaşi temă, inversând confesiunile. Dar staţi puţin că merg prea departe! Gândiţi-vă nu mai departe de parohia dvs.! De la preot în jos, găsiţi multe imperfecţiuni, aşa-i?

Ştiţi de unde vin năzuinţele de perfecţiune a semenilor noştri? Dintr-o mascată conştienţă a propriei noastre imperfecţiuni. Să ne gândim la Domnul Isus: nu întâlnim, în paginile Scripturii, nici o sancţionare a celor diferiţi în limitele moralităţii. Cristos a fost un nonconformist, privind lucrurile din punct de vedere omenesc. Şi-a găsit plăcerea în compania oamenilor ciudaţi, dispreţuiţi social, foarte departe de perfecţiune. Dar a fost ceva care I-a limitat acţiunea: mândria umană. Acolo unde e mândrie, nu e loc de Cristos. Acolo unde e mândrie, nu e loc nici de oameni. Mândria te transpune, oricât de religios te consideri, pe un loc mai de jos decât toţi marii criminali ai lumii care nu s-au convertit niciodată. Mândria Îl opreşte pe Cristos de la a te mântui, iar pe aproapele tău de la a te iubi.

Cum putem scăpa de microbul aşteptărilor nerealiste în ceea ce-i priveşte pe oameni? Cultivând în noi gândul Domnului Isus. „El, deşi avea chipul lui Dumnezeu, nu a considerat egalitatea cu Dumnezeu ca pe un lucru care, odată apucat, să nu-l mai lase, ci S-a golit de Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2, 6-7). Auziţi? El, deşi era Dumnezeu, nu Şi-a trâmbiţat perfecţiunea. El era perfect şi totuşi i-a iubit pe toţi imperfecţii. Noi suntem imperfecţi şi nu-i iubim nici pe Cel Perfect, nici pe cei imperfecţi, ca noi. Dacă ne vom privi pe noi înşine în adevărata lumină, identificându-ne imperfecţiunile, avem şanse serioase să ne tămăduim. Apoi, ne putem vindeca de infecţia dorinţelor noastre nechibzuite cu privire la oameni, aplicând preţiosul dicton al unui părinte bisericesc de răsărit: „Urăşte păcatul, iubeşte păcătosul!” În zilele noastre, am cam inversat ordinea… Valoarea unui om se întinde dincolo de acţiunile lui! Cel mai nedemn, în a mea concepţie, de harul divin, are acelaşi preţ cu al sufletului meu pentru iubire, pentru mântuire. Şi apoi, un alt mijloc prin care putem scăpa de aşteptările de perfecţiune umană a altora este înaintarea în sfinţenie. Progresul într-o relaţie vie, reală, de comuniune cu Domnul Cristos va mătura în noi mizeria personală şi va aprinde focul iubirii pentru toţi oamenii, indiferent de naţie, religie, culoarea pielii, păcat sau virtute.

Nu aplaud nicidecum acele biruinţe personale expuse de unii confesionalişti în mesajele lor, difuzate prin toate mijloacele cu putinţă. Cred, din toată inima, în victorii spirituale. Dar acea catalogare fatalistă a celor aparent învinşi în pierduţi veşnic îmi miroase mai degrabă a mândrie decât a spiritualitate autentică. Cred, din toată inima, în spusele unui preot: „să nu consideraţi pe nimeni irecuperabil”. De sunt cei de lângă noi victorioşi şi pe noi ne supără biruinţa lor, problema e la noi. De sunt cei de lângă noi înfrânţi, să le fim alături, amintindu-ne mereu că, oricât de diferiţi am fi, suntem din acelaşi aluat, din aceeaşi „nefiinţă, dar o nefiinţă care strigă la Dumnezeu” (Rafail Noica).

Cei din jur nu sunt perfecţi. Noi nu suntem perfecţi. Unul singur a fost Om Perfect. Şi de la El vine speranţa că, într-o Zi, şi noi, şi alţii, vom fi perfecţi. De vom ajunge acolo, fi-vom însă uimiţi să constatăm că în Paradis nu-i ca-n comunism: poţi fi perfect fără a fi identic cu cel de lângă tine. Iar pentru noi, cei doritori de Cer, e cazul să învăţăm azi lecţia iubirii aproapelui, în ciuda diferenţelor dintre el şi noi. Dacă nu am ucide, cu aşteptările noastre exagerate, fiinţarea spirituală omidică a aproapelui nostru, de acolo ar ieşi un fluture sublim, cutezând să zboare spre infinit. Să fim solii ale vieţii, nu mijloacele morţii! Prin Domnul Cristos, prin care Dumnezeu Tatăl ne-a dăruit nouă tot binele!

Am vreo valoare in lume?

Am fost putin surprins sa constat ca printre cele mai bune cincizeci de filme catolice ale tuturor timpurilor se numara si „It’a a wonderful life?” De ce m-a uimit statistica? In primul rand, pentru ca nu stiam ca e film la realizarea caruia au lucrat catolici. In al doilea rand, pentru ca filmele noi, cu efecte atat de puternice incat sa ascunda golul moral al mesajului transmis, detin monopolul locurilor de varf in statisticile cu tema cinematografica. In al treilea rand, pentru ca gusturile mele sunt putin diferite, adesea antagonice, in raport cu cele ale majoritatii. Filmul acesta contine povestea fiecaruia dintre noi, macar intr-un singur moment al vietii, daca nu in mai multe. Un barbat, in culmea ruinei financiare, se gandeste serios sa-si curme viata. Afacerile ii sunt la pamant, casnicia in pragul falimentului, stima de sine lipseste complet. In mijlocul disperarii, la vremea praznicului Craciunului, un inger se face vazut inaintea lui, conducandu-l intr-o calatorie fascinanta. O calatorie in care personajul nostru principal descopera ca viata celor apropiati lui, fara existenta sa, ar fi fost o ruina.

O persoana draga sufletului meu, inima manifestarilor interconfesionale din oras, imi spunea, de curand, ca nu a mai organizat nimic pentru ca nu a fost multumit de prestatia sa din cursul manifestarilor crestine pluridenominationale trecute. Intre timp, eu eram la fel de dezamagit din pricina propriilor mele falimente, care, din nefericire, nu tineau de imagine, ci de esenta interiorului meu. Activitati comune, devenite de ani buni traditie in Sibiu, nu s-au mai desfasurat. Si pentru ca inima aceasta, in anul trecut, nu a mai batut, multi s-au intristat, relatiile dintre crestinii de diverse orientari s-au racit si inca o sansa spre apropierea tinerilor de Cristos si, prin El, a unora de ceilalti, s-a stins.

Inainte de ziua aniversarii mele, M ma suna intotdeauna. „Zi-mi ce vrei sa-ti gatesc!” Cumpara din banii ei totul, pregatea mesele cu delicioase bucate, dupa care se retragea discret, inainte, adesea, de sosirea invitatilor. M fusese abandonata de parinti si crescuta de o matusa si de un unchi binevoitori. La o varsta frageda, a venit la Sibiu, a lucrat, a urmat apoi scoala de asistente, s-a angajat in spital, unde munceste si in prezent. Smerita M, cea mult iubitoare de Cristos si de semeni, intalneste insa un domn. Unul cu un trecut zgomotos, prea ancorat in cele ale firescului ca sa priveasca, macar pentru o clipa, la ale inaltului. Toate lipsurile afective ale copilariei i se trezesc sub imboldul pasiunii pe care el declara ca i-o poarta. M sta pe ganduri, pune in balanta ambele variante si hotaraste ca are nevoie de ajutor specializat pentru a alege intelept. Apeleaza la un psiholog laic si felul ei de a fi se schimba radical: „M, pana acum te-ai gandit la Dumnezeu si la altii. De-acum, gandeste-te si la tine! Chiar de nu-l iubesti pe omul asta si nu esti sigura de sentimentele pe care i le porti, trebuie sa fi dezvoltat pentru el macar atasamentul, uneori mai important decat iubirea”. De cativa ani, M a ales. Acum nu mai e in Biserica, nu mai face acte de caritate, incearca sa traiasca gandindu-se la ea, asa cum nu a facut-o niciodata inainte. Dar nu se simte implinita deloc. Bine spune cantarea: „Departe de casa Ta, Doamne, am uitat iubirea Ta, am uitat de fratii mei, m-am gandit numai la mine. Departe de casa Ta, Doamne, rataceam strain prin lume, cautand doar fericirea, dar sunt trist si inselat.”

Preaiubitilor, oridecateori ne punem intrebarea „Am vreo valoare in lume?”, va invit sa facem impreuna un lucru salvator: sa ne defocalizam de pe noi insine si sa ne refocalizam pe Isus si pe oameni. Doar in aceasta aparenta pierdere a noastra din vizorul propriei noastre preocupari avem oportunitatea sa ii gasim raspunsul corect chestiunii valorii personale. Cand credem ca nu mai avem ce da, s-ar putea ca abia atunci Domnul sa daruiasca prin noi. Cand am ajuns la limitele iubirii, s-ar putea ca abia atunci sa iubim cu iubirea Lui. Si, scumpii mei prieteni, eu zic ca avem destule motive sa ne indoim de multe, de relatiile noastre, de slujbele noastre, de noi insine. Sa nu ne indoim niciodata de valoarea pe care El ne-o atribuie, tie si mie. E valoarea aceea monumental pictata pe crucea unde Cristos a murit, invitandu-ne acum la a ne intoarce acolo, pentru a ne descoperi lumina, pacea, siguranta, fericirea, paradisul pierdut!

„S-a inserat peste intregul sat,
Intinde noaptea valul ei intunecat.
Ramai aici, eterne paradis,
M-astepti pe-altar, cu-acelasi dor aprins,
Sa ma-ntorc iar.

R: Doamne, vreau iubirea mea sa-Ti dau,
Sa fii mereu intaiul gand al meu,
Oriunde merg si-n tot ce fac,
Sa stiu ca esti prezent.

Ingenunchez si umilit te rog,
Sa-mi ierti al necredintei crud zalog ce m-a legat
Raman uimit si-n suflet fericit,
Ca mana ce m-a ridicat
E mana Ta.”

Cantarile tinerilor catolici

Noua estetică

Când el a hotărât să se căsătorească cu ea, nu şi-a închipuit că avea să lupte cu atâtea prejudecăţi din partea prietenilor. Distanţa între frumuseţea lui şi urâţenia ei capătă dimensiuni monstruoase, după estetica firii. Toţi cunoscuţii care au îndrăznit i-au spus cunoştinţei mele să-şi scoată ceara din ochi, să fie bărbat, să se uite în oglindă, să-şi ia câmpii şi să plece departe de ea. Prieteni scumpi, eu am văzut multe chipuri schimonosite de boală la viaţa mea, dar ea le întrece pe cele mai multe! Cum să fie altfel, după abuzurile părinţilor, căzând apoi pe mâinile unui psihopat care i-a fost soţ până la moartea lui (rezultatul consumului de alcool, dacă nu mă înşel), cu trupu-i zdrobit, cu inima frântă? Adesea, când este abordat de „binevoitori”, bărbatul răspunde cam în felul acesta: „Ceea ce voi numiţi ‘urâtă’ e pentru mine o fiinţă sublimă. Atunci când intru în casă, mă umplu de bucurie şi de pace! Traiul cu ea e o minune!” Ea e foarte săracă şi nici el nu stă foarte bine material, dar el s-a îngrijit să nu lipsească de la nuntă nimic, după tradiţia zonei. Aşa că aproape toată nunta a fost filmată. Am urmărit înregistrarea lor din ziua în care au spus „da”, în faţa lui Dumnezeu, a martorilor văzuţi şi nevăzuţi. El radia de bucurie. Ea plângea mai tot timpul, lucru ce-i accentua şi mai mult diformităţile chipului. După multe lacrimi de durere, acum plângea de veselie. Nu, nu era un coşmar trecutul, purta în trup emblemele zilei de ieri. Dar Cineva, care lucrează în chip nebănuit atunci când şi aşa cum ne aşteptăm mai puţin, a auzit un strigăt, oprindu-l pe cel ce avea să vină.

Una dintre ilustraţiile dragi mie este cea care redă o întâmplare petrecută într-o anumită biserică din România, tot cu prilejul unei nunţi. Preotul urma să celebreze taina căsătoriei. Când mireasa şi-a ridicat vălul ce-i acoperea faţa, slujitorul altarului a înlemnit. Era o situaţie mai gravă decât cea mai sus prezentată. „Abia am reuşit să spun cuvintele adecvate, într-un mod mecanic, formal, ca să se încheie odată slujba”, îşi aminteşte preotul. „M-am aşezat, la masa de după, lângă tatăl ei. Nu mai puteam de curiozitate, aşa că am întrebat: ‘Frumoasă nuntă, trebuie să vă fi costat mult organizarea ei, nu?”, continuă omul lui Dumnezeu, sigur fiind că la mijloc sunt ceva interese financiare. Tatăl, prinzându-se unde vrea să bată părintele, începe şi deapănă întreaga istorie. „- Soţia mea a murit, dând naştere fiicei noastre. Am iubit-o ca pe ochii din cap. Am muncit pentru ea necurmat. Era cea mai frumoasă şi cea mai deşteaptă din şcoală. Un singur vis aveam: să o văd măritată cu un bărbat frumos şi bogat. Într-o zi, fiica aceasta a mea vine acasă spunându-mi că Îl iubeşte pe Cristos şi vrea să înceapă o viaţă nouă dedicându-se Lui! Am înnebunit atunci. Am început să dau în ea ca în ceva ce trebuie distrus într-o clipă. Cu pumnii şi picioarele am desfigurat-o. Într-un moment de luciditate, am sunat la Salvare. A doua zi, când m-am dus s-o vizitez, medicii nu m-au primit în spital, spunându-mi că brutele nu mai sunt părinţi… Şi nici oameni. Iar animalele nu au ce căuta în spital. Când am reuşit să mă strecor însă la ea, i-am cerut iertare. Şi ea mi-a spus: – Te iert pe tine, aşa cum şi pe mine m-a iertat Isus.’ În urma loviturilor, o parte a feţei a rămas paralizată, iar unul din ochi nu a putut fi salvat. Fiica mea, mutilată pe viaţă de mine, acum creştină practicantă, e întâlnită în Biserică de un tânăr frumos şi bogat, aşa cum eu nu credeam că sunt printre credincioşi. O cere în căsătorie şi o iubeşte aşa cum este. Ai lui părinţi organizează nunta la care aţi slujit ca şi preot astăzi.”

Vă mai spun una mică şi trag morala! În gara din Bucureşti, pe vremea când copiii străzii bântuiau pe acolo. Un astfel de copil, murdar, zdrenţăros, trist din cale afară, primeşte o bucată de pâine din partea unui trecător grăbit. Un câine, flămând şi el, se apropie de micuţ, râvnind la avutul lui de mare preţ. Băiatul rupe o jumătate din bucata lui, i-o dă fiinţei patrupede, îmbrăţişându-o apoi.

În lumea vie, ambalajul induce în eroare de cele mai multe ori. Chipul frumos natural sau artificial ascunde adesea grotescul căderii umane. Iar suferinţa zămisleşte întotdeauna atitudini contrare faţă de esenţa vieţii: Pentru cei care o înţeleg şi şi-o însuşesc, e prilej de eliberare şi apoi de devenire lăuntrică. Pentru cei care o resping, motiv de împietrire a inimii. Dar, aşa cum Domnul Isus a adus o poruncă nouă, o iubire nouă, o misiune nouă, o viaţă nouă, venit-a El şi cu o estetică nouă. Şi estetica aceasta nu are de-a face nici cu formele tale, nici cu părul tău, nici cu pielea ta, nici cu integritatea simţurilor tale, ci are de-a face cu interiorul tău. Fără Isus, suntem cu toţii orbi, surzi, muţi, şchiopi, bolnavi fizic şi psihic. Când suntem cu El însă, a noastră foame Îl face pe El, cel pentru o vreme murdar, zdrenţăros, trist din cale afară, să rupă o bucată din Pâinea Lui şi, chiar de suntem prea lesne mai de neiubit decât dobitoacele, să ne îmbrăţişeze, să ne strângă la piept, să ne ţină lipiţi de El, aici şi mai cu seamă dincolo. Păi da, preaiubiţi de El, există un dincolo, unde noua estetică va fi la ea acasă. Tu pe ce estetică pui preţ?

Privirile biruitorului 2

Privirile biruitorului David – Andrei Patrinca
Asculta mai multe audio Diverse

Privirile biruitorului 1

Ceea ce-mi place mie la români, în ciuda multor lucruri care-mi displac atât la românul de mine, cât şi la confraţii mei de aceeaşi naţie, este acel simţ al simplităţii, acea conştienţă a neputinţei, acea smerenie şi sfântă umilinţă dovedite în toate etapele istoriei noastre tumultoase. Poate şi de asta Dumnezeu s-a îndurat de neamul nostru, făcând, după cum spunea unul dintre marii români, ca cerul de deasupra României să fie atât de frumos, sfinţit, curăţat, înseninat cu sângele martirilor, înmiresmat de rugăciunile sfinţilor. Şi, deşi doresc trezirea mea spirituală şi, deopotrivă, a neamului românesc, nutrind năzuinţa unei renaşteri duhovniceşti reale, vizibile, cred că spusele lui Nicolae Steinhardt: „biruinţa nu-i obligatorie, obligatorie e lupta” sunt adevărate. Dar ca să lupţi, trebuie să crezi în victorie, apoi să-ţi reactualizezi constant credinţa, înveşmântându-ţi fiinţa într-o altă virtute, cea a speranţei, totul motivat şi animat fiind de iubire.

Din istoria sfinţilor păstrăm puţine episoade ale căderilor lor. Lucru care ne face să asociem ideea de biruinţă spirituală cu cea de imaculare. Adesea spunem: „am greşit, că doar nu sunt sfânt”. Iar când citim despre lepădarea lui Petru, puţin-credincioşia lui Toma, viaţa de dinainte de Damasc a lui Pavel şi multe, multe alte păcate ale preaiubiţilor noştri sfinţi, înainte şi chiar după întâlnirea Domnului Isus, ne cutremurăm întâi şi ne bucurăm mai apoi, văzând îndurarea lui Dumnezeu şi a Lui pricepere de a transforma ale noastre slăbiciuni în pricini de înălţare a Lui în noi. Dar parcă nici un personaj nu mă intrigă mai mult decât împăratul David. Căzut în adulter, apoi ucigaş al soţului celei cu care s-a culcat, lăsând-o însărcinată, David rămâne pentru Domnul „omul după inima Lui”. Care să fi fost motivul acestei aprecieri a lui David de către Creator? Ce l-a calificat pe psalmistul nostru scump, după a lui cădere, la o aşa mare biruinţă? În găsirea răspunsurilor, vă invit să mergem pe urmele gândurilor lui David, poposind împreună în psalmul pocăinţei – Psalmul 50(51)!

„Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor tale şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curaţeşte, că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururi.” Aşa îşi începe psalmul David! Recunoscându-şi păcatul! Regretând că l-a comis! Mărturisindu-l! Cred eu că prima privire a biruitorului credincios este cea sinceră nu mai departe de lăuntrul său. Când te analizezi interior cu onestitate, constaţi că ai o problemă, păcatul, care trebuie rezolvată.

În al doilea rând, cred eu că trebuie să-ţi îndrepţi privirea spre Dumnezeu. Oamenii au feluri diferite, adesea eronate, de a-L privi pe El. Unii Îl văd într-un fel fatalist, ca pe un Creator căruia nu-i pasă de creaţia Sa, ca pe Unul căruia-I plac ura şi războiul, ca pe o forţă superioară primordială care e depăşită de multe situaţii ce ţin de existenţa umană. Alţii consideră că Dumnezeu e bun, îndurător, iubitor şi dator să ne ierte nouă toate câte i-am greşit, indiferent de a noastră atitudine faţă de El. Dar psalmistul Îl vede pe Dumnezeu aşa cum este: un Dumnezeu al dreptăţii şi al iubirii. Ştie David că El e sfânt, că urăşte păcatul, că al Său caracter se opune rebeliunii prin fărădelege: „vei fi drept în hotărârea Ta şi fără părtinire în judecata Ta” – vers. 4b. În lumina cunoaşterii dreptăţii Lui, David se vede greşit, păcătos voit, dând curs voluntar şi nejustificat naturii sale: „Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut” – vers. 4a. Şi abia atunci, când vede măreţia divină şi nimicnicia proprie, dragostea lui Dumnezeu devine operantă în viaţa lui. Un creştin biruitor îşi spală hainele în sângele Mielului, după ce recunoaşte că îi sunt murdare. Dumnezeu îi schimbă starea de întristare în bucurie atunci când credinciosul îşi aduce afectivitatea înaintea Lui. El, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, iartă păcatul doar atunci când e recunoscut şi mărturisit. Şi, mai presus de toate, crează o inimă nouă atunci când inima aceasta, cu multe infarcturi spirituale, e depusă aşa cum e ea, la tronul Său. Între dreptatea divină (judecată) şi mântuire (dragoste) stă un singur pas din partea omului: sărăcia-n duh, smerenia.

Dar creştinul biruitor continuă să privească. Îşi îndreaptă ochii spre semeni. De fapt, Isus e singurul pe care-L poţi privi în acelaşi timp în care îi priveşti şi pe cei iubiţi de El. Iarăşi e o capcană aici. Un alt psalmist era să cadă în ea. Asaf – Psalmul 72 (73). Uitându-se la necredincioşi, se umple de cârtire, invidie şi amărăciune. Ei au toate motivele să fie fericiţi: sunt indiferenţi la problemele vieţii, par scutiţi de necazuri, sunt îmbuibaţi, bârfitori, bine văzuţi social, hulitori la adresa Numelui lui Dumnezeu. Unde a greşit Asaf? El i-a privit pe necredincioşi înainte de a-L privi pe Dumnezeu. Dar când te uiţi la necredincioşi prin vederea căpătată de îndreptarea ochilor tăi înspre Dătătorul de lumină, îţi dai seama de cât de mult ai tu şi de cât de puţin au ei. Realizezi că fericirea nu stă în „ce ai”, ci în „pe Cine ai” drept Domn. Constaţi că nu ziua de azi contează, ci Ziua cea neînserată a Împărăţiei lui Cristos. Când îţi îndrepţi privirea spre oameni în felul acesta, după ce îndelung ţi-ai admirat Dumnezeul, laşi haina judecăţii semenilor şi o îmbraci pe cea a iubirii. O iubire care însufleţeşte mărturisirea constantă a lui Cristos, Marele nostru Biruitor, „folosind, din când în când, şi cuvinte” (Sfântul Francis de Assisi).

Biruitorul priveşte în el însuşi ca să-şi vadă nevoia, priveşte la Domnul Isus pentru a-şi găsi puterea, priveşte la semeni întru împărtăşirea Iubirii, Iubire care-I este, mai presus de toate, menirea!

Să aprindem o lumină

Între sclipire si plinătate

„E sigur că, golind noi tot ce înseamnă fiinţă
şi desprinzându-ne de ea pentru iubirea Domnului,
însuşi Majestatea Sa ne va umple la loc cu Duhul Său”
Sfânta Tereza din Avilla

Dintre toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, a vorbi despre Duhul Sfânt e cel mai greu lucru cu putinţă. Deşi e vremea în care Dumnezeu ni Se face de cunoscut doar prin Duhul Sfânt, deşi Duhul nu ne mai este extern nouă, creştinilor, ci ocupă cel mai tainic spaţiu interior al sufletului nostru, Spiritul lui Dumnezeu rămâne adesea un subiect care stârneşte controverse sau nu iscă interes decât în timpul praznicului Rusaliilor. Iată de ce m-am gândit că ne-ar fi de folos să medităm, vreme de această reflecţie, la Duhul Sfânt, adică Dumnezeu astăzi printre noi, în mijlocul şi înlăuntrul nostru!

Înainte de toate, Duhul Sfânt este mijlocul prin care noi Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu. El ne cercetează, El ne convinge de păcat şi de nevoia de împăcare cu Cristos, El ne conduce în sânul Sfintei Treimi, înfiindu-ne în Familia lui Dumnezeu (Romani 8, 15). În viaţa lui Simon, Petru cum îl cunoaştem noi, au existat câteva momente în care Duhul Sfânt a lucrat cu putere, conducându-l pe ucenic mai aproape de inima Învăţătorului Său. Un prim astfel de moment este prilejuit de chemarea sa la ucenicie. Pe Marea Galileii, în corabie cu alţi pescari iscusiţi, Petru se trudeşte toată noaptea să prindă peşte şi nu reuşeşte nimic. Atunci când Domnul Isus vine şi, la cuvântul Lui, se aruncă din nou mrejile, în doar câteva clipe bărcile se umplu, aproape să se scufunde. Şi iată prima sclipire a Duhului în viaţa lui Petru, consemnată de evanghelişti pe paginile Bibliei: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt om păcătos” (Luca 5, 8). Când te atinge Duhul Sfânt şi începi să-L cunoşti pe Dumnezeu, te înspăimânţi de păcatul din tine. Dar Isus nu pleacă, ci îi răspunde blând: „Nu te teme, de acum încolo vei fi pescar de oameni”. Şi înţelege Petru, la inima căruia lucrează Duhul Sfânt, ceea ce vrea Isus să-i transmită: „Petru, nu am de gând să plec, să te părăsesc. Nu, Petru, pleacă tu de la ale tale, ieşi din tine însuţi ca să intrii în Împărăţia lui Dumnezeu. Lasă-ţi peştii fizici şi vei avea parte de cei duhovniceşti! Dezleagă-ţi legăturile cu pământul şi te voi lega puternic de Cer”. Şi iată reacţia lui Petru şi a prietenilor lui: „Ei au scos corăbiile la mal, au lăsat totul şi au mers după El” (Luca 5, 10b-11). Când începi să-L cunoşti pe Dumnezeu, laşi drumurile tale şi mergi pe Cale! Şi Calea aceasta este Cristos! O a doua sclipire a Duhului Sfânt în viaţa lui Simon Petru se produce tot pe Marea Galilelii. Isus merge pe ape şi Petru îndrăzneşte să-L roage pe Domnul să-L poarte şi pe el, în acelaşi chip minunat, pe deasupra lor. „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape!” (Matei 14, 28). Şi merge Petru un timp. Vântul se înteţeşte. Valurile se ridică. Petru îşi trage privirea de la Cristos, în inima lui încolţeşte îndoiala şi, dintr-o dată, valurile sunt gata să-l înghită. Cât timp priveşte la Isus, poate merge pe ape. Căci Dumnezeu te poate face biruitor prin Duhul Sfânt atâta vreme cât priveşti la Fiul Lui. Dar îndrăzneala lui Simon, chiar cu micile-i ezitări, îi conduce pe toţi cei din corabie la o cunoaştere mai adâncă a lui Cristos: „Cu adevărat, spun aceştia, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” Petru ascultă de o licărire a Duhului şi a lui ascultare nu-l îndrumă doar pe el mai aproape de Isus, ci şi pe cei din jurul lui. Şi, iubiţi prieteni, la fel se întâmplă şi cu noi toţi creştinii. Avem doar impresia că nu-i influenţăm pe cei de lângă. De fapt, prin cele mai mici acte de ascultare sau de rebeliune faţă de Dumnezeu, îi apropiem sau îi îndepărtăm şi pe ei de aflarea mântuitoare a Măreţului nostru Domn. Şi încă o a treia ipostază vădind sclipirea Duhului Sfânt în viaţa lui Petru: „Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Matei 16, 17). Nu prin fire avea Petru să recunoască identitatea de Dumnezeu a lui Cristos, ci prin Duhul Sfânt, care-i lumină gândul şi-i inspiră cuvântul.

Sclipirile Duhului Sfânt în viaţa lui Simon Petru l-au dus la descoperirea interiorului său greşit şi a soluţiei lui Dumnezeu pentru păcat: renunţarea la propriile căi şi urmarea Domnului Isus. Iar curajul de a se conforma imboldului interior al Spiritului Sfânt l-a îndreptat spre o descoperire autentică a identităţii Domnului Cristos. Şi, cu toate sclipirile, Petru e cuprins de temeri în clipele prinderii Învăţătorului său, îl părăseşte în noaptea pustie şi rece, îl tăgăduieşte pentru a-şi scăpa viaţa, după care îşi plânge cu amar neputinţa spirituală. Dar vine Cincizecimea. Şi când Duhul Sfânt se pogoară peste adunarea maicii lui Isus şi a ucenicilor Lui, printre care şi Petru, instituind Biserica, Duhul Sfânt, din exterior îi devine lui Petru interioritate. Iar din sclipire, plinătate. Un preaplin de Dumnezeu care avea să-l umple de curaj în mărturisirea Celui mai ieri tăgăduit, să-l aşeze piatră binecuvântată la zidirea Bisericii, să-l facă sfânt martir pentru numele lui Cristos. Sclipirile Duhului Sfânt nu l-au absolvit de dureroasa negare a lui Isus. Dar plinătatea Spiritului Sfânt l-a împuternicit să moară, fără regret şi fără ezitare, pentru Numele Lui.

Înainte ca Moise să vadă slava lui Dumnezeu, i s-a cerut să ridice un altar şi să aducă sânge drept jertfă. (Exod 24, 8-12). Noi, azi, ca şi creştini, nu putem vedea faţa lui Dumnezeu, prin Spiritul Sfânt, fără să fim întâi curăţaţi de sângele Domnului Isus. Şi a mai văzut Moise iarăşi gloria lui Dumnezeu, ascultând de îndemnul divin: „urcă-te pe munte!”. Cristos e o Cale în sus spre Dumnezeu. O stâncă de adăpost, un drum care parcurs ne înalţă mereu. Şi aceasta este cărarea îngustă de la sclipire la plinătatea Duhului Sfânt: căinţă neîncetată, mărturisire necurmată, spălarea hainelor sufletului în sângele Mielului, credinţă, speranţă şi dragoste!

Nu ştiu cum sunteţi frăţiile voastre în raportarea la Duhul Sfânt. Eu, de multă vreme, nu am mai avut nici sclipirea ucenicului Simon, darămite plinătatea sfântului şi apostolului Petru. Poate că n-am plecat încă cu totul de la ale noastre, izgonindu-L pe El. Poate că vântul aprig şi valurile furioase ale vieţii ne-au luat privirea de la Cel care ar fi trebuit să ne fie ţintă, scop, ţel. Poate că am uitat cine este El sau cine suntem şi nu suntem noi. Poate că ne-au mulţumit sclipirile şi nu am ştiut că, în Cristos, e întotdeauna „un dincolo”. Poate că ne-a înspăimântat muntele umblării cu El şi am renunţat a-l mai parcurge. Şi poate că în noi se naşte acum şi aici o dorinţă arzândă după plinătatea prezenţei Sale în noi. Şi de va fi acest ultim „poate” real, chiar de ar fi prezente în noi şi toate celelalte, avem o şansă reală ca Majestatea Sa să facă din noi Temple pentru Duhul Său, Cel ce vieţuieşte şi domneşte în unire cu Tatăl şi cu Fiul, în toţi vecii vecilor. Să îndrăznim deci a spune, în modul în care Duhul a inspirat sfânta rugă:

„Odaia Ta, Doamne, o văd împodobită,
Dar îmbrăcăminte nu am, ca să intru-ntr-nsa
Luminează haina sufletului meu, Dătătorule de lumină
Şi mă mântuieşte!”

*În redactarea acestei reflecţii, au fost folosite Sfânta Scriptură, scrieri patristice şi lucrări ale unor preoţi contemporani, catolici şi ortodocşi.

De ce S-a înălţat Isus?

„- Nu mă pot concentra la nimic, de când am aflat vestea… Oare de ce a trebuit să moară un om deosebit, în floarea vârstei, care mai avea atâtea de dăruit?” Iată câteva din întrebările care luau fiinţă în inima unei colege de lucru, în plin praznic al Înălţării Domnului Isus, după calendarul de răsărit. Un medic obstetrician-ginecolog care o îngrijise pe colega mea în timpul sarcinii sale, un medic cu adevărat „uman” într-o specialitate medicală dură, asistent universitar plin de iubire faţă de studenţi, a trecut în veşnicie. Nouă, ca bărbaţi, ne e greu să ne imaginăm cum atitudinea unui medic obstetrician poate să răvăşească lăuntrul unei femei însărcinate, aşa cum, din păcate, se întâmplă adesea, sau îi poate da curaj să parcurgă o perioadă şi aşa dificilă din a sa existenţă. Din această perspectivă, întristarea fostei paciente a celui decedat îşi are justificare. Şi chiar aşa, de ce mor prea repede oamenii pe care noi îi apreciem? De ce ne lasă singuri, într-o lume cu atât de puţine valori, să ne mâncăm unii pe alţii, să ne scoatem ochii, să ne urâm şi să ne războim neîncetat?

*

A înviat Cristos şi speranţele tuturor cunoscuţilor Săi s-au înnoit. „Oare va predica din nou, cu autoritatea-I unică, fără putinţă de a fi imitată?” „Oare îi va vindeca din nou pe cei bolnavi şi plini de credinţă?” „Oare îi va reabilita iarăşi pe păcătoşi, dându-le şansa trăirii virtuoase?” „Oare va ajusta din nou sistemul religios la parametri trăirii profunde şi autentice?” Oh, câte năzuinţe renăşteau în inimile preaiubiţilor ucenici ai Domnului! Şi iată-i pe toţi, în frunte cu al lor Învăţător, la doar patruzeci de zile după glorioasa Înviere, pe munte, luându-şi „la revedere” de la Cristosul Cel fizic în mijlocul lor atât de puţină vreme. Desigur, cum bine spune patristica, mare bucurie trebuie să fi fost pentru drepţii aflaţi în prezenţa lui Dumnezeu, când L-au văzut printre ei pe Cel pe care, cu a lor viaţă, L-au oglindit! Mult trebuie să se fi bucurat Adam, primul om greşit, că un al doilea Om, chiar Dumnezeu întrupat, a răscumpărat toată greşeala lui care a denaturat creaţia întreagă! Sau Abel, ucis de al său frate pentru că a adus o jertfă primită de Dumnezeu, cum avea să se bucure să-L adore pe Isus azi Înălţat, ieri ucis de fraţii Săi pentru jertfa desăvârşită a vieţuirii în Adevăr! Sau Noe, sau Abraham, sau Iacov! Ori Iosif cel curat, vândut de fraţii săi, ca Domnul Isus, dar ridicat de Dumnezeu în poziţia de mântuitor al tatălui şi al fraţilor săi vrăjmaşi! Sau Moise, profetul! Sau David, strămoşul de trup al Domnului! Ori Melchisedec, icoana veterotestamentală a preoţiei legii celei noi! Pentru toţi aceştia, precum pentru mulţi alţii aflaţi în slavă, înălţarea lui Cristos a fost prilej de sărbătoare cerească. Şi aici iată surpriza! Pentru ucenicii rămaşi pe pământ, Înălţarea Domnului Isus nu e motiv de disperare, ci de veselie duhovnicească. „Şi a fost că, pe când îi binecuvânta El, a fost despărţit de ei şi a fost ridicat la cer. Şi ei, după ce I s-au închinat, s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie” (Luca 24, 50-52). De ce? Curând, Isus avea să revină din nou pe pământ, de astă dată prin Spiritul Sfânt. Nu în chip văzut, ci într-unul tainic, dar totodată accesibil tuturor celor care cred în El. Nu într-un trup limitat de timp şi de spaţiu, ci chiar în locuinţele interioare ale celor care-L primesc, înveşnicindu-le şi purtându-le în infinitul sferelor cereşti.

* *

Preaiubiţilor, nu pot înţelege nici eu întru totul de ce oamenii deosebiţi ne sunt luaţi „prematur” de lângă noi. Ştiu că e un gol imens pe care ei îl lasă în urma morţii lor. Un lucru îl ştiu cu certitudine: plecarea lui Isus din mijlocul nostru nu ne lasă singuri, fără de scumpa-I prezenţă! Înălţarea Domnului Isus ni-L aduce pe El, alături de întreaga Sfântă Treime, nu mai departe de spiritul nostru, în glorioasa zi de Rusalii din viaţa noastră. Vă e greu fără cei dragi. Sunteţi singuri fără ei. Vă înţeleg. E însă Unul care umple orice spaţiu ce strigă de iubire cu dragostea Lui. Şi nu-i pierdere umană a cărei durere să n-o poată compensa prezenţa Sa. Şi nu-i pierdere umană pe care El să nu o poată transforma în motiv de nădejde, căci, în El, nici un credincios nu se pierde de Dumnezeu şi nu se pierde nici de ai Săi, plecaţi întotdeauna prea repede din lumea noastră pervertită, săracă şi rece. Mare dreptate avea sfântul Ioan Gură de Aur când spunea: „Isus S-a înălţat la cer pentru ca cerul să se coboare în noi!” Şi de e cerul în noi, cumva, greu de înţeles, tot prin Cristos care e Totul în toţi, ne sunt foarte aproape şi cei adormiţi întru El şi prea repede răpiţi din mijlocul nostru.

Să medităm încă la semnificaţia Înălţării Domnului nostru: „Isus S-a înălţat la cer pentru ca cerul să se coboare în noi!” Şi să ne servească meditaţia aceasta întru mântuire şi sfântă mângâiere în vreme de doliu, de solitudine, de descurajare.

Cristos S-a înălţat!

Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea

„- Cu puţin timp înainte de accidentul vascular al mamei, o prietenă m-a vizitat, descriindu-mi detaliat cum îşi îngrijeşte mama, cum îi dă să mănânce, cum o întoarce de pe o parte pe cealaltă, cum îi schimbă pampersul. Prin evenimentul acesta, Dumnezeu avea să mă pregătească pe mine pentru a îndeplini aceleaşi sarcini faţă de cea care mi-a dat viaţă”. În patul în care doarme Ioana, o bătrână aproape imobilizată îmi zâmbeşte. Vorbeşte greu, cam neinteligibil pentru mine. Îşi ia cu mâna stângă cealaltă mână, încleştată, arătându-mi că nu o mai poate mişca. Îi dăruiesc ceva, ia obiectul respectiv, îl strânge la piept şi îl sărută. Îi spun fiicei: „- E bucuria ta, nu?” „-Da, nu ştiu ce m-aş face fără ea! Colegele mi-au spus că îmi irosesc viaţa, că nu mă mai ia nimeni de nevastă, că va trebui să o spăl după ce şi-a făcut nevoile, ş.a. Le-am răspuns că eu Îl iubesc pe Cristos, eu Îl slujesc pe El şi pe făptura purtătoare de El care mi-e mamă. Nu mi-aş alege drept soţ un bărbat pe care să nu mi-l dăruiască Cristos. Iar dacă El îmi va da un bărbat, acesta va trebui să îmi accepte şi mama. Ieri, eu eram copilul mamei. Astăzi, ea e copilul meu”.

 

Ce fericit e bătrânul care are o astfel de fiică! Şi ce tragedie că cei mai mulţi copii nu sunt aşa!

 

Contemporaneitatea noastră, depăşit de modernă, neagă tot ceea ce aminteşte de suferinţă şi de moarte. Ne închidem părinţii în aziluri, îi ţinem departe de copii (ca nu cumva să ne crească ei pruncii şi a lor educaţie să nu fie după reţetă – de parcă ar exista reţete potrivite creşterii unei fiinţe umane -), îi pensionăm înainte de vreme, ne astupăm urechile la strigătul lor, îi declarăm „fără discernământ”, ca să le luăm averea, îi lăsăm să moară de dorul nostru, aşteptându-ne în prag, sărutându-ne poza, hrănindu-se cu amintirea tinereţii. Ei nu mai înţeleg nimic din ritmul vieţii moderne (nici noi, deşi ne prefacem că ne adaptăm). Dinţii îi părăsesc. Picioarele şi mâinile nu-i mai ascultă. Văzul şi auzul nu le mai sunt bune. Partenerii de viaţă se sting. Prietenii le mor. Nu mai au loc pe nicăieri…

 

„În acea perioadă a familiei nedestrămate, nimeni nu se temea de bătrâni. Ei ne încântau copilăria prin poveşti şi cântece, permiteau alte schimburi afective decât cu părinţii. Noţiunea de estetică era şi ea foarte diferită şi nu apanajul tinereţii, ca în zilele noastre. Copilul mic putea atunci să considere plăcut un chip plin de riduri şi frumoase mâinile deformate de reumatism şi de muncă, deoarece ele erau semnul unei duioşii de-acum trecute şi mărturia unei comunicări gestuale. Pentru că n-am fost nepoţii bunicilor noştri, rămânem nişte copii mari atunci când ne dispar părinţii” [1].

 

Ce am putea face pentru vârstnici? Din capul locului, trebuie să ştim că ei nu cer prea mult. Am putea să-i căutăm, să-i ascultăm, să-i mângâiem, să-i îmbrăţişăm, să-i sărutăm, să le fim aproape. Am putea să le arătăm că ne pasă de ei…

 

De ce? Ne răspunde Ioana: „Ieri, eu eram copilul mamei. Astăzi, ea e copilul meu”. Să ne gândim câte lucruri ar fi făcut părinţii noştri pentru noi, pe când eram copii! De am fi fost bolnavi, ar fi mers întru a noastră vindecare până la marginile pământului. De şi-ar fi putut da viaţa pentru noi, ar fi făcut-o cu mare drag, fără nici o ezitare. Oare să nu fim datori să ne jertfim pentru ei, acum, când devin la fel de neajutoraţi precum eram noi, pe când ei s-ar fi dat pe ei înşişi pentru noi? Da, sunt de acord, unii bătrâni sunt mai agitaţi, mai revendicativi, mai curioşi, mai cu pretenţii de omniscienţă, conservatori, zgârciţi, pretenţioşi. Dar oare noi, tinerii, nu suntem la fel? Nici în ceea ce ne priveşte pe noi, nu ne plac toate lucrurile. De ce n-ar avea şi ei fixurile lor, toanele lor, dreptul la a greşi?

 

Din păcate, deşi ne e greu să admitem, cei care au de suferit din această îndepărtare a „moşilor” noştri de lângă noi suntem noi, tinerii. „Bătrânii există pentru a ne învăţa moartea şi a da un sens vieţii” [1]. Ne-am îngropat de vii bătrânii, crezând că astfel nu vom mai muri. Cu toate acestea, la rândul nostru, ne aşteaptă şi durerea şi decesul. Vom muri şi noi, chiar şi noi. Fără modelul lor, nu vom şti, însă, să murim frumos.

 

 

“Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea…” Şi, totuşi, nu e prea târziu, ca noi, tinerii, să le fim alor noştri aripi cutezătoare, iar ei, scumpii noştri bătrâni, să ne fie gând sfinţitor! Prin Cristos, Domnul nostru!

 

 

[1] Ieşirea din depresie – Dr. Dominique Barbier, psihiatru, psihanalist, preşedintele Asociaţiei Naţionale de Cercetări în psihiatrie din Franţa

Dragostea Lui e spaţiul libertăţii noastre

Călătoresc spre Timişoara. Nu ştiu ce a contribuit la această stare, drumul lung sau viaţa mea searbădă spiritual în ultimele zile, cert este că nemulţumirea îmi otrăveşte mintea. În jurul meu, tineri veseli, cu tatuaje, brăţări şi haine „cool”, discutând senini despre ce-i în lună şi în stele, parcă departe de orice frământare lăuntrică, de orice amărăciune. Unde e Isus în care m-am încrezut? Unde e Cristos Cel care dă o viaţă nouă, liberă de toate poverile firii mele, plină de bucurie şi de pace, aşa cum mi se propovăduise? 

*

Primii apostoli ai Învierii sunt femeile mironosiţe. Venite cu miresme la mormântul lui Isus, sunt întâmpinate cu vestea revenirii la viaţă a Domnului, fiind trimise la cei ce, curând, vor fi stâlpii pe mărturia cărora se va construi Biserica. De aceea, femeile acestea sunt apostoli ai apostolilor, cum frumos spune patristica. Cele trimise la cei trimişi. Acum mă duc cu gândul la atâtea şi atâtea femei care continuă să fie, pentru soţii, copiii şi părinţii lor, apostoli ai Învierii! Surorilor purtătoare de Cristos, continuaţi să lucraţi în acelaşi spirit cu cel al femeilor mironosiţe! Ele ieri, frăţiile voastre astăzi, împărţiţi mireasma Învierii într-o lume care nu cunoaşte decât duhoarea morţii în păcat şi în necredinţă!

Pe drumul spre Emaus însă, următorii care vor experimenta miracolul Învierii sunt doi tineri, ucenici ai lui Cristos, călătorind cu gândul la cele petrecute cu învăţătorul şi profetul lor. Peste aceasta, sunt tulburaţi încă de un zvon pe care l-au răspândit nişte femei neînsemnate, cum că Isus a înviat. Domnul Isus îi întâmpină, îi însoţeşte în pelerinajul lor, fără a-Şi dezvălui identitatea. Le răspunde tuturor nelămuririlor lor, explicându-le din Scripturile (pe care ei înşişi le cunoşteau foarte bine) tot ceea ce era cu privire la răstignirea şi Învierea Lui. Ajunşi la locul de popas, fascinaţi că acum înţeleg ce cunoşteau în slovă, Îl invită pe Cristos să rămână împreună cu ei, căci este spre seară şi ziua necunoaşterii aproape s-a sfârşit. La frângerea pâinii, Isus li Se arată. Era necesar să le lămurească toate îndoielile, înainte de a-Şi dezvălui identitatea. Era necesar să vadă cu mintea, pentru ca apoi să vadă cu ochii.

În încăperea ferecată, stau strânşi ucenicii, purtând în suflet imaginea celei mai mari dezămăgiri, cauzate de stingerea Domnului speranţei. Oscilează acum între temeri, îndoială şi credinţă, la auzul veştii aşa-zisei Învieri. Isus, cu trupu-I de slavă, pătrunde în refugiul lor, confirmându-le Învierea şi înviind, totodată, sufletele lor. Toma nu se află însă printre ucenici, iar atunci când revine cere dovezi palpabile ale Sfintei Învieri: „Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). Cristos Se arată din nou, risipind îndoielile lui Toma cu dovezile solicitate de el pentru a crede.

Şi iată unde vreau să ajung! Cristos e viu, cu adevărat! Dar ce folos ar avea învierea Lui istorică, dacă n-ar deveni înviere personală? Cristos nu a venit în lume să schimbe istoria. El a venit să schimbe inimi. De aici, arătările Sale, pline de răbdare şi de tact, tuturor celor doritori să se mântuiască! Putea Cristos să Se arate în slavă, fără a le cerceta inimile, fără a-i face să-şi verse lăuntrul, fără să-i audă rostind grelele cuvinte ale necredinţei. Dar Isus nu-I bădăran, asemeni nouă, nici habotnic, nici egocentric. Chiar şi-n Înviere, respectă libertatea fiecăruia de a-L alege, în deplină cunoştinţă de cauză. 

**

Călătoresc spre Timişoara. Nu ştiu ce a contribuit la această stare, drumul lung sau viaţa mea searbădă spiritual în ultimele zile, cert este că nemulţumirea îmi otrăveşte mintea. În jurul meu, tineri veseli, cu tatuaje, brăţări şi haine „cool”, discutând senini despre ce-i în lună şi în stele, parcă departe de orice frământare lăuntrică, de orice amărăciune. Unde e Isus în care m-am încrezut? Unde e Cristos Cel care dă o viaţă nouă, liberă de toate poverile firii mele, plină de bucurie şi de pace, aşa cum mi se propovăduise? Meditând la toate învierile personale ale celor care L-au întâlnit pe Isus înviat, mi-a venit şi răspunsul. Morţile de martiri ale ucenicilor (apostoli) arată că primirea Celui Înviat nu transpune instant în Raiul lui Dumnezeu. Am fost învăţat, cu bune intenţii, că primirea lui Cristos înseamnă tămăduirea vieţii, în toate aspectele ei. Vulnerabilităţile dispar, bolile se vindecă, prilejurile de păcătuire se risipesc, căderile nu au loc, încercările nu mă ating. Însă…Isus nu mă vrea fericit aici, ci mântuit. Isus nu mă vrea client, ci iubit. Drumul Lui nu e deloc cel pe care, din impulsul cărnii, îl zugrăvesc anumite denominaţii: cu bufoni la amvon, cu rock în slujbă şi tresăltări extatice ale firii [1]. Primirea lui Cristos, Cel Înviat, înseamnă răstignire: dureri, lacrimi, sânge. Şi-n toată suferinţa crucii, bucuria comuniunii cu Cristos. Călătoresc ca pelegrin, printr-o viaţă grea, care, de fi-va în El, mă va conduce în eterna-I Sfântă prezenţă. Sunt întrebat adesea, de pacienţii care Îl întâlnesc pe Cel Înviat, dacă pot întrerupe medicaţia după convertire [2]. Le spun că se vor întoarce la aceeaşi viaţă, dar, de aici înainte, nu o vor mai traversa singuri. Iar a doua învăţătură este cea căreia Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române îi dădea glas, în Sfânta Săptămână abia parcursă: „dragostea Lui e spaţiul libertăţii noastre”. Dragostea Lui e cea care Îl face să Se retragă în dimineaţa păcatului primordial, când, bătând la porţile inimii lui Adam, nu mai găseşte loc pentru sălăşluire. Dragostea Lui e cea care Îl face să devină văzut doar la frângerea pâinii, la care e invitat să rămână. Dragostea Lui Îl face să Se limiteze la a bate doar la inima mea, deşi poate pătrunde şi prin uşa încuiată. Dragostea Lui îmi dă bucuria şi puterea de a fi altfel decât colegii mei de călătorie, deşi sunt om, ca ei, ca mine cel de dinainte de a-L întâlni. Şi, slăvit să-I fie Numele, dragostea Celui Înviat e spaţiul libertăţii mele depline, într-un trup şi într-o lume care mă vor rob, iar nu slobod.

[1] Deşi nu agreem stilurile de închinare ale anumitor creştini, trebuie să fim atenţi a nu nega că, şi în mijlocul lor, Cristos poate lucra. Desigur, trebuie susţinut adevărul, în cazul acesta relevat fiind de practica primilor creştini şi apoi de tradiţia liturgică a două milenii de existenţă. Orice cunoaştere însă, din partea noastră, ne responsabilizează pe noi la trăire intensă cu Domnul Isus şi la îngăduinţă faţă de fraţii noştri, greşiţi în anumite puncte, fiind conştienţi că ce avem bun nu vine de la noi, ci de sus, prin Cel care s-a îngrijit a ne da mijloacele necesare vieţuirii din belşug în El. Să nu folosim frumoasa revelaţie ca armă împotriva lor, ci să-i iubim, aşa cum noi iubiţi am fost ieri, pe când umblam în necunoaşterea voii Lui!
[2] Sunt cazuri în care convertirea, adânca experienţă a căinţei, mărturisirii şi întoarcerii din păcat, se soldează cu minuni în viaţa celui căit: vindecarea unor boli incurabile, fizice şi mentale, o familie binecuvântată, un serviciu bun. Aceste minuni sunt însă personale şi excepţionale, nereprezentând linia generală a vieţii tuturor credincioşilor. Ideea pe care doresc să o întăresc este aceasta: trebuie să-L căutăm pe Cristos pentru ce este El, nu pentru ce ne dăruieşte El!

Paştile noastre, spaima morţii

http://embed.trilulilu.ro/audio/mariaeschimos/be027bb2a8c34a.swf
Cum sa-L intalnesc pe Hristos cel Inviat – Andrei Patrinca
Asculta mai multe audio Diverse

În camera mortuară, un unchi şi două mătuşi care nu s-au văzut de mult timp, discută în continuu. Scanez camera, îmi salut rudele, îndreptându-mă apoi spre o altă încăpere, ce i-a servit scumpei mele bunici ca locuinţă, o bună parte din viaţă. Trupul său era încă acolo… În casa ei, multe frumoase clipe am petrecut cândva! Mi-am amintit de rugăciunile ei pasionale şi consecvente, de focul într-o sobă veche şi de mirosul de lemn, de felul în care alergam, împreună cu sora mea, pe dealurile pline cu viţă-de-vie, pentru ca să dormim noaptea adânc, toţi de-a curmezişul patului de paie… Şi câte şi mai câte suveniruri avea să ne lase nouă, nepoţilor, o femeie atât de frumoasă la trup şi la suflet! După serviciul funerar, la masa ce a urmat, cineva se opreşte din şirul discuţiilor ocolitoare, de negare a morţii, punând întrebarea: „Oare mai e ceva după moarte?” Rapid primeşte şi un răspuns, din partea unui alt mesean: „Probabil, dar nu s-a întors nimeni de acolo, ca să ne spună…” Fals. S-a întors Cristos! Cristos a înviat!

Haideţi să pornim într-o scurtă incursiune în ceea ce priveşte dovezile ştiinţifice ale Învierii Domnului Isus! Şi mă rog Celui Înviat să ne dea tuturor puterea de a crede veridicitatea întoarcerii din morţi a Sa, întru mântuirea sufletelor noastre!

După ce a fost crucificat, în conformitate cu obiceiul iudaic, trupul Omului Isus a fost înfăşurat în pânză, aplicându-se peste aceasta o sută de măsuri de mirodenii şi uleiuri, amalgamate, sub forma unei paste vâscoase (Ioan 19, 39-40). Trupul, astfel pregătit, a fost depus într-un mormânt în stâncă, o piatră de două tone prăvălindu-se în faţă (Matei 27, 60; 16, 4). Mormântul era sigilat cu pecetea romană. Garda romană, formată din soldaţi care şi-ar fi pierdut viaţa de corpul Domnului Isus ar fi dispărut, păzea mormântul neîncetat.

A treia zi, trupul lui Cristos nu se mai afla acolo. Piatra era înlăturată, sigiliul rupt, soldaţii fugiţi.
Să fi greşit ucenicii mormântul, în sfânta duminică a Învierii? Nu, mormântul lui Cristos era sigur, pecetluit, sigilat, păzit. Iar dacă trupul ar fi fost în altă parte, evreii şi romanii nu s-ar fi dat înapoi nicicând să-l prezinte, contestând învăţătura periculoasă a „sectei creştinilor” care avea să se nască şi să le dărâme propriile crezuri.

Să nu fi fost Cristos mort, ci doar „în comă”? Gândiţi-vă cum ar fi putut un muribund, după ce a zăcut ore în şir pe cruce, cu răni care ar fi produs septicemie, deshidratat, tremurând, să treacă peste toate opreliştile de la gura despicăturii în stâncă, să se prezinte apoi tuturor ca înviat din morţi (nu ca un învins, demn de compasiune şi de jale) şi să atragă adorarea atâtor martori ai învierii?! În plus, cei ce L-au dat o dată la moarte, L-ar fi dat din nou, în taină, de astă dată.

Să fi furat ucenicii corpul Domnului? Speriaţii aceia care L-au părăsit pe Isus, fugind într-o parte şi-ntr-alta mâncând pământul? Înfricoşaţii care, de teama de a nu păţi şi ei ceva rău, fie L-au tăgăduit pe Învăţătorul lor, fie s-au închis într-o cameră bine ferecată? Oamenii aceştia trăiau cea mai cumplită tragedie psihologică… Şi unii cred că ar fi căpătat atâta forţă încât să depăşească toate obstacolele spre trupul Domnului!

Făşiile de pânză în care fusese învelit trupul Domnului erau aşezate cu grijă în mormântul gol. Se pare că au suferit o transformare extraordinară, pentru că acopereau un corp care trecuse din trup al putrezirii în trup al învierii. Dacă am lua în considerare doar acest element, al aşezării pânzei (şi nu al dispariţiei ei), s-ar dărâma toate ipotezele de mai sus.

Iar ucenicii, convinşi de realitatea învierii pentru că s-au întâlnit cu Cel Înviat, ieri fugari fricoşi, tăgăduitori şi plini de îndoieli, mâine, în noua eră, cea de după sfânta Înviere, vor suferi morţi de martiri (Petru, Andrei, Iacov, fiul lui Alfeu, Filip, Simon, Bartolomeu – crucificaţi, Matei şi Iacov, fiul lui Zebedei – omorâţi cu sabia, Ioan – exilat, Tadeu – ucis cu săgeţi, Iacov, ruda Domnului – ucis cu pietre, Toma – ucis cu lancea). Nimeni nu s-ar deda morţii de bună voie, decât dacă ar crede în Înviere!

Preaiubiţilor, moartea, iadul, dracii, nu se tem de un Cristos mort, ci de unul Înviat! De aici, atâtea teorii menite să pună la îndoială un crez în Învierea Lui care a înnoit faţa pământului!
Unde a fost duhul lui Isus, în timp ce trupul era în moarte? Ne spune sfântul apostol Petru: „pentru că şi Cristos a suferit o singură dată pentru păcatele noastre, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu, fiind omorât în carne, dar făcut viu în duh, prin care, deasemenea, mergând, a predicat duhurilor din închisoare…” (1 Petru 3, 18-19), „fiindcă pentru aceasta s-a vestit Evanghelia şi celor morţi, ca să fie judecaţi potrivit oamenilor, după carne, dar să trăiască potrivit lui Dumnezeu, după duh” (1 Petru 4, 6). Dacă aţi şti cât urăsc unii pasajele acestea, printre predicatorii lumii! Dacă aţi şti ce interpretări fantasmagorice dau unii simplelor şi curatelor învăţături! De ce nu suportă oare omul învăţătura sănătoasă, pierind cu Biblia în minte şi ducându-i şi pe alţii în rătăcire? Isus S-a coborât în Locuinţa morţilor, în Iad, Şeol, Hades. În locul în care Isus S-a coborât, mai prejos de toate adâncimile pământului (Efeseni 4, 9-10), existau oameni sfinţi, până la Cristos, care nu aveau acces la vederea Feţei lui Dumnezeu. În Infern însă, sfinţii nu stăteau în acelaşi locaş cu păcătoşii neconvertiţi (Luca 16, 22-26). Cristos se pogoară în locaşul drepţilor din Şeol, strămutându-i în Rai. Pentru că nimeni nu a văzut şi nu va vedea slava lui Dumnezeu fără Cristos Domnul! El e Calea, El e mijlocul, El e mântuirea şi-n afară de El nu e decât veşnica osândă! În Troparul de Paşti, după Liturghia Bizantină, stă aşezat acest frumos pasaj: „O mare linişte domneşte astăzi pe pământ, o mare linişte şi o mare singurătate. O mare linişte, pentru că Regele doarme. Pământul s-a cutremurat şi s-a liniştit, pentru că Dumnezeu a adormit în trup şi S-a dus să-i trezească pe cei care dormeau din veci (…). El îl va căuta pe Adam, cel dintâi Părinte al nostru, oaia cea rătăcită. El vrea să-i cerceteze pe toţi aceia care sunt aşezaţi în întuneric şi în umbra morţii. Se duce să-i scape de suferinţe pe Adam cel aflat în lanţuri şi pe Eva, prizonieră şi ea, El care este în acelaşi timp Dumnezeul lor şi Fiul lor (…). ‘Eu sunt Dumnezeul tău, şi pentru tine am devenit Fiul tău. Scoală-te, tu care dormeai, căci nu te-am creat ca să stai aici înlănţuit în iad! Scoală-te din morţi: Eu sunt Viaţa celor care au murit’.”

Isus a zdrobit moartea, omorând-o cu propriile-i arme. Isus a luat cheile locuinţei morţilor din mâna celui care le avea în stăpânire (Evrei 2, 14). Isus ne-a trasat o Cale, singura neînşelătoare, singura perfectă, singura veridică, spre învierea noastră. Isus nu ne vrea pierduţi, sortiţi chinurilor veşnice, El ne doreşte mântuiţi! Să plângem pentru păcatele comise din prea multă iubire pentru sinele nostru, să îndrăznim să strigăm: „Isuse, iartă-ne, transferă asupra noastră îndreptăţirea dobândită prin crucificarea Ta pentru noi! Scapă-ne, ca să nu pierim!”

Să nu ne fie comemorarea pascală o sărbătoare a trupului, aşa cum urât avem noi, românii, obiceiul acesta! Să ne recunoaştem vina, să credem în răstignirea şi-n învierea Salvatorului nostru, să-I implorăm iertarea, să ne mântuim sufletele! Aşa doar murim şi noi, la rândul nostru, dar învingem!

Să murim învingători! Prin Cristos, Paştile noastre, spaima morţii!

Smerita înţelepciune

„- Să ştii că oamenii din biserica noastră sunt împotriva intelectualilor”, îmi spunea dirijorul corului comunităţii ecleziale de care aparţin, el însuşi absolvent a două facultăţi, medic şi muzician talentat. Am cugetat asupra celor spuse… Desigur că oamenii din Biserica Creştină au avut păreri diferite despre intelectuali, adesea antagonice, în două milenii de tumultoasă existenţă. Şi desigur că pot fi adevărate anumite acuze aduse intelectualilor. Şi, ca în orice domeniu, înţelepciunea revelată nouă în Sfânta Scriptură ne poate lămuri în această privinţă.

Oare este creştinismul incompatibil cu intelectualitatea? Sfântul Pavel afirmă chiar, vorbind în numele Bisericii Primare, că nu sunt mulţi înţelepţi „potrivit cărnii”, în felul lumii, printre credincioşi (1 Corinteni 1, 26). Lucru care ar trebui să ne ducă cu gândul la două chestiuni. Una ar fi că dintre primii convertiţi, cei mai mulţi erau oameni simpli, care nu au beneficiat de înalte studii la şcolile (am fi uimiţi să remarcăm cât de serioase) ale vremii. Cei mai mulţi. Erau şi intelectuali. Apoi, remarca „potrivit cărnii” ne arată că poate exista şi o altfel de înţelepciune decât cea intelectualistă, înţelepciunea duhovnicească, adică cunoştinţa şi priceperea practice şi operante în spiritul unei fiinţe trezite la viaţă de Domnul Cristos. Nu, sunt sigur că Isus iubeşte intelectualii, la fel ca şi pe toţi ceilalţi. Mai mult, e o galerie întreagă de oameni învăţaţi de care Dumnezeu S-a folosit în lucrarea Sa de mântuire a omenirii căzute şi de înnoire a tuturor lucrurilor după chip ceresc. Însuşi sfântul Pavel era un învăţat, „cu inimă de evreu şi cu minte de grec”, după cum spun unii.

Şi totuşi, să fie oare puţină dreptate în cele afirmate împotriva intelectualilor de unii dintre confraţii noştri? Da. Vedeţi dvs., toate tainele celor văzute şi nevăzute îşi găsesc desluşirea în Cristos. Isus este revelat în Scriptură ca fiind Cel din care, prin care şi pentru care sunt toate lucrurile. E de ajuns să priveşti doar cerul înstelat, să miroşi crinul parfumat, să vezi cum din omidă iese un fluture liber să zboare, să asculţi o simfonie frumoasă, să urmăreşti păsărelele migratoare, cum ştiu ele să vină pe ale noastre meleaguri şi să plece spre ţări călduroase la vreme, împreună, alături de minunea de a exista tu însuţi, de a citi şi de a pricepe cele scrise aici, ca să realizezi că există un Creator care le-a rânduit pe toate înţelept. Apoi, apropiindu-te cu sinceritate de Dumnezeu, El îţi arată şi modul prin care le-a făcut şi le ţine în fiinţă, adică prin Cristos Domnul. Dacă omul ar fi înaintat pe această linie revelată a lui Dumnezeu, ar fi dobândit o cunoştinţă reală, autentică, veridică. Dar cum omul L-a exclus pe Dumnezeu din ecuaţia cunoaşterii, domnul veacului şi al celei mai mari părţi din omenire, marele înşelător, diavolul, a otrăvit cunoaşterea, oferind răspunsuri false. Iată de ce o bună parte a ştiinţei poartă emblema minciunii! Iată de ce teoriile ştiinţei se schimbă de la o zi la alta, dovezi aşa zis ştiinţifice le anulează pe cele existente! Pentru că înţelepciunea lumească a închis porţile revelaţiei autentice. A spus că nu există Creator, că toată creaţia e rezultatul întâmplării. Că Dumnezeu e acel substitut la nevoile omului şi că dorinţa de apropiere de El ţine de aspiraţia după Absolut. Mulţi oameni de ştiinţă autentici gândesc că această teorie a întâmplării e o contradicţie în termeni, că sfinţii sunt schimbaţi într-adevăr şi nu trăiesc doar iluzia transformării lăuntrice, că absolut orice nevoie îşi are un echivalent în lumea reală şi că fără un Absolut nici nu s-ar discuta relativul. E o cursă în care cade cel care crede că are o cunoştinţă mai mare ca a altuia. Cu precădere, pică în aceasta intelectualul mediocru, adică cel care consideră că, dincolo de a lui ştiinţă, nimic nu este. Adevăratul om de ştiinţă, chiar în necunoaştere de Dumnezeu, îşi dă seama că există întotdeauna „un dincolo” de înţelepciunea sa. Şi tocmai acest „dincolo” îl conduce la descoperirea lui Dumnezeu. Nu ştiu dacă aţi observat, mândria e întotdeauna felul de exprimare al pseudovalorilor, al mediocrilor şi al proştilor. Adevăraţii înţelepţi ai lumii noastre sunt smeriţi.

În acest punct, se vede clar că avem în faţă doar două feluri de înţelepciune: înţelepciunea drăcească, lumească, umanistă, seculară şi înţelepciunea duhovnicească, divină, revelată, cristică, umilă, smerită. Astăzi, creştinismul duce lipsă de înţelepţi spirituali, dar e suprasaturat de înţelepţi drăceşti. Dacă mulţi „cărturari” din Biserică, autointitulaţi creştini, pun la îndoială existenţa lui Dumnezeu în Sfântă Treime, întruparea sau învierea lui Dumnezeu Fiul, existenţa sfinţirii sau chiar a minunii, în sine, e pentru că ei cunosc într-un fel firesc slova revelaţiei divine, dar nu-i înţeleg spiritul. În altă ordine de idei, nu e nici o mirare că primele puncte misionare creştine sunt astăzi fortăreţele religiilor păgâne, creştinismul însemnând, înainte de orice, întoarcerea omului la Dumnezeu prin Cristos; el nu e un set de norme de abstinenţă de la păcat, ci putere de conştientizare şi de luptă cu păcatul; el nu e moştenire socio-culturală sau familială, ci alegere bine consimţită, deplin informată şi absolut liberă a lui Cristos.

Atunci când ne hotărâm să-L urmăm pe Domnul Isus, deschidem în noi drumul dezvoltării înţelepciunii duhovniceşti. Deşi, primordial, acest fel de înţelepciune are de-a face cu relegarea noastră de Dumnezeu, Dumnezeu începe să dezvolte înţelepciunea noastră în toate domeniile vieţii. Oameni simpli, abia cunoscători ai literelor, reuşesc să citească Scriptura regulat, o mai şi înţeleg, după care ajung să lectureze şi să judece orice carte. Părinţii care-L au ca Tată pe Dumnezeu sunt, pentru copiii lor, psihopedagogi de neegalat. Evreii şi creştinii sunt cei mai înţelepţi în ale lor slujbe (şi eu cred că avem nevoie, ca şi credincioşi, să ne lăsăm mai mult prelucraţi de Dumnezeu în a fi cei mai buni în toate, implicit în ale noastre profesii).

Oh, dar prea mult lucrăm firesc cu chestiuni suprafireşti! Oh, dar prea uşor folosim cunoştinţele noastre despre Cristos în a-i secera pe cei necunoscători de El… Prea lesne îi desconsiderăm pe cei mai puţini pricepuţi în ale lor slujiri… Prea uşor căutăm elemente în învăţătura noastră religioasă ca să ne arătăm mai deştepţi, mai sfinţi, mai „în Cristos”, mai îndreptăţiţi să primim şi să nu dăm… Unde şi cum suntem noi? Undeva „prea sus” pentru a fi ridicaţi de Dumnezeu, „prea curaţi” pentru a fi spălaţi, „prea înţelepţi” pentru a fi învăţaţi cuvintele vieţii. Înţelepciunea smerită va şti să se plece mereu, să-şi recunoască permanent sărăcia, să stea la picioarele lui Isus, sorbindu-I vorbele, să-I atingă cu temere şi din spate poala hainei, să nu se ridice pe sine, ci mai degrabă să condamne eul. Smerita înţelepciune va dori să stea la sânul Domnului Isus ca o mioară conştientă de pornirea rătăcirii de turmă, coborând doar pentru a le arăta cu gingăşie şi delicateţe suratelor mai mici că cel mai cald locşor e braţul Păstorului şi cea mai dulce păşune e în Grădina Lui. Chemarea la înţelepciunea Lui are de-a face cu noi, cu tine şi cu mine, indiferent de cât de şcoliţi sau neşcoliţi, intelectuali sau neintelectuali suntem. Căci, înainte de orice, smerita înţelepciune ţine de raportarea noastră, a fiecăruia în parte, la Domnul Cristos, Înţelepciunea lumii!

Diplomaţia toporului

„Eram la aeroport, în Sibiu…”, îşi începe povestirea Betty, o consilieră de origine canadiană, venită în România pentru a pregăti formatori în psihoterapia creştină. „În jurul meu, oameni foarte grăbiţi. Se împingeau, se apostrofau… Eu căram două bagaje voluminoase şi foarte grele. Cu amabilitatea mea, de sorginte socio-culturală, mă dau la o parte, lăsându-i pe toţi ceilalţi, din spatele meu, să treacă. Nici unul nu a trecut. Se făcuse o coadă imensă şi toţi cei care-mi urmau mă priveau ca pe o extraterestră. Nici un român nu se aştepta ca eu să îi cedez trecerea, deşi gestul acesta nu e cu nimic ieşit din comun în ţara în care trăiesc”.

Oridecâteori îmi imaginez scena, mă apucă râsul. Ce şi-au spus bieţii călători „românaşi” când au zărit o doamnă singură, cu bagaje enorme, oprindu-se, zâmbindu-le tuturor şi dându-le ocazia să-şi potolească mânia nerăbdării ajungând mai repede la destinaţie? Foarte mulţi români, plecaţi în Occident, se întorc cu declaraţii laudative, privitoare la amabilitatea străinilor. Relaţiile dintre oameni sunt guvernate de alte reguli, ale colaborării, respectului reciproc, toleranţei. De la aeroport şi până la gazdă, eşti întâmpinat de zâmbete, cuvinte călduroase, atitudini prietenoase. Mai mult, e mai important pentru un occidental să fii amabil, dacă vrei un loc bun de muncă, decât să cunoşti foarte bine ceea ce vei face. Şi asta, spun ei, pentru că se pot dobândi cunoştinţe uşor, bunul simţ şi diplomaţia foarte greu. Sociologii pun ostilitatea neamului nostru pe seama regimului de tristă amintire, când erai suspectat neîncetat şi pretutindeni. Au trecut însă ani de când comunismul nu mai e la putere, dar rănile în mentalitatea colectivă românească persistă. Şi culmea, intelectualitatea stă la fel de prost la capitolul amabilitate, precum stau cei care, din variate motive, nu au avut acces la educaţie.

Ce înseamnă însă amabilitatea? Blândeţe, bunătate, politeţe, serviabilitate, iată câteva definiţii!
Într-o primă instanţă, amabilitatea are de-a face cu modul nostru de relaţionare la alţii. Cel mai uşor, ne putem monitoriza diplomaţia, punându-ne în locul celorlalţi şi întrebându-ne apoi dacă ne place ce vedem, ce auzim, ce simţim, ca reacţii la al nostru comportament. Recunosc că doar de puţine ori am făcut acest exerciţiu şi de fiecare dată nu mi-a plăcut ce am văzut la mine. O mutră acră, amărâtă, apăsată, replici expeditive, simţăminte de îngâmfare şi, implicit, de devalorizare a altora, evitare, izolare ş.a. sunt adesea singurele lucruri pe care le ofer celor cu care îmi împart contemporaneitatea. Domnul Cristos, printre oameni, nu a fost aşa. El era blând cu cei care Îi făceau răul, disponibil pentru oameni la orice oră din zi şi din noapte, găsind potenţial în fiecare fiinţă cu care intra în contact, focalizând mereu atenţia celor care-L apreciau asupra Tatălui Ceresc şi nepăstrând nici un gând de admiraţie pentru Sine.

Apoi, amabilitatea înseamnă deschidere pentru cei în nevoie. Eram în tren când doi domni, ocupanţi ai locurilor din faţa mea, vorbeau despre creştinii practicanţi în termeni nu tocmai favorabili. „I-am cerut vecinului meu, ăluia religios, un topor. Nu a vrut să-mi dea. Ba chiar mi-a spus tăios: ‘Du-te şi-ţi cumpără!'” Creştinul nostru nu avea să-i ofere un topor, de folos în gospodărie, dar avea să-i vorbească utilizând amabilitatea toporului, ca să-i amărască sufletul. Dacă aţi sta să ascultaţi cele spuse de oameni la adresa creştinilor practicanţi, aţi fi uimiţi să recunoaşteţi că multe sunt acuzele şi nu puţine sunt adevărate. La un moment dat, după convertire, m-am îndepărtat atât de tare de toţi nepracticanţii în nevoie, încât mi-a fost groază de mine. Şi pericolul acesta este unul real. Sunt sigur că apropiere de Isus înseamnă şi deschidere spre semeni. Avem atâtea lucruri pe care le putem dărui celor de lângă noi! Cristos e Totul pentru absolut orice nevoie. Lumea e un câmp arid care strigă neîncetat la Dumnezeu, cerându-I lucrători. Iar de ne cuprinde scârba de omul căzut în păcat, indiferent de natura pătimirii, să ne amintim două lucruri! Primul este acela că nu avem nici un merit noi, dacă suntem în altă stare. Stăm în picioare datorită harului şi îndurării Domnului Isus, care a crucificat natura noastră păcătoasă, la Golgota. Iar al doilea lucru este că noi suntem instrumentele vindecării lui Cristos, pentru oamenii bolnavi de păcat. De unde să audă despre Cale, dacă noi abia îi înghiţim pe cei care sunt parte a confesiunii noastre, darămite pe cei care nu vor să ştie de Isus? De unde să cunoască Adevărul care să-i facă liberi, dacă noi trăim credinţa de parcă am fi întemniţaţi ai lui Cristos şi nu eliberaţi de El? De unde să ştie că există Viaţă în Cristos, dacă nouă nu ne pasă de necesităţile cele mai simple ale vieţilor lor? Un evanghelist spunea că, atunci când un om e înfometat, dă-i întâi să mânânce şi apoi vorbeşte-i despre Cristos. Oare câţi sunt în nevoi chiar lângă noi, în trebuinţe a căror împlinire, pe noi, nu ne-ar costa nimic, dar pe ei i-ar face receptivi faţă de mesajul mântuirii sufletelor lor?!

În sfârşit, amabilitatea poate deveni o trăsătură a caracterului nostru duhovnicesc. Oh, ce frumos ar fi să se enerveze soţia şi, în loc să-i răspunzi cu aceeaşi monedă, să-i vorbeşti pe un ton calm, duios, blând! Ce frumos ar fi dacă al tău copil, greşind din nou, ar găsi la tine o mustrare plină de bunătate şi o expresie clară a faptului că-ţi pasă de el şi că-i doreşti doar binele! Ce frumos ar fi dacă părinţii tăi ar găsi casa curată, atunci când vin de la serviciu, şi pe masă o felicitare pe care să le scrii cu mânuţa ta că îi iubeşti! Ce frumos ar fi dacă, preot fiind, ţi-ai începe predica spunându-le enoriaşilor cât de mult ţii la ei şi cât de valoroşi sunt ei pentru parohia ta! Ce frumos ar fi dacă ţi-ai opri păstorul sufletesc şi i-ai da o sfântă îmbrăţişare! Ce frumos ar fi dacă i-ai dărui vecinului tău câteva din bucatele tale, în loc să-ţi umflii câinii, şi aşa obezi! Avem o şansă, prin prisma faptului că suntem români: amabilitatea ne poate veni neîntinată de la Cel care este Dătătorul ei. Şi această blândeţe, total opusă diplomaţiei toporului pe care o manifestăm noi, mulţi dintre români, o dată internalizată, poate schimba dacă nu societatea noastră, măcar pe cei din imediata noastră apropiere.

Impulsivul Moise a trebuit să fie dus patruzeci de ani în pustie pentru a învăţa diplomaţia. Păstor la oi. Şi oile nu sunt ele prea disciplinate, pentru că nu sunt dotate în ceea ce priveşte ascultarea. După patruzeci de ani la munca de jos, Moise devine cel mai blând om de pe faţa pământului. Aşa e şi cu vieţile noastre. Dacă Dumnezeu a hotărât să avem un şef mai dur, s-ar putea ca scopul să fie acesta, de a învăţa amabilitatea. Dacă îngrijim, în ale noastre cămine, rude bolnave şi nesuferite, poate că lecţia pe care trebuie să ne-o însuşim este blândeţea. Dacă trăim printre oameni pe care nici măcar studiile nu-i cizelează, ba din contră, îi înrăiesc, se prea poate să fim chemaţi la a vieţui pe culmile înalte ale diplomaţiei, devenind modele de inspiraţie pentru cei de lângă noi. Şi chiar de nimeni nu ne va mulţumi vreodată pentru că suntem blânzi, buni, serviabili, generoşi, nu e nici o pierdere… „Totul e între noi şi Dumnezeu. Nu a fost niciodată între noi şi ei, oricum” (Maica Tereza de Calcutta).

Mentorarea este un act de credinţă

„Un profesor influenţează pentru veşnicie;
el nu poate spune niciodată unde se opreşte influenţa sa.”
– Henry Broke Adams

Vroiam să dau la medicină. La chimie mă descurcam foarte bine, dar nu ştiam boabă de biologie. Mulţi mi-l recomandaseră pe profesorul X, pentru pregătire extraşcolară, chiar dintre ai dumnealui colegi de breaslă. Aceasta era ziua emoţionantă a întâlnirii sale. Un bătrânel cu o figură simpatică, cu zâmbetul până la urechi, îmi întinde mâna, spunându-şi numele. Domnul în vârstă nu-mi prezenta deloc încredere. Deloc. „-Auzi, tu ştii ceva anatomie?”, mă întreabă. Cred că m-au trecut toate transpiraţiile. „-Nu prea!” „-Nu-i aşa. Sunt sigur că ştii.” Îmi pune apoi una dintre cele mai uşoare întrebări din anatomie. Ştiu. „-Vezi? Cum poţi spune că nu şti? Ba ştii chiar foarte multe…” Aşa a decurs prima întâlnire cu profesorul meu. După aceea, era o minune să poţi petrece câteva ore pe săptămână în prezenţa sa. Te făcea să te simţi bine, important, deosebit, învingător. Iar rezultatele nu au contenit să apară. Au trecut anii şi, pe când facultatea era pe sfârşite, un alt mentor avea să-mi cucerească pe deplin aprecierea. O doamnă psihoterapeut cu o mare sensibilitate şi o sublimă empatie. Încă de la primul stagiu m-a remarcat, spunându-mi hotărât: „-Trebuie să faci neapărat psihiatria. Ţi se potriveşte ca o mănuşă”. În vară, geanta pe care o duceam acasă era plină de cărţi de psihiatrie şi de psihoterapie. Îmi luasem în serios încurajarea. Desigur, mulţi alţii mi-au fost (şi îmi sunt şi azi mentori), profesori care nu au lucrat doar cu concepte sau fenomene, ci au muncit pentru noi, ai lor discipoli, cu deosebit respect, anticipând succesul nostru şi mediind în noi transformarea spre biruinţă.

M-am gândit la aceste lucruri în timp ce citeam un alt best-seller al neurochirurgului de succes, Ben Carson. Interesant este faptul că, prin clasa a cincea, Ben era codaşul şcolii. Într-o zi, mama îi spune grav: „-Eşti deştept, Bennie! Tu poţi să faci orice vrei!” Apoi, mama se gândeşte şi la un plan de atac: doar două emisiuni la tv şi două cărţi împrumutate de la bibliotecă şi citite, acesta fiind programul pe săptămână. Un profesor de ştiinţe ale naturii îl laudă în faţa clasei pentru că e singurul care ştie, pe baza cărţilor pe care acum le citeşte cu sârguinţă, să deosebească o rocă de alta: „Elevi, aceasta este o informaţie extraordinară… Sunt foarte mândru să-l aud spunând asta.” Din cel mai slab elev, Ben devine cel mai bun al şcolii şi apoi al liceului pe care îl urmează. Apoi, la vârsta de doar treizeci şi trei de ani, Ben Carson e deja şeful secţiei de neurochirurgie infantilă a unui spital renumit şi binefăcătorul multor trupuri prin miraculoasele-i intervenţii chirurgicale efectuate.

Mama lui Ben era aproape analfabetă. Căsătorită de tânără cu un pastor apostat, care avea o viaţă dublă, o altă soţie şi alţi copii, rămasă apoi singură, cu doi copii, lucrând din greu pentru creşterea şi dreptul la educaţie al pruncilor săi, Sonya Carson nu avea nici un atuu pentru a deveni cuiva mentor, darămite copiilor săi, care, cu toată lenea în studiu, tot erau mai informaţi decât ea. Şi totuşi, această femeie de culoare, modestă în toate, dar iubitoare de Cristos, avea să îi împingă pe fiii săi pe cele mai înalte culmi ale succesului. Prin ce? Prin faptul că a crezut în ei. Pentru Ben, a sa mamă devine primul şi cel mai important mentor din existenţa sa.

Poate că, iubiţi prieteni, mentorii nu sunt oameni extraordinari, cunoscători peste medie ai tainelor lumii acesteia, ci, pur şi simplu, oameni care cred în oameni. În lumea spirituală, un astfel de mentor desăvârşit găsesc în sfântul Pavel. Este uimitor să constaţi cu câtă încredere le vorbeşte el tuturor celor aflaţi sub a lui păstorire, chiar de multe erau motivele de rătăcire ale creştinilor şi atunci, în Biserica Primară: „Vouă tuturor, care sunteţi preaiubiţi ai lui Dumnezeu în Roma…” (Romani 1,7a), „mulţumesc Dumnezeului meu întotdeauna, cu privire la voi…” (1 Corinteni 1, 4a), „şi nădejdea noastră pentru voi este neclintită…” (2 Corinteni 1, 7a), „nu încetez să aduc mulţumiri pentru voi, când vă pomenesc în rugăciunile mele” (Efeseni 1, 16), „mulţumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte, pe care o păstrez despre voi” (Filipeni 1, 3). Şi cât de multe pricini de încurajare găsea „profesorul” Pavel pentru „elevii” săi! Şi cât de multe cuvinte de îmbărbătare avem nevoie şi noi să auzim, astăzi, de la ai noştri părinţi, profesori, preoţi, mentori.

Unul dintre prietenii mei, acum stareţ al unei mănăstiri timişorene, obişnuia să-mi spună: „-Suntem alături, în cruce şi înviere! Împreună, vom birui!” Cuvintele lui, alături de disponibilitatea sa de a mă asculta şi sfătui necurmat, îmi sunt şi acum imbold de a merge mai departe pe calea credinţei. Şi, când privesc la acest bun prieten ca la un mentor, văd în el o dublă credinţă: o credinţă în Dumnezeu, care are putere să transforme, şi o credinţă că omul iubit, discipolul, se poate pleca în închinare înaintea acestui Dumnezeu, golindu-se de slăbiciunea sa şi primind putere divină de biruinţă. Căci, până la urmă, preaiubiţii Domnului Isus, mentorarea este un act de credinţă.

Frica de fiu

Sunt uimit să văd în casele multor oameni televizor în bucătărie. Sunt aparate TV în toate camerele, inclusiv în cele ale micuţilor care abia gânguresc, dar acum se răspândeşte, ca molima, moda aceasta a aparatelor TV în bucătărie. Amesteci în ciorbă, tragi cu ochiul la TV, stai la masă cu „plicticoasa ta familie”, dar urmăreşti şi topul muzical. De unde s-a pornit? La un moment dat, televizorul alb-negru nu a mai fost bun, aşa că am trecut la cel color, de provenienţă rusească. Dar e prea greu efortul să faci întuneric în cameră, căci altfel nu poţi vedea mare lucru, motiv pentru care ne-am luat un altul, de la vestici. Se dezvoltă industria şi românii produc, în tiraj industrial, cele mai bune televizoare. Aşa că ne luăm şi noi unul „românesc, da’ bun, frate”. S-au deschis mall-urile şi, stând la coadă, am zărit un televizor plat, cu tubul de dimensiuni foarte mici. „Ce bine ar sta pe biroul din sufragerie! Nu ne-ar mai ocupa atâta spaţiu!” Şi ne-am luat şi din ăsta. Plus un abonament la un furnizor de posturi TV, că doar de asta are atâtea canale televizorul! Am început să urmărim întâi programe educative, apoi divertisment şi acum urmărim orice. Ne gândim la filme, actori, cântăreţi, prezentatori, în tot locul: vorbim de ei la serviciu, le cântăm melodiile la duş, îi admirăm cu un ochi, când facem salată. Am început dorind un capriciu, treptat am pierdut orice motivaţie şi azi nu ne mai imaginăm viaţa fără el. Mai mult, ne temem că nu ne vor ajunge banii pentru a le lua şi copiilor unul pe măsura celor ale colegilor lor de la şcoală. Uneori, ne cuprinde teama că nu e prea bine să ne uităm atât de mult, că nu mai trăim cam de multişor ale noastre vieţi, ci pe-ale altora, ireale şi artificiale. Dar ne revenim repede, cu un program „de calitate”. Poate că nu e chiar aşa de rău.

Ştiu că e greu să-mi suportaţi ironia! Şi mie mi-e uneori! Nu vreau să ţin nici o prelegere împotriva televizorului. Nu sunt contra urmăririi inteligente a programelor TV, deşi, personal, nu am televizor. Vreau să vorbesc despre „frica de Domnul” şi mi-a fost teamă să încep reflecţia mea cu o ilustraţie mai dură, mai sumbră, mai urâtă, pentru a vorbi despre primul fel al temerilor, „frica mâniei” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Luca 12, 16-21. Un om are un ogor. Obţine o recoltă bogată şi îl cuprinde teama: „Ce voi face cu noul rod? Va încăpea el în hambarele pe care le am? Oare nu trebuie să-mi construiesc altele, mai mari?” Oh, iubiţi prieteni, de astfel de temeri suntem şi noi prea lesne şi prea îndelung cuprinşi. Ea vine, cum spune tot sfântul, din „îndumnezeirea creaţiei”, din faptul că am făcut din mijloace, scopuri în sine. Aceste temeri nu ne duc niciodată în prezenţa lui Dumnezeu, ci ne aruncă într-o acerbă căutare a plăcerilor firii, făcându-ne să ne înspăimântăm permanent că nu avem destul şi că nu putem obţine acest „destul”.

Dar când ne întoarcem privirile către Isus şi credem tot ceea ce El a spus în Sfintele Scripturi, despre El, despre noi, despre oamenii toţi, în noi începe să înceteze o temere a firii şi să se dezvolte „teama de Domnul”. Frica începătoare îl percepe însă pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu al dreptăţii, al adevărului, al justiţiei. Atunci când greşim, această frică duhovnicească de început ne va aminti despre judecăţile Domnului şi despre pedeapsa care însoţeşte fiecare a noastră cădere. E frumoasă această frică. La începutul Căii. Problema cea mare e când ea se cronicizează. Când oameni maturi, de mult cunoscători ai celor sfinte, nu trec mai departe, spre celălalt tip de teamă duhovnicească, ci rămân la fel. După ani buni de umblare cu Cristos, încă se mai poticnesc în decolteul, lipsa de batic sau de pălărie a surorii lor în Domnul, de blue-jeanşii tinerilor sau de brăţările acestora, de preotul mai reformist, care „exagerează vorbind de iubire”. De ar fi ei predicatori, ar tăia în carne vie, le-ar spune permanent oamenilor că dacă nu se supraconvertesc, ajung frigărui pentru demoni. Oh, şi ce plastic ar descrie ei Infernul! Abundenţa celor la care această teamă este cronicizată, în Biserică, va face ca această Cale, care este Cristos, să fie încărcată cu poveri, să fie cu mult mai strâmtă decât Şi-a închipuit-o Însuşi Cristos. Mai mult, acest fel de viaţă, cu o temere permanentă de pedeapsă, este adusă şi în familie, făcându-l pe părintele justiţiar tiran, iar pe copii, robi depresivi, nu de puţine ori sfârşind în suicid. Partenerul de viaţă va încerca mereu să-l mulţumească pe celălalt, dar nu va reuşi niciodată. Standardele vor fi ridicate mereu. Iar copiii vor avea fie cariere strălucite, fie vor respinge radical orice ţine de valorile părintelui dictator. Şi de vor reuşi multe, vor avea constant impresia că nu e de ajuns. De nu vor reuşi nimic, vor crede că nu sunt buni de nimic, aşa cum părintele le-a reproşat adesea. Cunosc astfel de familii în Biserică. Oameni de vază ai comunităţii ecleziale. Aparent, sunt foarte evlavioşi. În familiile lor, domnesc depresia şi anxietatea. Iar în adâncul lor, vieţuieşte teama de pedeapsă… Şi o compulsivă încercare de a-L mulţumi pe Cristos… Pentru ei, Cristos e Stăpân şi ei robi. Atât.

Şi iată cea mai frumoasă treaptă a „fricii de Domnul”, frica de „fiu”. Vă aduceţi aminte pilda „tatălui primitor”, sau a „fiului risipitor”? Luca 15. Un tată avea doi fii. Cel mic îşi cere averea şi pleacă departe. Doborât de patimi, rămas fără resurse, îşi vine în fire, îşi aminteşte cât de bun e tatăl, chiar şi cu robii săi, şi porneşte aspirând măcar la dragostea de stăpân a părintelui său. Ce surpriză însă! Tatăl îl aşteaptă cu mare emoţie, cu mare încredere că se va întoarce. Inima lui a rămas mereu legată de fiul său. A continuat să-l iubească, în ciuda răzvrătirii sale. Şi îl zăreşte de departe. Dă poruncă a se pregăti toate cele necesare primirii regeşti a fiului. Şi fiul acesta realizează că, deşi îşi ştia tatăl, nu îl cunoştea cu adevărat. Avea să descopere în el o altă iubire. Preaiubiţii mei prieteni, aşa e Tatăl Ceresc! El e Domn, dar şi iubire. El e Stăpân, dar e şi Tată. Parabola noastră se încheie. Dar se continuă cu fiecare dintre noi, în parte. Oridecâteori ne vom apropia de Dumnezeu, vom descoperi în El „o altă iubire”. Şi dincolo de iubire, o altă iubire. Şi aşa ne vom lecui noi de păcatul nostru şi ne va fi lehamite de el, descoperind iubirea Tatălui din ceruri, harul şi pacea Domnului Isus şi părtăşia Duhului Sfânt. Din iubire în iubire să mergem mereu, cu frica sfinţilor, cu frică nu de pedeapsa Iadului, ci cu frică a nu-L supăra pe Mirele sufletului nostru, Isus Cristos, pe care Îl iubim!

Unde suntem noi? Suntem cuprinşi de teama firescului, căutând împlinire în plăceri pământeşti? Ne e teamă de Stăpânul nostru, de pedeapsa ce poate veni asupra noastră în urma neascultării de poruncile Lui? Sau avem o teamă de fiu, descoperind permanent un Dumnezeu al iubirii şi îndrăgostindu-ne de al nostru Tată? Iar dacă suntem răniţi prea mult de felul de percepţie sectar al lui Dumnezeu de către cei din jurul nostru, să nu uităm să le arătăm noi, cei care ne înscriem să descoperim şi să trăim iubirea, cum se iubeşte cu iubire din Dumnezeu! „Tată, mamă, nu mi-aţi spus niciodată că mă iubiţi! Şi poate că nu e vina dvs., uneori ducem mai departe tipare greşite de viaţă, din generaţie în generaţie. Vreau să vă spun că am descoperit Iubirea! Această Iubire m-a făcut să opresc strigătu-mi mut după dragoste şi să vă spun astăzi că vă iubesc!” „Dragul meu soţ (draga mea soţie), am găsit Iubirea şi vreau să te iubesc cu iubirea aceasta cea nouă, din inima mea!” „Dumnezeul meu, e prima dată în care îmi dau seama că sunt fiu. Te iubesc, Iubitorule de oameni, şi vreau să încep această mirobolantă aventură a descoperirii şi a trăirii iubirii din Tine!”

Nu uitaţi, apropiindu-ne de Dumnezeu ca fii ai Lui, vom fi surprinşi mereu că dincolo de iubire e o altă iubire!

„Inepuizabilă şi mereu proaspătă Iubire, slavă Ţie! Sătul sunt de teama pentru cele ale firii! Prea mult zăbovit-am în teama de pedeapsă! Învaţă-mă a mă apropia de Tine cu teama de a nu tulbura cumva relaţia mea cu Tine! Învaţă-mă a face din lucrurile pe care mi le-ai dăruit o slujbă a mulţumirii! Învaţă-mă a mă teme frumos de Tine, la acest început al dedicării mele! Şi condu-mi barca vieţii mele în Tine spre limanul dragostei, Tu fiindu-mi Tată, eu fiindu-ţi fiu, într-o liturghie cosmică care să nu aibă hotar sau sfârşit!”

Fericirea

Cu zâmbetu-i dulce şi chipul senin, Perpetua îi răspunde tatălui său, îndurerat de hotărârea ei de a suferi mai degraba martiriul, decât să-L tăgăduiască pe Isus: „-Tată, vezi, de pildă, vasul acela?” Şi tatăl a zis: „-Îl văd!” „-Poate el oare fi numit cu alt nume decât ceea ce este?”, continuă Perpetua. „-Nu.”, afirmă tatăl. „-Tot aşa şi eu nu pot să mă numesc altfel decât ceea ce sunt, creştină”. În cetate se răspândeşte zvonul că Perpetua va fi judecată, prilej pentru al său tată de a-i cere din nou să scape de martiriu, negându-L pe Isus. „-Fie-ţi milă, fiică, de perii mei albi; îndură-te de tatăl tău, dacă mai sunt vrednic să-mi zici tată…”, îi spune Perpetuei părintele său, totodată sărutându-i mâinile şi aruncându-se la picioarele sale. Perpetua continuă dârză: „-Se va întâmpla, la scaunul de judecată, ce va vrea Dumnezeu!” Iar tatăl pleacă din nou întristat. În ziua judecării, în piaţa publică, tatăl se arată din nou, purtând în braţe copilul Perpetuei: „-Fie-ţi milă de copil!” În timp ce tatăl stăruie de ea să se lepede, Hilarianus porunceşte ca acesta să fie pus la pământ şi bătut cu nuiele în faţa fiicei. Perpetua simte durerea, ca şi cum ar fi a ei. Dar rămâne statornică în hotărârea sa.

*

Am ales din actele martirilor unul dintre cele mai emoţionante episoade. Despre Perpetua s-a scris mult, pe seama ei s-au realizat numeroase ecranizări, tocmai în ideea de a zugrăvi lumii întregi frumuseţea şi măreţia martiriului pentru Cristos. Lecturez, de o vreme, scrieri care prezintă înălţătoarele modele ale sfinţilor, persecutaţi şi chiar martirizaţi pentru credinţa creştină. După cum merg lucrurile la nivel mondial, se prea poate să ne aştepte şi pe noi, creştinii de azi, valuri de persecuţie, atâta vreme cât ne împotrivim pecetluirii corpului nostru cu însemnele Fiarei. Sfinţii aceştia au trăit în diverse epoci, sub diferite regimuri totalitare, în contexte socio-culturale distincte, sub imperiul unor tradiţii ecleziale diverse. Cu greu poţi găsi elemente comune cu privire la martiriul lor. Într-un singur punct, sfinţii sunt întotdeauna pe aceeaşi lungime de undă: şi punctul acesta este Cristos!
De unde vine martiriul lor? Să fie cruzimile prin care ei trec simple accidente ale istoriei? Să fi scăpat de sub control Isus, Cel prin care au fost făcute veacurile, întreaga omenire? Dacă ne vom frământa întrebându-ne „-De ce?”, probabil că vom găsi câteva răspunsuri. Martiriul lor aduce cu sine o înviere mai bună, o răsplătire pe măsură în viaţa de dincolo. Apoi, sfinţii au trecut prin suferinţă pentru a ne servi nouă, celor trăitori în veacuri de alienare spirituală, dovadă a existenţei Domnului Isus. Ale lor vieţi şi ale lor morţi ne sunt exemple care să ne convingă pe noi că a trăi în Cristos nu e utopie, nici basm, nici speranţă iluzorie, ci e realitate confirmată prin sacrificiu de sânge. Nu în ultimul rând, sfinţii martiri ne sunt modele de statornicie în relaţia cu Isus, când valurile încercărilor şi ale ispitirilor tulbură marea existenţei noastre. Dincolo de aceste valenţe, adevăratele şi profundele răspunsuri le vom găsi în veşnicie. Martiriul sfinţilor vine, fără tăgadă, din Cristos. În deplină cunoştinţă de cauză, în deplină autoritate asupra istoriei umanităţii întregi, Cristos a hotărât şi a îngăduit martiriul copiilor Săi. El a fost şi va rămâne în control, în vecii vecilor.
Martiriul sfinţilor este realizat, pe de altă parte, prin Cristos. Tare ne mai văităm noi de orice mică durere, încât ne e greu a crede că cineva poate suporta asemenea neînchipuite suferinţe. Biserica scrie despre chinurile martirului Sanctus: „în cele din urmă, i-au pus plăci înroşite de aramă pe părţile cele mai plăpânde ale trupului. Şi acestea ardeau, iar el a rămas neclintit, neînfrânt şi statornic în mărturisirea lui, fiind răcorit şi întărit de izvorul cel ceresc al apei vieţii, care ţăşneşte din coasta lui Cristos”.
Şi, în sfârşit, martiriul sfinţilor este darul lor pentru Isus, este pentru Cristos. Atunci când sfânta Felicitas, aflată în chinurile facerii, în închisoare, e întrebată de un gardian ce va face atunci când va fi aruncată fiarelor, dacă ea suferă atât de mult în cursul travaliului, aceasta răspunde: „Acum, eu sufăr ceea ce sufăr. Acolo însă, un Altul (Cristos) va fi în mine, pentru că şi eu voi pătimi pentru El”.
În materialele unor anumite confesiuni, se găsesc adesea remarci la adresa sfinţilor. De pildă, de câteva ori, am întâlnit afirmaţii de genul: „sfinţii confesiunii X sunt, de fapt, pseudosfinţi, ai noştri sunt sfinţii adevăraţi”. Printre paradoxurile fundamentalismului nostru românesc, se numără şi acesta: în cadrul unei anumite denominaţii, se naşte o mişcare de regenerare spirituală; membrii de seamă ai confesiunii acesteia îl numesc „sectar” pe unul dintre absolvenţii temniţelor comuniste, lider al mişcării de renaştere spirituală, deşi acesta nu s-a dezis niciodată de Biserica din care făcea parte, ba chiar a binecuvântat-o cu numeroase scrieri şi cântări, alături de sacrificiul său. Acesta este unul dintre puţinele momente în care reacţionez, încercând să-i pun la zid pe cei rău intenţionaţi. De o vreme însă, mă gândesc la altceva: martiriul este fericirea sfinţilor. Ei nu au nevoie de apărare. Au fost, sunt şi vor fi mereu neînţeleşi, dar fericiţi. Stau şi azi în picioare, în timp ce ofensatorii lor, purtaţi încoace şi încolo de orice val de învăţătură, se clatină. Privind din această perspectivă panorama martiriului lor trecut şi prezent, mă tulbur la gândul că ale mele replici de apărare, mai mult sau mai puţin înţelepte, le-ar putea răpi sfinţilor fericirea.
Cunosc puţini astfel de fericiţi. Unuia îi e dedicată această reflecţie, alături de ruga ca Domnul Isus să-i fericească greaua durere cu minunea vindecării. Celălalt a păşit în veşnicie cu puţină vreme în urmă, după ani mulţi de fericire în închisoare, graţie regimului comunist. Am fost la înmormântarea acestuia. Am lăsat lacrimile să curgă şiroi, aşa cum nu prea o fac, în afară de plânsul meu literar. I-am vizitat locuinţa după al său deces. Întotdeauna mi-au plăcut sfinţii. M-au fascinat mereu ale lor vieţi. Poate într-o încercare compulsivă de a uita nefericirea puţinei mele credinţe. Pot să vă spun că despre sfinţi nu poţi vorbi niciodată la trecut, fără să greşeşti. Apoi, dacă vă aventuraţi vreodată în studiul vieţilor lor, s-ar putea să fiţi uimiţi că veţi găsi puţine date despre ei şi multe însemnări despre Cristos, Regele lor. Şi lucrul acesta deoarece ei au trăit lecţia urmării Domnului Isus (în timp ce noi doar vorbim sau scriem despre ea): „cel ce moare înainte de a muri, acela nu va muri când va muri”. Dacă înţelegem măcar acest înscris de pe frontispiciul unei mănăstiri, s-ar putea să mai avem şi noi, cei cu multe şi grele păcate, vreo şansă la Fericire!

„Ferice de voi, n-aţi văzut şi-aţi crezut,
Când alţii spuneau ‚nu se poate’
Aţi stat în picioare, când mulţi au căzut,
Va veni şi pentru voi o dreptate;
Ferice de voi, ce de mult aşteptaţi
Şi speraţi într-o zi de mai bine,
Se-apropie clipa când veţi fi răzbunaţi,
Nicidecum nu veţi fi daţi de ruşine”.
Andreea Popoi

**

În vedenia sfântului Saturus, sufletele martirilor, printre care şi cel al Perpetuei, sunt purtate de patru îngeri. Fiinţele celeste le arată martirilor o mare întindere, ca un fel de grădină, Paradisul, având arbori de trandafiri şi tot felul de flori. În grădină, alţi patru îngeri, mai strălucitori ca ceilalţi, spun celorlalţi îngeri despre ei, cu admiraţie: „Iată, ei sunt! Iată, ei sunt!” Se intră apoi într-un locaş cu pereţi de lumină, zărindu-Se slava Dumnezeului viu. Perpetua rosteşte: „Mulţumesc lui Dumnezeu că, precum am fost voioasă în trup, acum sunt aici şi mai voioasă”. Perpetua s-a întâlnit cu Fericirea.

Porunca cea nouă

*

Semnul fiarei

*

Umbra trecutei iubiri

*

„-În fiecare noapte, văd imaginea ei. Mă tot frământ. De ce m-a părăsit? Înţeleg să plece de la mine, însă să nu dea nici un semn de viaţă, de atâta timp?” Lacrimile domnului de peste cincizeci de ani, care stă în faţa mea, mă blochează, pur şi simplu. Ca şi cuvintele care urmează acestui raptus de plâns: „-Nu mă poate vindeca nimeni! Nimeni! Nici un psiholog, nici un medic! Nimeni nu-mi poate scoate din minte imaginea ei!” Intru mai adânc în istoria sa de viaţa şi aflu detalii care mă ajută să-mi construiesc pledoaria pentru vindecare. Domnul avusese o viaţă liniştită. O soţie frumoasă, pe care o iubea nebuneşte (de parcă s-ar iubi şi altcumva), nişte copii reuşiţi, un cămin sănătos. La un moment dat, dumnealui a dezvoltat o problemă de sănătate fizică. La scurtă vreme, soţia pleacă subit în afara ţării şi nu mai dă nici un semn. Am început să-i vorbesc despre legământul căsătoriei. I-am amintit că, atunci când s-a căsătorit, şi-au jurat unul celuilalt fidelitate şi sprijin reciproc, indiferent de valurile prin care viaţa îi va purta. I-am spus apoi că a lui problemă de sănătate nu-i nicidecum o problemă extraordinară şi că, dacă ar fi fost întocmai aşa, nu are de ce să se învinovăţească: sunt lucruri care ni se întâmplă fără să le chemăm în a noastră viaţă, fără să le putem controla, fără să le putem curma. Deasemenea, dacă soţia l-a părăsit, lucrul acesta nu înseamnă că îl socoteşte vinovat (chestiune pe care o ştia şi dumnealui, dar autoînvinovăţirea cu orice preţ îl făcea s-o nege) şi nici că ar trebui să-i poarte pică pentru decizia ei de a-l părăsi, întrucât, noi, oamenii, fiinţe limitate, suntem depăşiţi de anumite situaţii de viaţă şi reacţionăm adesea cum nu ne-am fi dorit sau imaginat vreodată. În plus, l-am încurajat să-şi reia vechile obiceiuri care-i aduceau mare bucurie, precum creşterea hamsterilor şi audierea muzicii populare româneşti. Am încheiat apoi discuţia, retrăgându-mă cu gustul amar al necredinţei că ale mele cuvinte l-ar putea scoate din starea în care se află. A doua zi, dumnealui avea pe faţă un surâs care-l făcea să pară cu ani mulţi mai tânăr. Am avut o discuţie oficială, diplomatică şi incoloră afectiv. După care am plecat. Aşa s-au scurs zilele până când avea să părăsească spitalul. Când, pe neaşteptate, vine către mine şi mi se adresează: „- Sunt bine. Să ştiţi că, de când am discutat cu dvs., m-am tot gândit la cele spuse. Şi mi-am dat seama că aveţi dreptate. De atunci, am scăpat de gândurile care mă obsedau, intenţionez să-mi continui viaţa, îmi iau din nou hamsteri, accept faptul că sunt bolnav şi mă pensionez, vreau să mă mut la ţară şi să mă integrez în comunitatea rurală. Ştiţi la cât am adormit aseară? La două. Dar sunt bucuros. Am stat să-nvăţ ‚Tatăl nostru’ şi în noaptea asta îmi propun să învăţ şi ‚Crezul’ ”. Pacientul făcuse mai mult decât îi sugerasem eu şi decât mi-aş fi imaginat eu că are putere să facă. Era un salt narcisic absolut necesar însănătoşirii.

Al său exemplu ar trebui să ne slujească drept învăţătură nouă tuturor. Celor care au de gând să divorţeze, le sugerez să aibă mare grijă: sunt răni în sufletele celor părăsiţi care cu greu se vor vindeca! Cei care doriţi să intraţi în căsătorie, gândiţi-vă bine dacă veţi putea să vă respectaţi făgăduinţa de a fi alături de celălalt o viaţă, indiferent dacă partenerul de viaţă va rămâne la fel de frumos sau nu, indiferent dacă va rămâne cu trupul intact sau măcinat de boală, indiferent dacă mintea va rămâne sănătoasă sau va pleca pe calea alienării! Dar, mai cu seamă, aş vrea să le servească acest model celor părăsiţi, abandonaţi, văduvi şi văduviţi de prezenţa celui iubit.

Ce atitudine să adoptăm faţă de o iubire trecută? Sunt două extreme: să rămânem ancoraţi în trecut şi tenebrele lui să ne obsedeze prezentul sau să negăm că am păşit vreodată pe cărarea trecutei iubiri. Ambele sunt, din al meu punct de vedere, la fel de periculoase. Rut, după moartea soţului, a rămas împreună cu soacra sa, Naomi. Şi-a „refăcut” viaţa, după cum spunem noi, s-a căsătorit cu un om credincios. Dar a păstrat întotdeauna, în mintea ei, partea frumoasă a iubirii trecute. Parte care nu i-a tulburat viaţa, ci care i-a dat adevărata direcţie de acolo înainte. Exemplul ei a rămas pe paginile Bibliei. Ca să ne spună nouă tuturor, celor de ieri şi celor de azi, că „trecutul (în iubire) poate fi un profesor valoros, dar nu ar trebui să fie un însoţitor permanent” (Robert Tamasy). Astăzi, trecuta iubire pare dureroasă. Mâine, e sănătos să rămână o umbră. Dar să rămână…

„Eu umbra aceasta pe care
O semeni în sufletul meu,
Cu milă şi tristă mirare,
Voi duce-o cu mine mereu,
Voi duce-o cu mine mereu”
Adrian Păunescu

Cum gandim despre ceilalti?

Câtă amărăciune se citeşte pe chipul ei! Părul îi e despletit şi murdar. Mâinile sfioase cad pe lângă trup, lipsite de vlagă. Hainele îi sunt sfâşiate. Hohotele de plâns nu mai contenesc să se oprească. Cărturarii şi fariseii, prieteni doar atunci când doresc să-L ispitească pe Isus, o târăsc, aşezând-o în faţa Lui. „- Isuse, ţi-am adus o desfrânată. Că ne tot chinui tu cu învăţăturile tale care ne strică datinile şi sfânta lege, vorbindu-ne despre iubire şi despre alte sentimentalisme din astea ieftine. Învăţătura revelată lui Moise e clară aici. Fără putinţă de tăgadă. Femeia trebuie ucisă cu pietre. Să vedem ce mai zici acum!” Câtă ură pe feţele mai marilor norodului! Şi ce adâncă dorinţă de a osândi! Se scurg clipele, vinovata continuă să plângă, fără nădejde. Setoşii de sânge, preoţi şi învăţaţi, aşteaptă sentinţa. Dar Isus tace…

*

Cândva, undeva, eram în aşteptare. Într-o sală alăturată, cu glasuri puternice şi crize de râs, nişte amici discutau despre o persoană pe care o cunoşteam şi eu, subliniindu-i acesteia trăsăturile negative de caracter. Pentru ca focul ironizării să fie ţinut treaz, pe alocuri, unul dintre vorbitori turna câteva citate din repertoriul „inculpatului”, însoţite de imitarea histrionică a tonului vocii sale. Răsfoiam o revistă creştină, mândru că am putut sta departe de mizeriile lor. În aceeaşi zi, ceva mai târziu, mă scapă gura şi încep să fac şi eu acelaşi lucru ca şi cei în cauză. Imediat îmi amintesc cuvintele Scripturii, care grăiesc drept: „Inima omului este nespus de înşelătoare şi fără nădejde de rea” (Ieremia 17,9).

Suntem asaltaţi de vorbiri de rău. Noi, ca şi popor, avem o sensibilitate aparte în ceea ce priveşte exprimarea catalogărilor negative ale celorlalţi, în lipsa lor, bârfa. Ne place de numa’. Aşa că mesajul ne priveşte pe toţi. Poate că nu spunem mereu ceea ce credem despre semeni, un lucru e clar însă: suntem nişte bombe cu gânduri negre despre cei din jurul nostru. „Părinţii mei, îmi tot impun felul lor de viaţă! Nu-şi dau seama că vremurile alea, în care făceai plajă îmbrăcat, s-au sfârşit! N-au auzit şi ei de liberalism, democraţie, ‘trăieşte-ţi clipa’ şi chestii de-astea marfă”. „Ah, copiii, numai necazuri îmi fac! Oare nu am făcut o greşeală că i-am adus pe lume?” „Iarăşi întârzie! Probabil că pălăvrăgeşte, după obiceiu-i, cu prietenele ei! Urâţii ăştia mici plâng (seamănă cu ea), maţele îmi chiorăie, mai e puţin şi începe meciul!” „Iarăşi dă televizorul pe emisiunile lui preferate! Numai documentare cu albinuţe şi crocodili îi plac! De ce nu înţelege şi el sufletul sensibil feminin, care se vădeşte aşa de frumos în telenovele?!” „Uite-o şi pe colega noastră! Iarăşi şi-a luat mini! Femeie, trezeşte-te! Eşti urâtă, zbârcită, grasă pe la şolduri! Pune mâna şi vezi-ţi de viaţă, nu te mai da pe lângă şef, să-i faci avansuri!” Mă opresc aici, căci am imaginaţie, vă garantez, şi cine ştie ce scenariu îmi mai trece prin căpşor!

Când Fecioara Maria a rămas însărcinată de la Duhul Sfânt, dreptul Iosif s-a frământat tare mult. O iubea pe Maria, crezuse în ea, şi-o dorea aproape, nu putea concepe să îşi împartă viaţa cu altcineva, decât cu ea. Ar fi putut să o condamne la moarte, să o aducă în faţa mulţimii, pentru a fi ucisă cu pietre. Avea toată acoperirea legii mozaice. Ce mare dovadă de iubire însă la Iosif! Înainte de a i se spune, prin solul îngeresc, că Maria va avea singura naştere supranaturală din istoria omenirii, el se gândea să o lase pe ascuns, fără a o aduce în faţa tribunalului uman. Dorea să o salveze pe cea care, în a lui concepţie, îi ruinase viaţa, îl minţise şi-l înşelase. Cum gândea omul acesta? De unde atâta forţă de iertare? Ce preţ mare era dispus să plătească: a lui demnitate răstignită sub puterea dragostei!

Să vă spun câteva lucruri pe care le gândesc oamenii despre mine: „e conservator, demodat, închistat”, „e ipocrit”, „e pasiv agresiv”, „e ascuns, are o diplomaţie care tăinuieşte multe”, ş.a. Dincolo de felul în care mă văd aceştia, puţini sunt cei care s-au oprit din furtuna gândurilor lor, au stopat producţia de etichete puse făpturii mele şi-au stat măcar o clipă să-mi înţeleagă sufletul, să-mi asculte bătaia inimii, să-mi oprească o lacrimă sau să-mi ofere o sfântă îmbrăţişare. Şi la fel se întâmplă cu fiecare dintre noi. Am avut o pacientă tânără, căreia îi dădeam teme, în fiecare zi. Una dintre teme era să stea de vorbă cu mama ei, provocând-o să-i povestească viaţa sa. La sfârşitul şederii sale în spital, mi-a spus: „- Nu-mi place sistemul vostru medical! Nu cred în medicamentele pe care mi le daţi! Am descoperit însă pe secţia voastră câteva chestiuni pe care nu le ştiam până acum. L-am descoperit, întâi de toate, pe Dumnezeu. Apoi, am înţeles-o, pentru prima oară, pe a mea mamă. Mi-am dat seama, ca niciodată până acum, cât de mult a suferit, cât a înfruntat pentru mine, cât de mult mă iubeşte”. Mama ei rămăsese aceeaşi, cu multele-i imperfecţiuni, dar felul în care fiica gândea despre ea era cu totul altul.

* * *

Câtă amărăciune se citeşte pe chipul ei! Părul îi e despletit şi murdar. Mâinile sfioase cad pe lângă trup, lipsite de vlagă. Hainele îi sunt sfâşiate. Hohotele de plâns nu mai contenesc să se oprească. Cărturarii şi fariseii, prieteni unii cu alţii doar atunci când doresc să-L ispitească pe Isus, o târăsc, aşezând-o în faţa Lui. „- Isuse, ţi-am adus o desfrânată. Că ne tot chinui tu cu învăţăturile tale care ne strică datinile şi sfânta lege, vorbindu-ne despre iubire şi despre alte sentimentalisme din astea ieftine. Învăţătura revelată lui Moise e clară aici. Fără putinţă de tăgadă. Femeia trebuie ucisă cu pietre. Să vedem ce mai zici acum!” Câtă ură pe feţele mai marilor norodului! Şi ce adâncă dorinţă de a osândi! Se scurg clipele, vinovata continuă să plângă, fără nădejde. Setoşii de sânge, preoţi şi învăţaţi, aşteaptă sentinţa. Dar Isus tace… Cu glasu-I blând, răspunde greu: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce primul cu piatra în ea”. Toţi sunt străpunşi în inimi de cuvintele Lui şi fug! Dumnezeu a stat să-i înţeleagă sufletul, să-i asculte bătaia inimii, să-i oprească lacrima, să-i ofere o sfântă îmbrăţişare. Unde sunt însă cărturarii? Unde sunt fariseii? Unde sunt eu? Unde eşti tu?

Îngenuncherea depresiei

http://s.e.l.a.aimini.net/play/?fid=

http://embed.trilulilu.ro/audio/mariaeschimos/7528c2ea811cc2.swf
Emisiune depresie 2 – Andrei Patrinca

„Deprimarea este viermele care se naşte în inimă şi-şi mănâncă născătoarea”
Cuviosul Antioh

Într-o zi, un om necăjit a vizitat un medic şi s-a destăinuit că suferă de ani de zile de depresie, cerându-i terapeutului medicamente împotriva bolii sale. Medicul i-a zis: „De astăzi, să mergi să vezi comediile lui Moliere şi vei râde din toată inima. Te vei face bine astfel şi nici nu te vei mai îmbolnăvi.” Bolnavul i-a răspuns: „Doctore, eu sunt Moliere.” Marele scriitor de comedie din Franţa, dramaturg şi poet, cel care stârnea hohote de râs prin piesele lui, suferea de depresie.

Ce adâncă şi tainică e mintea umană! Cine o poate cuprinde, cine-i poate desluşi misterele?! Cum din aceeaşi inimă, care ştie să bucure alte făpturi, nu se naşte nici o luminiţă care să anime propria existenţă?! De veacuri, ne străduim să înţelegem sufletul uman. Nu cunoaştem mai nimic. Şi poate că nu vom cunoaşte nicicând, în a noastră lume. Nici despre depresie nu ştim multe. De unde vine? De ce îi atinge pe unii, iar pe alţii îi ocoleşte? De ce îi conduce pe unii în pragul suicidului, în ciuda celei mai puternice năzuinţe a oricărei fiinţe, dorinţa de a trăi?

* * *

Te simţi trist în cea mai mare parte a zilei, de multă vreme? Ţi-ai pierdut interesul pentru toate activităţile, inclusiv pentru cele care te bucurau odinioară? Ai slăbit în ultimul timp? Ai probleme cu somnul? Eşti neliniştit, agitat sau mai lent precum odinioară? Te simţi ostenit? Crezi că nu mai eşti bun de nimic? Te copleşesc simţămintele de vinovăţie? Îţi e greu să te concentrezi? Te gândeşti la moarte mai mult decât altădată? Nu mai eşti la fel de activ familial? Nici randamentul la locul de muncă nu mai e unul satisfăcător? Dacă răspunzi cu „da”, s-ar prea putea să suferi şi tu de depresie. Nu eşti singurul. O mulţime crescândă de oameni, în lumea întreagă, experimentează aceleaşi trăiri, sub imperiul aceleiaşi boli a veacului, depresia. Îmi permit să-ţi dau câteva sfaturi! Da, ştiu, ai încercat atâtea remedii şi n-au mers. Nici ceaiul de tei, nici miraculoasele amestecuri orientale, bune la toate, nici sfaturile domnişoarelor psiholog cu fuste scurte (şi sinapse pe măsură) de la „tembelizor”, nici orele de la fitness, nici sexualitatea, nici comediile, nici muzica de relaxare, nici… nici… nu au avut efect. Şi ştiu, de asemenea, că sunt tânăr, nu am avut parte de problemele tale de viaţă, nu-ţi înţeleg suferinţa, nu te cunosc. Îţi dau dreptate. Te invit numai să citeşti mesajul acesta până la capăt! Oricum, nu ai nimic de pierdut.

Vreau să vorbesc despre trei priviri care sunt salvatoare în depresie. O primă privire este înlăuntrul tău. Priveşte în tine însuţi! Când te vei uita la tine cu băgare de seamă, îţi vei da seama că ai o problemă. Că ceva în tine nu funcţionează aşa cum trebuie. Apoi, analizează-ţi gândurile şi înlocuieşte-le pe cele distructive cu altele pozitive! Schimbă gândul care-ţi spune: „Nu mă iubeşte nimeni!” cu cel care afirmă „Sunt iubit şi acceptat de Dumnezeu şi asta mi-e de-ajuns!” O voce îţi spune că nu poţi trăi fără al tău serviciu. Răspunde-i că oricum aveai nevoie de o pauză şi că, în curând, îţi vei găsi ceva mai bun. „Nu pot exista fără prietenul/prietena mea!”, crezi tu. De fapt, nu ţi-ai dori lângă tine pe cineva care să nu te iubească, e mai bine că s-a terminat totul. „Nu voi putea să mă acomodez noii locuinţe!” Ba da, îţi spun eu, vei da peste vecini cumsecade, îţi vei mobila casa aşa cum doreşti, etc. De îţi trece cumva prin minte că nu ai nici o valoare, adu-ţi repede aminte că ai preţul sângelui lui Cristos. „Ce rezultate au colegii mei! Cât de mult au realizat în viaţă!”, poţi gândi. Dar cât sprijin au avut, câte uşi deschise, câte mâini întinse, nu te întrebi? Şi, în plus, chiar şi ei se mai uită cu jind la cei din jur. Crede-mă! „Oh, dacă voi câştiga şi medalia aceasta, voi fi împlinit!” Hai să schimbăm puţin: „Mă bucur pentru tot ce am realizat până acum! Privind în urmă, am înfăptuit multe, cât să încapă într-o viaţă de om.” „Dacă interveneam la vreme, părinţii mei nu se despărţeau”, „copiii mei ar fi luat-o pe alte căi şi nu i-aş fi pierdut”. Spune altfel: „vreau să trăiesc prezentul, acceptând lucrurile care nu mai pot fi schimbate şi asupra cărora nu ştiu sigur dacă aş fi putut interveni nici măcar atunci, darămite acum”. „Mă uit în oglindă şi nu mai arăt ca şi altădată”. Schimbă-ţi felul de a gândi: „Mă uit în oglindă, nu mai sunt ca altădată, e drept. Dar mă uit în oglinda sufletului şi văd că viaţa m-a învăţat atâtea… Faţa îmbătrâneşte, dar inima întinereşte! Picioarele mă lasă, dar înţelepciunea şi credinţa îmi dau aripi!” În altă ordine de idei, e important ca, uneori, să opreşti vâltoarea gândurilor. O poţi face prin încetarea monologului interior, adică prin meditaţie creştină. O clipă de sfântă meditaţie e ca oază mult râvnită în deşertul arid! Opreşte-te o clipă şi meditează!

Priveşte apoi la cer! În faţa Tronului Ceresc, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, Cristos e prezent, gata să mijlocească pentru tine. Spune-i Lui tot ce simţi, în cuvintele tale simple. Nu ai nevoie de formule magice! Nici de fraze pompoase cu care să-ţi descrii suferinţa. Îţi trebuie doar deschidere şi credinţa că El te poate elibera. De te simţi vinovat, El îţi va şterge culpa şi îţi va creşte stima faţă de tine. De eşti în întuneric, El îţi va deveni lumină. De ţi-e teamă, El îţi va fi pace. De te-ai rătăcit pe ale lumii uliţe, El îţi va deveni Păstorul gata a te aduce din nou pe Cale. De ai un gol dureros în al tău suflet, El e singurul care-l va putea umple. De nu mai ai prieteni, El îţi va fi însoţitor permanent. De ţi-e teamă de moarte, El îţi va fi înviere. Îngenuncherea înaintea Domnului Isus este, adesea, şi îngenuncherea depresiei. Un al doilea pas, în aceeaşi direcţie a privirii în sus, este spovada. În confesional, păstorul sufletesc împleteşte cele două vocaţii, absolut necesare vindecării tale, cea de reprezentant al Domnului Isus şi cea de reprezentant al întregii comunităţi bisericeşti. Aşa a găsit Dumnezeu cu cale, să pună în deschiderea faţă de duhovnic o forţă aparte de vindecare sufletească.

Priveşte la semenii tăi! Mulţi sunt cei care s-au vindecat de depresie atunci când membri ai familiei lor s-au îmbolnăvit de boli severe. Unde şi cum poţi să-i ajuţi pe ceilalţi, o ştii tu cel mai bine. Poate fi vorba despre un telefon prin care îţi încurajezi părinţii, cei de departe, poate fi un bănuţ dăruit unui sărac, poate fi o vizită făcută cuiva cunoscut sau necunoscut în spital, sau la închisoare. Aplecarea înspre suferinţa altora poate fi şi cheia vindecării tale.

Sunt forme ale depresiei în care asistenţa medicamentoasă şi psihoterapeutică sunt absolut necesare. De eşti cuprins de gânduri de sinucidere, de vezi, auzi, simţi lucruri ireale sau cei de lângă tine spun despre tine că „aiurezi”, dacă ai printre rudele tale persoane depresive, dacă ai fost de mic mai trist, dacă dispoziţia ta oscilează între tristeţe şi euforie, adresează-te, în cel mai scurt timp, unui medic psihiatru şi unui psihoterapeut!

Până una alta, să nu uităm că al nostru Dumnezeu e viu! Să ne bucurăm în El!

„Bucuraţi-vă, că a înviat Cristos!
Intraţi toţi în bucuria Domnului nostru!
Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă…
Nimeni să nu se plângă de sărăcie, căci s-a arătat Împărăţia cea pentru toţi!
Nimeni să nu se tânguiască de păcate, căci iertarea din pământ a răsărit!
Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului!
A înviat Cristos şi se bucură îngerii.
A înviat Cristos şi viaţa veşnică stăpâneşte.
A înviat Cristos şi nici un mort nu este în groapă. Căci Cristos, sculându-Se din morţi,
începutul învierii celor morţi S-a făcut.
A Lui este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.”
Sfântul Ioan Gură de Aur

Omul, între medicină şi creştinism

Până şi cei mai devotaţi adepţi ai evoluţionismului au recunoscut, într-o formă sau alta, că dincolo de lumea vizibilă a organismului uman, există un teritoriu nevăzut, neexplorat, cu multe enigme şi în comuniune continuă cu lumea spirituală. Darwin, părintele evoluţionismului, a recunoscut, spre sfârşitul vieţii, că a greşit în interpretările lui, că lipsurile din lanţurile genetice nu pot fi explicate nicicând prin „evoluţie”. Cercurile de interese din jurul noii teorii, care-L excludeau pe Dumnezeu din ecuaţia creaţiei, au avut grijă să acopere mărturisirea de căinţă a lui Darwin. Freud, unul dintre cei mai înverşunaţi agnostici, găseşte, prin observaţiile sale clinice, că psihicul uman se împarte în trei categorii distincte, în raport cu moralitatea: eul, sinele şi Supraeul. În Supraeu, Freud identifică o forţă mai presus de cele ale firii, care-l îndreaptă întotdeauna pe om să se analizeze, să se judece, să-şi facă procese de conştiinţă, să-şi potolească instinctele şi să caute frumosul, adevărul, binele. Nici refuzul mental al morţii nu şi-l explică agnosticul Freud, declarând plin de mirare: „În inconştient, nimeni nu crede în propria-i moarte!” Nietzsche, filosoful supranumit „Anticristul”, întrucât a afirmat despre Dumnezeul creştin că a murit o dată cu răstignirea, spre sfârşitul vieţii este cuprins de sentimente de compasiune care-l fac să îngenuncheze şi să verse lacrimi fierbinţi îndată ce zăreşte un cal, agresat drastic de al său stăpân. Să existe oare, în fiecare om, chiar şi în conştiinţa celor care neagă public existenţa divină, un chip şi o asemănare cu al său Creator?

Astăzi se ştie că omul e fiinţă tripartită: trup, suflet şi duh (spirit). Astăzi se ştie că biruinţa duhului (fie că-l numim Supraeu, fie inteligenţă emoţională) asupra sufletului aduce cu sine o viaţă armonioasă, în toate planurile existenţei.

Daniel Golemann, în cartea sa de referinţă, numită „Inteligenţă emoţională”, publică studiul prin care arată că bolnavii cu practică religioasă, indiferent de suferinţa lor, se însănătoşesc mult mai repede, în comparaţie cu nepracticanţii. Studii multiple încurajează practica religioasă pe parcursul spitalizării, evidenţiind mai ales rezultatele pozitive pe care creştinismul le aduce în ameliorarea şi tratarea bolilor. Şi aceasta pentru că, în Cristos, există soluţii pentru orice problemă de sănătate. Stresul excesiv, îngrijorările peste măsură, lipsa vizualizării unui viitor strălucit conduc la tulburări cardiace, ulcer gastric şi duodenal, depresie, tulburări de somn, ş.a. Din contră, conştientizarea faptului că Cineva este în controlul vieţii stopează neliniştea interioară, conferind calm şi încredere de sine, în orice circumstanţă a vieţii. Anxietatea, după învăţătura creştină, dispare pe măsura încrederii în Dumnezeu, a iubirii faţă de El şi faţă de semeni. Iar dependenţa de Cristos anihilează orice dependenţă, din multele care pun stăpânire pe om.

Omul, în ansamblul său tripartit, corp, suflet, duh, este mult mai mult decât ceea ce se vede, ceea ce s-a descoperit până acum şi se va descoperi vreodată. El poartă emblema Creatorului Său, tânjeşte după vindecarea Lui, iubeşte stăpânirea Lui, aşteaptă regenerarea Sa, prin experienţa miraculoasă a naşterii din nou, a sfinţirii şi apoi a restaurării ce se va produce la vederea feţei Domnului Cristos şi la înnoirea tuturor lucrurilor!

Apa de la Masa Regelui

O istorisire, compusă din elementele următoare, era aşternută pe eticheta unei sticle de apă: „Apa aceasta a fost consumată de regele F.J.” , „în primii ani ai erei noastre a fost descoperit paradisul acesta, în Munţi”, „nu-ţi refuza acest dar al naturii”, „apa împăraţilor va ajunge azi pe masa ta”. Am modificat puţin exprimarea şi am omis detaliile, pentru a nu fi recunoscută firma producătoare şi a nu atenta cumva la imaginea sa.

Wow! Nu-mi vine să cred! Apa regelui pe masa mea? Comoara ascunsă în adâncimile pământului încă de la începutul erei noastre (care „eră a noastră” de unde şi-o trage numele, dacă nu de la Cristos Domnul)? Paradisul e în Munţi (păi, acum vreo 6 milenii, protopărinţii noştri au fost alungaţi din el şi de atunci îl tot căutăm în fel şi chip)? Darul naturii (adică al minunatului Big-Bang prin care din nimic se face şi materie şi suflet şi spirit)? E pe masa mea apa preferată de împăratul Franz Joseph? Ce să spun? Nu mai am cuvinte! Sunt emoţionat având înaintea mea acest miracol. Când mă gândesc că apa asta străbate tubul meu digestiv, intră în sângele meu – îl face albastru, că doar din asta beau regii, nu?- şi apoi iese ajungând din nou în adâncuri, mă cuprinde o stare minunată.

După cum vedeţi, oamenii cu imaginaţie bogată sunt în stare să croiască cele mai năstruşnice povestiri cu care să-şi îmbrace reclamele lor. Mă gândesc că noi, românii, am consuma mai degrabă o apă de masă mai ieftină, lipsită de legenda sorgintei sale, decât una cu etichetă precum aceasta. N-am ajuns încă aşa de snobi să alegem un produs pentru că a fost purtat, folosit, consumat de regele nu ştiu care.

Cu toate acestea, apa este elementul indispensabil vieţii. Un om consumă în medie 3 l apă/zi, iar corpul său are un conţinut de 60-70 apă. Un pom evaporă aproximativ 200 l apă/zi. Un om adult, cântărind 70 kg conţine apă într-un procent de 65-70 din greutatea sa, adică până la 50 kg apă.

Pe străzile Samariei, o femeie scoate apă dintr-o fântână publică, cu importanţă istorică pentru ţinutul respectiv. Un ostenit de pe drum, iudeu, îi cere femeii să-i dea să bea. Cam greu de înţeles în contextul postmodern al emancipării femeii, dar în timpul şi spaţiul acela, era un privilegiu pentru o femeie să scoată apă pentru un bărbat, mai ales de acesta era evreu. Este prilejul pentru Omul acesta să-i prezinte femeii un alt fel de apă. O Apă Vie, care potoleşte setea pentru eternitate. O apă care nu se va pierde, ci, care odată pătrunsă în fiinţa umană, va zămisli în ea un izvor de apă ce va ţâşni în viaţă veşnică. (Ioan 4, 14).

Desigur, v-aţi dat seama. Isus este bărbatul şi apa despre care vorbeşte este chiar El. Multe trebuinţe are omul. De dimineaţă şi până de cu seara, respiră, mănâncă, bea, vorbeşte, munceşte, se odihneşte… Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată, dar toate aceste nevoi converg spre Nevoia Primordială a omului: Domnul Isus. Da, am nevoie de Isus aşa cum am nevoie de aer pentru a respira, de apă pentru a-mi potoli setea. Orice dorinţă a mea provine din marea nevoie a sufletului meu, nevoia de Dumnezeu. Şi cine ne-ar potoli setea de Dumnezeu dacă nu Isus, Fiul Său, Dumnezeu venit în lume pentru ca, învelindu-Se cu haina naturii umane, să poată fi, pentru noi, Cale de împăcare cu Tatăl. El, unicul dintr-al cerului şi dintr-al nostru, deopotrivă.

Trăim vremuri în care alternativele la creştinism sunt mai atractive ca niciodată. O apă minerală cu o reclamă bună se vinde mai bine decât Biblia. Ritmul rockului de pe centru îmbie mai repede firea vizitatorilor decât cântările creştinilor. Când tobele răsună cu putere la câţiva metri de lăcaşul de închinare, acoperind orga, corul, vocea păstorului sufletesc, nu e de mirare că, dintr-atâţia creştini, puţini mai sunt în Biserică şi mulţi sunt la uşa ei, cu privirea în afară. Două lucruri am de spus. Primul este că aceste alternative nu ne vor împlini niciodată. Bucuria şi pacea unei ore de rugăciune nu se vor naşte în nopţi de veghe la concertele lumii. Al doilea este că, odată, vom fi întrebaţi: „Ce ai făcut cu Cristos?”

Ni se oferă prilejul astăzi să bem din Apa de la Masa Regelui! Apa venită din Cer, din Sfântă şi Nedespărţită Sfântă Treime. De două milenii, Izvorul acesta a rămas la fel de viu. Apa Sa are aceleaşi proprietăţi miraculoase. Mulţi sunt cei care o critică, mulţi sunt cei care-i elogiază prospeţimea, puţini sunt cei care o gustă. Însă întotdeauna Apa Vieţii stârneşte reacţii. De o vreme sunt cuprins de o temere. Să nu cumva să fiu şi eu din rândul celor care au venit aproape de Acest Izvor, dar ale cărui haine sunt încă murdare de praful drumului. De aceea, spun: „Doamne Isuse, ai coborât în locuinţa morţilor şi mi-ai desfăcut încuietorile Iadului meu. Ai înviat şi mi-ai adus puterea vieţii celei noi. Te-ai ridicat la cer şi m-ai condus în părtăşia sfinţilor. Ai coborât din nou prin Duhul Sfânt şi m-ai îndemnat să mă împart oamenilor, propovăduind mesajul universal al iubirii. Mâine, de vei îngădui, voi fi cu Tine. Câtă vreme sunt încă pe pământ, am nevoie să spun neîncetat: Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul!”

„Veniţi să bem băutură nouă,
Nu din piatră stearpă, făcută cu minuni,
Ci din Izvorul nestricăciunii,
Care a izvorât din mormântul lui Cristos,
Întru care ne întărim.”

Troparul Învierii

Mă încăpăţânez să cred

Analizând macheta ce reprezintă simbolic Întruparea Domnului Isus, expusă în Biserica Parohială din centrul Sibiului, am început să mă gândesc la motivele care ne împiedică pe noi a ne întâlni personal cu Dumnezeul Cristos. Vedeţi dvs, păstorii de pe câmpia Betleemului şi-au lăsat oile, şi-au părăsit singura îndeletnicire care le aducea venit, pentru a-L găsi pe Pruncul vestit angelic. Iar magii, cum spune o frumoasă cântare liturgică „de la stele au învăţat să se închine Ţie, Soarele Dreptăţii”, mergând şi ei în căutarea Regelui Cristos.

Se tot vorbeşte în mediile creştine despre secularism, tradiţii păgâne, moşi Crăciuni care-i fură slava lui Cristos, mall-uri, cadouri, mâncăruri, băuturi, beculeţe, pomi, etc. Şi le facem răspunzătoare pe acestea de îndepărtarea omului de Isus şi, prin această alienare, de înstrăinarea faţă de propria-i mântuire care poartă un singur Nume: Isus Cristos. Hei, daţi-mi voie să vă contrazic, măcar în parte! Unde erau oamenii credincioşi atunci când Isus S-a născut? Unde erau preoţii, fariseii, cărturarii, fruntaşii sinagogilor? Aveau în faţă legea, cunoşteau scrierile profetice, citeau despre Cristos de fiecare dată când se întâlneau şi totuşi nu-i vedem asociaţi evenimentului Naşterii niciunde. În schimb, spre iesle veneau păstori, oameni de speţă joasă, rău famaţi, neacceptaţi în multe cercuri sociale evreieşti. Şi mai veneau astrologii, „ghicitorii în stele”, care nu aveau nici o iotă din revelaţia dumnezeiască vetero-testamentală şi ai căror dumnezei erau stelele şi veniturile dobândite de pe urma cunoaşterii drăceşti a tainelor lor. Şi ajungem la un prim răspuns la întrebarea care constituie intriga dezbaterii noastre: nu venim la Isus din pricina prea multei noastre religiozităţi. Da, noi, „ăştia” practicanţi, mărturisitori, creştini „cu tot neamul nostru”, „de două mii de ani”, cititori fervenţi ai Scripturii, împlinitori zeloşi ai rânduielilor bisericeşti, să luăm bine seama la lecţia ieslei! Să nu rodească în noi germenele celui mai greu păcat, mândria, să nu ne vedem cumva, la dreapta judecată de apoi, necunoscători de Cristos, în simplitatea şi-n umilinţa Sa, şi despărţiţi de El în chinurile Iadului! Îndeosebi ne urmăreşte pericolul neîntâlnirii cu Cristos pe noi, cei ce ne mulţumim cu religia şi religiozitatea noastră, fără a veghea la relaţia şi la înaintarea întru smerirea noastră şi înălţarea Lui în noi. Cu adânc respect pentru cei care îmbracă haina preoţească, îndrăznesc să-i aşez aici şi pe preaiubiţii noştri păstori sufleteşti. Apostolul Pavel, parcă întrezărind pericolul care-i paşte pe slujitorii Bisericii, aducea pe paginile Scripturii exemplul propriei vieţi, în care, pentru a se feri cumva de căderea din harul mântuitor al cunoaşterii şi trăirii cu Cristos, punea la loc de cinste un Supraeu puternic, dârz, luptător şi împotrivitor pornirilor Ego-ului său: „Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Corinteni 9,27). Acelaşi risc îl vede şi Papa Benedict, exprimându-l prin numeroasele mesaje îndreptate preoţilor, şi aceleaşi recomandări salvatoare ale dezvoltării personale a comuniunii cu Cristos, printr-o relaţie vie, sinceră, zilnică, personală cu El, dincolo de viaţa comunitar-liturgică. Desigur, aşa cum păstorii sunt responsabili de bunăstarea oilor turmei, mioarele sunt răspunzătoare de binecuvântările pastorale şi proprii ale liderilor săi. Adesea, cea de-a doua parte nu e împlinită, din vina noastră, a laicilor.

Ne mai poate împiedica călătoria noastră spirituală conştiinţa fatalistă a propriei păcătoşenii. După pescuirea minunată, Petru Îi spune Domnului Isus: „Doamne, ieşi de la mine, căci sunt om păcătos!” (Luca 5, 8). Nu s-a depărtat Domnul. Căci nu e păcat mai mare decât puterea Lui de a ierta, afară numai de cel de a nu crede în puterea Lui de a oferi reabilitare, ofensând Duhul Său cu care în unire vieţuieşte şi domneşte în veci. În Jurnalul de Psihiatrie American, apare un articol în care se istoriseşte un caz deosebit. Un bărbat se prezintă la psihiatru pentru o anumită problemă, care-i afecta destul de mult funcţionarea social-umană. În copilăria acestui bărbat, frecventa, împreună cu părinţii, o biserică. La slujbă, pastorul vorbea adesea despre cei care au o problemă asemeni celei pe care el avea să o dezvolte mai târziu, dar al cărei început se contura atunci, în următorul fel: „în iad cu ei!” Şi toţi cei din Biserică spuneau „Amin!”. Bărbatul nostru nu doar că a rămas marcat de cuvintele pastorului vreme îndelungată, dar şi-a format o imagine distorsionată despre Dumnezeu, rămânând departe de El, deşi şi-ar fi dorit a-L cunoaşte. Vedeţi dvs., nici păstorii, nici magii nu erau sfinţi! Dar s-au încăpăţânat să meargă spre Isus. Şi a lor încăpăţânare a fost primul act mântuitor, sfinţitor, căci, aşa cum spun Părinţii Bisericii, „oridecâteori omul încearcă să îşi depăşească condiţia, devine un om spiritual”.

Desigur, necredinţa în întruparea Domnului Isus din Spiritul Sfânt şi din Fecioară, dubiile cu privire la dumnezeirea Lui, la răstignirea Lui pe cruce, la Înviere, Înălţare şi Pogorâre prin Duhul Sfânt, în zi de Rusalii, sunt motive reale de îngrijorare şi piedici ştiute de noi toţi în itinerariul nostru spiritual. Oricine este creştin, cunoaşte şi crede măcar aceste simple adevăruri mântuitoare.

Scumpii mei prieteni, între Crăciun şi Revelion, când tot omul îşi analizează trăirea, eu aş putea să fiu trist. Apăsat de conştiinţa propriei nimicnicii. Sunt multe greşeli pe care le-am făcut, multe căi pe care regret că am păşit. Privesc încă o dată frumoasa reprezentare a naşterii Domnului şi mă umplu de speranţă. Păstorii, magii, grajdul mizer al Întrupării Regelui universului îmi sunt prilej de a crede că e şi pentru mine, păcătosul, mântuire. Mă încăpăţânez să cred în propria-mi iertare, chiar când întreg lăuntrul spune că nu mai e Cale de scăpare pentru sufletul meu! Vă invit şi pe dvs. a vă alătura drumului spre iesle! Şi, cine ştie, după ce vom fi făcut din ale noastre inimi sălaş de zămislire a lui Isus, poate, împreună fiind în călătoria fascinantă spre Golgota consacrării, nu ne vom mai întoarce pe acelaşi drum pe care am venit, precum magii odinioară. Dar să lăsăm aceasta în mâna Domnului! Deocamdată, să ne încăpăţânăm să venim la El aşa cum suntem! Să nu ne refuzăm cel mai frumos cadou la cumpăna dintre ani: întâlnirea proprie cu Domnul Isus Cristos, slăvit să-i fie Numele!

Mesajul ieslei

Profeţii I-au proorocit naşterea cu multă vreme în urmă. S-au scris pagini peste pagini despre El. S-au născut atâtea legende legate de numele Lui. Aproape că nu mai sunt oameni sfinţi în ţară. Preoţii şi cărturarii au transformat religia într-un set de reguli lipsite de viaţă şi, mai ales, departe de a conduce poporul ales la o relaţie cu Dumnezeul său. Pe scena istoriei, apăruseră tot felul de falşi Mesia, dar nici măcar pieirea acestora nu stinsese speranţa venirii Lui! Şi a sosit. Imperiul Roman era, pe atunci, marele stăpânitor. Limba oficială era cea greacă. Spiritualitatea iudaică nu cunoştea o altă capitală decât Ierusalimul. Iar marea ameninţare a păgânismului era pe punctul de a se risipi, ca orice sistem religios al cărui întemeietor nu este Dumnezeu. Aşadar, o singură stăpânire, o singură limbă oficială, un singur centru al spiritualităţii şi dezamăgirea cauzată de religiile false, iată cadrul venirii în lume a Domnului Isus Cristos.

*

Dumnezeu le dăruise chiar şi îngerilor capacitatea de a gândi şi de a acţiona liber. În toiul unei astfel de atmosfere de închinare, liderul îngerilor, Lucifer, e nemulţumit cu statutul său şi doreşte să devină el-însuşi parte a Sfintei Treimi, asemenea Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt: „Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi sta pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoapte; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt” – Isaia 14,12-14. Suspiciunea mândriei lui Dumnezeu, care limitează făpturilor posibilitatea de cunoaştere şi de putere, străbate, asemeni unui fulger, întreg cerul. O treime din îngeri îl urmează pe Satan în răzvrătirea sa. Omul este atras şi el de această înşelare demonică. De la prima atitudine de rebeliune, ascultând de cel rău, Adam şi urmaşii lui exprimă, prin orice formă de păcat posibilă, dorinţa de a avea cinstea lui Dumnezeu, fără a-I împărtăşi caracterul. Peste întreaga Creaţie plana acuza adusă lui Dumnezeu, o acuză reiterată prin fiecare păcat individual, comunitar, naţional, global, universal. Dar Isus Se naşte şi trăieşte smerit. „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” – Filipeni 2,6-7. Isus devine purtător de Dumnezeu în cel mai smerit mod care exista în vremea Sa. Domnul Isus S-a întrupat pentru a descoperi întregii creaţii, zbuciumată de suspiciunea mândriei lui Dumnezeu, caracterul smerit al lui Dumnezeu.

**

De altfel, Dumnezeu nu a lăsat vreodată omul singur. A fost tot timpul în spatele lui, uneori tacit, alteori într-un mod evident, uneori în susur blând, alteori în tunetul grav al ciocnirii norilor, câteodată în tăcere, alteori în profeţie. În fiecare lacrimă, în fiecare casă de jale, în bucuriile cele mici şi efemere, în împlinirile cele mari, Dumnezeu a fost întotdeauna prezent. Mesajul ieslei dezvăluie grija divină pentru om. Isus se întrupează pentru a fi o prezenţă vie, palpabilă, incontestabilă în mijlocul oamenilor: „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” – Ioan 1,14.

***

Sfântul Atanasie descrie atât de frumos un alt mesaj al ieslei: „Dumnezeu S-a făcut purtător de trup, pentru ca omul să se facă purtător de duh”. Isus S-a îmbrăcat în fire omenească pentru ca noi să fim îmbrăcaţi în fire dumnezeiască. Alţi slujitori ai lui Dumnezeu adaugă: „Cristos a fost tratat aşa cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi trataţi aşa cum merita El”. „Cristos a purtat rănile noastre, pentru ca noi să fim vindecaţi”. „Cristos a fost condamnat pentru păcatele noastre, pentru ca noi să fim îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui”. „El a suferit moartea care era a noastră, ca noi să putem primi viaţa care era a Lui”. Pentru că, vedeţi dvs, oricât am vrea să separăm Crăciunul de Vinerea Mare, Învierea de Rusalii şi Rusaliile de Crăciun, nu vom reuşi niciodată decât să fragmentăm mesajul Domnului Isus pentru lume şi, implicit, pentru fiecare dintre noi, în parte.

****

M-am gândit că pot expune succint mesajul ieslei. Am găsit însă doar câteva valenţe ale Întrupării, invitându-vă pe dvs să le descoperiţi pe celelalte. Şi vă las cu ruga aceasta, înălţată pentru fiecare dintre dvs: să nu cumva să credeţi că sunteţi mai mult decât o iesle umilă pentru Isus şi să nu cumva să credeţi că Dumnezeul Cristos ar dori să se nască altundeva decât în dvs! Isus iubeşte ieslea. Ieslea umilă nu a fost inadecvată Lui. Căminul alăturat, unde mândria sinelui dansa valsul morţii veşnice, era locul nepotrivit întrupării Sale. Isus este Mântuitorul oamenilor căzuţi, este luminătorul cerurilor întunecate, este focul inimilor îngheţate, este iubirea celor ce-şi recunosc lipsa…

Statornicia îngerilor şi înaintarea veacurilor

Cu puţin timp în urmă, o doamnă depresivă mi-a relatat că îi este greu să-l suporte pe al său soţ, un dependent de alcool care i-a făcut viaţa un calvar. În multiple instanţe, i-a trecut prin minte să-i curme viaţa celui cu care a împărţit o bună bucată din a sa existenţă. Femeia era creştină practicantă, evlavioasă, foarte ancorată în spiritual.

Un autor inspirat afirma: „Îmi este uşor să-l iubesc pe cel care este departe de mine, îmi este greu să-mi iubesc vecinul”. Alteori, îţi e mai facil a-ţi iubi vecinul decât pe cel din casa ta. Mântuitorul leagă iubirea aproapelui de dragostea faţă de propria-ţi făptură. „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!” Cum l-ai putea iubi pe cel de lângă tine, când faţă de Cristosul dinlăuntrul tău nutreşti o indiferenţă indolentă? Cum îl poţi iubi pe cel din căminul tău, când în locaşul tău interior Cristos e dispreţuit, redus la tăcere?

Pe de altă parte, găsirea Domnului Isus, înnoirea minţii prin fiinţarea Lui în noi, nu ne transformă în „desăvârşiţi” peste noapte. Cred în sfinţire, nu cred însă în perfecţiunea umană, pe pământul căderii. Pentru noi, fiinţe limitate, cei de lângă sunt mai uşor sau mai greu de iubit. Vorbim despre dragoste mai mult decât iubim, în acelaşi mod în care vorbim despre Isus fără a-L cunoaşte real, personal, profund.

Ce să facem atunci când nu putem iubi? E o întrebare care m-a frământat o vreme. Până când mi-am amintit că iubirea este, înainte de toate, o poruncă. Şi, ca orice poruncă, trebuie împlinită indiferent de simţămintele noastre cu privire la ea. Să începem să iubim cu ale noastre sforţări şi vom sfârşi iubind prin puterea Duhului Sfânt! Să începem să împlinim porunca iubirii şi vom sfârşi dobândind cea mai înaltă virtute, „statornicia îngerilor şi înaintarea veacurilor” (Sf. Ioan Scărarul), iubirea. Ce alt cadou I-am putea face lui Dumnezeu, care Şi-a dat ce-a avut mai scump pentru salvarea noastră, într-o perioadă de Advent?

Să facem din Adventul acesta sărbătoarea dragostei faţă de Domnul Cristos şi faţă de aproapele nostru! Să aprindem lumini care să risipească întunericul mascat al capătului de istorie:

– să aprindem o lumină pentru cei care n-au văzut niciodată lumina! Lumina aceasta să le slujească drept călăuză spre o viaţă de lumină eternă!

– să aprindem o lumină pentru cei care nu pot merge! Lumina aceasta să le dea puteri nebănuite de a-şi purta fiinţele pe Calea Vieţii Celei fără de sfârşit!

– să aprindem o lumină pentru cei care nu aud! O lumină care să îl conducă pas cu pas spre tărâmul muzicii nepervertite a sfintelor sfere!

– să aprindem o lumină pentru cei care mor fără a şti de Isus! Şi, în ceasul cel de pe urmă, să aibă parte de a Lui chemare la o viaţă de adevărată Lumină!

– să aprindem o lumină pentru cei voit despărţiţi de Isus! Lumina Lui să sfarme până şi cele mai ferecate inimi!

– să aprindem o lumină pentru cei flămânzi şi însetaţi! Domnul să le fie hrană îndestulătoare şi băutură nestricăcioasă!

– să aprindem o lumină pentru cei ce plâng! Diamante cereşti să le devină roua din ochi, cu al Lui Cristos zâmbet să le fie întâmpinată zbaterea lăuntrică!

– să aprindem o lumină pentru cei al căror adăpost e frigul! Să le încălzească fiinţele, să le devină haine şi încălţări sfinte!

– să aprindem o lumină pentru văduve şi orfani! Cristos să le fie soţ şi părinte, mângâiere şi îndreptare!

– să aprindem o lumină pentru toţi cei singuri! Domnul să le fie de-ajuns, acum şi-n veşnicie!

– să aprindem o lumină pentru toţi cei răniţi şi stigmatizaţi întru numele Domnului Isus! În rănile Lui să le fie ascunse rănile, în persecuţia Lui să le fie vindecate ponegririle, în moartea Lui să le fie înfrântă moartea!

– să aprindem o lumină pentru cei cu inima zdrobită, cu duhul smerit şi sărac! În a Lui inimă Preasfântă să găsească speranţa mântuirii!

– să aprindem o lumină pentru cei în război! Pacea Lui să se reverse peste inimile cele îndurerate, mântuirea Lui peste trupurile frânte!

– să aprindem o lumină pentru cei asemenea nouă şi pentru cei diferiţi de noi! Împreună să ne găsească Ziua cea de pe urmă fiind în El şi năzuind la El!

– să aprindem o lumină pentru cei pe care-i apreciem şi, mai ales, pentru cei pe care-i criticăm şi bârfim! Să ne inspire Logosul a noastră vorbire, ca în ea să nu fie decât mierea iubirii pentru toţi oamenii… şi atât!

– să aprindem o lumină pentru oameni, indiferent de naţie, religie, culoarea pielii, păcat sau virtute!

E sfârşit de istorie… Noaptea aproape a trecut. Dar, cum e încă întuneric, să nu uitaţi să aprindeţi, cu gândul şi cu ruga, lumina iubirii! Aprindeţi, dacă nu vă cer prea mult, o lumină şi pentru mine! Sunt om şi nimic din ceea ce-i omenesc nu-mi este străin!

Filosofie – consolare sau plinătate?

Traversam o perioadă dificilă a vieţii mele, nu cu multă vreme în urmă. Circumstanţele existenţiale făceau să pară greoaie fiecare nouă zi. O doză considerabilă de tristeţe, alături de autoculpabilitate şi de lipsă completă a vizualizării… iată câteva secvenţe din tabloul meu interior. Cineva îmi dăruise cândva un documentar în engleză, numit „Secretul”, un filmuleţ american realizat cu „oameni de succes” în diferite domenii de activitate, oameni bogaţi, cunoscuţi, aparent fericiţi. Concluzia filmului era următoarea: trebuie doar să-ţi doreşti ceva, dar să-ţi doreşti din toată inima, pentru ca tot universul să lucreze la împlinirea dorinţei tale. În concepţia realizatorilor acestui film, universul e un fel de forţă misterioasă activată sau blocată în acţiunile sale de dorinţele fiecărui om. Pare ciudat pentru noi, românii, însă nu poţi să nu remarci în materialul cu pricina, dacă analizezi cu băgare de seamă, sâmburele unei ideologii care stă la baza „teologiei prosperităţii” în ţara tuturor posibilităţilor. Da, câteva din ideile expuse acolo sunt adevărate. Felul în care tu te priveşti poate fi şi felul în care ceilalţi se raportează la tine. Dacă eşti tot timpul mânios şi încruntat, vei atrage, asemeni unui magnet, reacţii similare din partea celorlalţi. Dacă te vezi mic, neînsemnat, prostuţ s-ar putea să te vadă şi ceilalţi în acelaşi mod. Dacă nu crezi că vei avea peste noapte o vilă impresionantă, o maşină „ultimul răcnet”, o firmă care se conduce singură, nici că vei avea parte de ele. Se ridică însă câteva întrebări. E de ajuns să crezi în aceste chestiuni pentru a le avea? Dacă ne dorim aceleaşi obiecte pe care le vor şi alţii, cum rezolvă dilema „universul”? Dacă avem tot ceea ce vrem, suntem saturaţi, satisfăcuţi, fericiţi? Dacă „universul” e generatorul tuturor lucrurilor bune, consecinţa împlinirii dorinţelor noastre, care este originea răului? Ce răspuns are „universul” la problema veşniciei?

Filozofia nu este o rezultantă antropologică, ea îşi găseşte începuturile în istoria incipientă a lumii. Nu este rigidă şi inflexibilă, nu are axiome unanim acceptate şi acceptabile. Din contră, câţi filosofi sunt, atâtea filozofii există. Îi putem spune „formă a conştiinţei sociale”, „concepţie generală despre lume şi viaţă”. Haideţi să-i spunem simplu „contemplare”! Lumea veche o iubea la nebunie. Te învăţa să gândeşti, să trăieşti punându-ţi întrebări, îţi dădea impresia că, însuşindu-ţi-o, eşti mai bun decât ceilalţi. În accepţiune creştină, filosofia nu este rea în ea însăşi. Filosofia a fost unul din multele mijloace prin care Dumnezeu Şi-a revelat frumuseţea, complexitatea, unicitatea în dumnezeire. Filosofia a reuşit să facă multora vieţile frumoase, dându-le sens pământesc. Nu a reuşit însă niciodată să ofere mai mult decât consolare. Adică un fel de încurajare pe care o dai unui muribund care-şi doreşte cu orice preţ să trăiască: „Prietene, haide să râdem împreună azi! Mâine vei muri!”

În cartea sa, „Consolarea filosofiei – un ghid spre fericire”, Alain de Botton arată cum poate fi folosită filosofia în vederea îmbunătăţirii vieţii. Iată, dacă ai probleme cu încrederea de sine, urmează exemplul lui Socrate: fii singurul care luptă pentru adevăr şi mergi cu adevărul tău chiar până la sacrificiul suprem! De la Epicur poţi învăţa că atunci când nu ai găsit fericirea, eşti pe o cale greşită: trebuie să cauţi în altă parte. Seneca ne spune că putem lupta cu mânia, acceptând contextul nostru existenţial şi coborând ştacheta aşteptărilor de la viaţă. Iar Montagne ne îndeamnă să iubim înţelepciunea moderată, căci în simplitate este mai multă bucurie decât în cunoaştere. Îmi place mult titlul cărţii. Consolarea filosofiei. Mi se pare inspirat. Aşa şi este. Filosofia oferă consolare, mângăiere. Pe alocuri, dezamăgire şi pseudocăi spre împlinire. Şi cine ar putea fi mai în măsură să afirme acestea, dacă nu un simpatizant înfocat al său, astăzi cunoscut sub numele de sfântul Augustin. Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), Numidia, în nordul Africii, în anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân iar mama sa, Monica, era o practicantă exemplară a creştinismului. În tinereţe a studiat retorica. Impresionat de „Hortensius” al lui Cicero s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi maniheismul, apoi scepticismul şi în final neoplatonismul. Părăseşte pe rând aceste curente filosofice, declarându-le incapabile de a răspunde întrebărilor sale profunde. Retras în grădină pe domeniul Cassiacus, spre o „dramatică examinare a adâncurilor fiinţei sale”, Augustin are un moment de revelaţie sub un smochin: aude o voce a unui copil din casa vecină, spunând: „Tolle, lege; tolle, lege” („ia şi citeşte; ia şi citeşte!”). Nu-şi amintea însă nici un cântec de copii care să conţină aceste vorbe şi, imediat, şi-a dat seama că îi vorbise o voce divină. Luând „Cartea apostolului”, citi primele cuvinte care îi căzură sub ochi: „Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos şi grija faţă de trup să nu o faceţi spre pofte”. „Nu am dorit să mai citesc în continuare şi nici nu mai era nevoie. Imediat ce am ajuns la sfârşitul acestei fraze, în inima mea s-a răspândit ceva asemeni unei lumini pline de linişte şi de încredere, care a risipit tot întunericul îndoielilor mele”. Sf. Augustin, Confesiuni, cartea a VIII-a. Acesta este momentul convertirii sale, hotărâtoare în acest sens fiind influenţa episcopului Ambrozie, care l-a şi botezat, în noaptea de Paşti a anului 387.

Augustin îşi dă seama că filosofiile îmbrăţişate de el oferă doar consolare pentru viaţa aceasta, resemnare tacită şi vinovată în faţa unui destin care aparent nu oferă soluţii, dar macină forul interior prin nelinişte, lipsă de certitudine şi de pace. Descoperirea lui Cristos nu l-a făcut mai puţin filosof, ci adevărat şi deplin filosof, prin Cel care, o dată găsit şi internalizat, avea să-i transforme radical existenţa.

Cât despre mine, nu aş putea spune că am traversat, cu înţelepciunea filosofiei, fie ea consolatoare sau deplină, deşertul sufletesc prin care trec de-o vreme. Ca unul care am gustat din plinătatea filosofiei, adică din Isus Domnul, vă recomand cu toată încrederea să vă îndreptaţi spre El, Cheia spre o viaţă trăită din belşug, Răspunsul tuturor întrebărilor, Remediul temerilor interioare, Mulţumirea in orice aspect potrivnic al vieţii, Stânca în faţa ispitirilor, Stavila împotriva căderilor, Preaplin de bucurie şi de Iubire. Îl ştiu pe Cristos, „frumuseţe atât de veche şi totuşi atât de nouă”; Îl ştiu, deşi mi-e atât de greu să-L ating!

„Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumuseţe atât de veche şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Şi iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, Te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine; mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi acum Te urmez cu înfocare; am gustat din Tine şi acum sunt înfometat şi însetat după Tine; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea Ta.” – Sfântul Augustin

Invizibilul şi omul recent

„Un simplu act de curaj este cel care ne poate reda libertatea”
Coehlo, Maktub

În vremea copilăriei mele, pe la vârsta la care băieţii îşi copiază taţii, una dintre preocupările mele favorite era să îmi bag degetele printre firele purtătoare de curent ale diverselor aparate electronice pe care al meu părinte, electrician de meserie, le „supunea” operaţiilor de reparare. Foarte interesant pentru mine a fost un aparat de radio mic, achiziţionat de tatăl meu cu greu, căci, pe vremea aceea, regimul politic (deplâns acum de cei care o duceau bine pe atunci) îţi impunea să ai, pentru orice obiect care te conecta cu lumea, o autorizaţie specială de care tata nu dispunea. Aparatul acesta avea ceva diferit faţă de celelalte: în faţă un ecran pe care se proiectau trei lumini, de forma a trei chitarişti, însoţind cu dansul lor frenetic cele ce se emiteau. Îmi plăcea să mă trezesc dimineaţa, să stau să privesc jocul de lumini şi să mă întreb care sunt cei trei omuleţi minusculi care, clipă de clipă, nu au altceva de făcut decât să danseze pe ritmul muzicii. Nu vă spun câtă filosofie şi aici: „cum de sunt aşa de mici?”, „de ce nu ies niciodată de acolo?”, „cu ce se hrănesc?”, „oare nu obosesc?” În mintea mea infantilo-filosofică, nu încăpea nicidecum ideea de „electricitate”, „unde magnetice”, „invizibil”. Totul trebuia să aibă o cauză reală, palpabilă, concretă.

Cam asta e boala lumii noastre, în timpul acesta de istorie târzie şi obosită. Totul devine atât de posibil de transformat în realitate palpabilă, suntem atât de asaltaţi de imagini şi de sunet, încât nu mai vedem realitatea invizibilă care generează şi care susţine totul.

Un prieten de-al meu, viitor psiholog, cu cinci ani mai mic decât mine (un puşti, adică), îmi povestea zilele trecute că nu prea are ce discuta cu cei din generaţia lui. Dincolo de preocupările pentru împlinirea nevoilor de orice fel, pentru topurile muzicale, tonurile „cool” de mobil, ş.a, nimic nu este. Şi nici cu cei vârstnici, lucrurile nu stau mai bine. Pe drept spunea Patapievici că omul recent nu ştie decât să-şi umple spaţiul (cu mobilă, haine, maşini), să-şi umple timpul şi să aştepte o nouă zi, care va veni la fel. Vă pot garanta, prin prisma scumpilor pacienţi cărora le slujesc, că a timpului curgere, până la moarte, este mai grea de suportat decât însăşi ideea de moarte. Omului modern îi e mai frică de viaţă decât de moarte. Omul modern urlă înlăuntrul lui, din lipsă de sens.

Odată cu explozia multiconfesională post-reformistă, în lumea creştină „şi-au dat spectacolul” câteva confesiuni pregătitoare pentru ideea de nihilism. Una dintre ele susţine că, între moarte şi Învierea trupului, există o perioadă în care sufletul nu există. Un fel de vid existenţial, departe de litera Scripturii şi de Tradiţia Patristică care nu au spus niciodată altceva decât că sufletul are viaţă în el însuşi, e etern, aparţine lumii invizibile şi fiinţează, până la unirea cu trupul, în formă singulară. O altă grupare preia aceeaşi idee, dar îndrăzneşte să o ducă mai departe. În concepţia acestei organizaţii, nu există Iad şi nu există nici Rai spiritual, ci un Paradis pământesc, vizibil, care va fi creat cu trupurile membrilor ei, reînviate. Mai mult, naşterea din nou, marea şi unica experienţă a duhului prin care un om devine creştin, înseamnă doar o nouă personalitate pe care o primeşti îngroşându-le rândurile. Să fi fost aceste mişcări şi altele similare lor mijloacele prin care omul modern să nu mai creadă în lumea spirituală, invizibilă? Sincer, nu cred. Sunt de părere că aceste organizaţii s-au născut prin ideologizarea unei înclinaţii tot mai mari a lumii moderne spre „nihil”, incluzând în acest „nihil” şi Dumnezeul în percepţie iudeo-creştină, Atotputernic, Omniscient, Spirit. Nerespectarea graniţelor de protecţie morală, trasate de creştinism, a dus la puternica autoculpabilizare. Neînţelegerea principiului toleranţei, toleranţă ea implicit inclusă în exercitarea dragostei creştine, a crescut culpabilizarea. Iar negarea deopotrivă a autoculpabilităţii şi a culpabilizării, şi-a găsit rezolvarea puerilă, caricaturală, în negarea oricărei instanţe superioare menite să judece şi să predea omului iubirea şi iertarea. Prin nihilism, omul modern rămâne acum lipsit de scop.

Pe unde priveşti, numai de idioţi dai! Şi cu cât coeficientul de inteligenţă raţională şi emoţională se apropie mai mult de valoarea la care îngheaţă apa, cu atât sunt mai promovaţi. Trăim tragi-comedia scriitorilor care nu au citit la viaţa lor decât „Capra cu trei iezi”, şi ea în variantă modernă, a oamenilor de televiziune care, în afară de tupeu, de aspect fizic şi de inspirate căsătorii (care ţin cât eclipsa şi eclipsează, deopotrivă, conturile amanţilor) nu prea mai au nimic, de profeţi şi de predicatori cu plămâni puternici, sugestie însuşită, dar cu totul sărmani într-un duh blând şi liniştit, etc. Valoarea stă în lucrurile altădată dispreţuite, iar veritabilele valori nu mai interesează modernul din noi. Valorile se inversează. Cu o aşa de mare viteză încât cei care mai sunt valori, din alte vremuri, nu mai pricep nimic, iar cei care se ridică acum drept valori autentice îşi trăiesc înălţimea înţelepciunii fie într-o formă schizoidă, fie într-una paranoidă.

Atunci când bunica ne-a făcut o vizită şi noi abia ne cumpărasem televizor color cu telecomandă, schimbarea canalelor doar intr-o secundă a speriat-o atât de tare, încât a început să-şi facă cruci neîncetat, afirmând totodată că televizorul e posedat. Nu ştia că partea care face conexiunea între comandă şi aparatul tv ţine de invizibil. Cu toate acestea, în fiecare seară săruta pământul, atingea reprezentarea comemorativă a lui Cristos martirizat şi se ruga. Nu cunoştea invizibilul modernismului nostru fără de sens, fără de scop, fără de valori, dar cunoştea Invizibilul care-i făcuse viaţa cu sens, cu scop, cu valori.

„Un simplu act de curaj este cel care ne poate reda libertatea”. Şi acest act de curaj este credinţa în Invizibil.

Preaiubiţilor, nu pierdeţi cea mai însemnată parte din existenţa Dvs, Invizibilul, oricât de moderni sau postmoderni aţi dori să fiţi!

Dumnezeu vorbeşte şi prin tăcere

Nu ştiu cum aţi fost dvs. în primele clipe post-partum, dar ai mei părinţi îmi povestesc că, în ceea ce mă priveşte, nu am prea ştiut ce e tăcerea. File multe şi noi s-au adăugat în cartea vieţii, aducând cu ele o nouă cunoştinţă (sau, mai degrabă, o mai mare conştienţă a necunoştinţei mele), nu însă o mai cumpătată vorbire şi nici o măsură binecuvântată de sfântă tăcere. Dar, cum potrivit spunea o zicală orientală, „Ne trebuie doi ani să învăţăm să vorbim şi întreaga viaţă să învăţăm să tăcem.”
Prin pervertirea cuvântului, tăcerea devine cadrul întâlnirii cu Negreşitul Cuvântător: o tăcere care se cere la ceas de praznic (Neemia 8.11) sau o tăcere ca simbol al speranţei în ajutorul divin (Ps. 36(37), 7, Plângerile lui Ieremia 3, 26). Liturgica romană subliniază atât de frumos importanţa tăcerii în cadrul slujbei! Paradoxal, Liturghia Cuvântului conţine cuvânt şi tăcere. E nevoie de tăcerea noastră pentru ca vorbirea Lui să rezoneze afectiv în noi.
Am căutat câteva citate cu privire la tăcere, adunate în tezaurul înţelepciunii mondiale. Un preşedinte american afirmă că „e mai bine să taci şi să fii luat de prost decât să vorbeşti şi să confirmi că eşti”(Abraham Lincoln). Un arab ne învaţă că „tăcerea e de aur atunci când nu găseşti răspunsul cel mai potrivit” (Muhammad Ali). Dar cele mai frumoase lecţii despre tăcere ni le dau călugării. Philip Gronig a realizat un film chiar cu titlul acesta: „Marea Tăcere”. Filmul este realizat într-o mănăstire cartusiană, printre călugări catolici cu o viaţă aparte. Între cartusieni este regula că poţi vorbi dacă este absolut necesar pentru munca ta. Fiecare călugăr trebuie să vorbească cât mai puţin posibil. Există unele locuri în care nu poţi vorbi deloc: în capelă, pe holuri… Există alte locuri în care este indicat să vorbeşti, de exemplu în grădină. la plimbările de duminică. În principiu, fiecare trebuie să menţină în jurul său o sferă de izolare. De aceea atelierele lor sunt foarte mari. Dacă doi călugări taie legume în bucătărie, sunt la o aşa distanţă între ei încât practic uită de existenţa celuilalt. Toată atmosfera îmbie la tăcere.
Desigur, nu suntem cu toţii chemaţi la o astfel de viaţă de tăcere. Suntem fiinţe sociale, având în noi dorinţa adâncă de a relaţiona cu ceilalţi. Cât de mult bine face un cuvânt potrivit spus pe un ton potrivit, la vreme potrivită! Nu o pledoarie pentru abstinenţa la a vorbi vreau să susţin! Ci doar o invitaţie la a ne reanaliza cuvintele şi tăcerile noastre. Prea des nu spunem nimic atunci când cel de lângă noi are nevoie de cuvântul nostru. Prea des vorbim ca să rănim mai mult, când ni se cere doar ascultare şi balsamul tăcerii noastre. Prea mult discutăm despre urâţenia din ceilalţi şi prea puţin ne mărturisim urâţenia noastră. Vorbim prea puţin despre victoriile altora şi prea mult despre ale noastre biruinţe. Şi totuşi, „înţelepciunea va iubi tăcerea. Pentru că în tăcere e cel mai mare har şi cea mai puţină ispită”(Traian Dorz).
Cât Îl priveşte pe Dumnezeu, El continuă neîncetat să vorbească. A vorbit prin prooroci, apoi prin Însuşi Cuvântul cel nepervertit, etern şi nestricăcios, Isus Cristos. I-a fost prea drag de noi ca să nu coboare Însuşi Cuvântul în ale noastre făpturi slabe, prin Duhul Sfânt. Astăzi, vorbeşte la fel. E prezent în om, în Biserică. Vorbeşte prin Sfânta Scriptură, prin Sfânta Euharistie, prin rugi şi cântări. Vorbeşte prin orice. Chiar şi prin tăcere. Dacă ne sunt sufletele dornice de a asculta glasul Lui, mai mult decât prin „fratele soare” şi „sora lună” (Sf. Francisc de Assisi), dacă L-am rugat insistent să nu mai tacă, să ne amintim acum că Dumnezeu vorbeşte şi prin tăcere. „Numai noi, erudiţii analfabeţi, fără încetare pălăvrăgim” (Jan Twardowski). Ne va potoli mânia cu pacea lui Cristos, ne va ascunde rănile noastre în rănile lui Isus, ne va alunga lacrimile cu zâmbetul Celui Fericit. Va fi lângă noi mereu, cu a Lui vorbire prin Cuvânt şi prin Tăcere, până la al nostru ultim cuvânt…
„Doamne Isuse, Întruchiparea Cuvântului Celui Adevărat şi de Viaţă dătător, vorbeşte-ne iarăşi! Prin Cuvânt sau Tăcere, vorbeşte-ne cum vrei şi cât vrei, numai nu ne lăsa fără dumnezeiasca-Ţi vorbire! Spune doar un Cuvânt şi se vor tămădui sufletele noastre! Şi ne iartă nouă greşitele cuvinte, precum şi noi iertăm greşelile de felul acesta ale greşiţilor noştri! Căci Ţie Ţi se cuvine toată cinstirea, prin a noastră vorbire şi, mai cu seamă, prin a noastră solemnă tăcere! Amin.”

Milă voiesc, iar nu jertfe

Duminica 25 mai a.c., la Timisoara, cu ocazia sfinţirii bisericii greco-catolice „Sfanta Maria Regina Pacii si a Unitatii”, pastorul sufletesc al Bisericii Ortodoxe din Banat, mitropolitul Nicolae Mihail Corneanu, îndrăzneşte să facă un gest nemaintâlnit în rândul înalţilor ierarhi ai ortodoxiei. Într-un impuls de frăţietate, domnia sa se alătură cetei de greco-catolici şi ortodocşi prezenţi la comuniune, împărtăşindu-se alături de ei, în cadrul ceremonialului euharistic. Gestul său tulbură întreaga spiritualitate (şi nespiritualitate) ortodoxă, din ţară şi de peste hotare, făcând să curgă asupra sa o mulţime de critici dure, nemiloase, neîndreptăţite.
M-am simţit rănit de atitudinea „confraţilor” ortodocşi. Pentru mine, nu doar că Nicolae Corneanu este cel mai luminat mitropolit pe care îl are ortodoxia în vremurile acestea, ci şi una dintre puţinele conştiinţe clare, care exprimă deschis existenţa şi lucrarea lui Cristos mai presus de limitele confesionale ale unei biserici. Dincolo de aparenţele ecumenice, BOR pune sub semnul întrebării validitatea mântuitoare a tuturor denominaţiilor creştine din afara ei. De aceea, actul mitropolitului pare, cumva, în concepţia ortodocşilor, greu de acceptat. Euharistia este cea mai înaltă dovadă a aderării la comunitatea creştină, la Biserica lui Cristos. Luând din potirul euharistic greco-catolic, urmând aceeaşi logică, pare încălcată dogma unei singure Biserici adevărate. Chiar şi aşa, atitudinea celor experţi în a murdări biografii, exagerându-le „petele” până la expresionismul grotesc, mă oripilează încă.

Îmi amintesc de un episod în care un pastor baptist clujean, suferind de retinopatie diabetică, a fost întâmpinat de medicul oftalmolog cu următoarele cuvinte:
„- Ce profesie aveţi dvs?”
„-Sunt pastor, scriitor şi evanghelist”.
„-Învăţaţi repede scrierea pentru orbi. Curând veţi orbi!”
Un alt medic, acelaşi pastor, aceeaşi boală:
„-Ce profesie aveţi?”
„-Sunt pastor, scriitor şi evanghelist.”
„-Sunteţi pastor şi evanghelist. Haideţi să găsim împreună soluţii pentru ca să puteţi trăi cu boala dvs!” 

Şi în acest paragraf din viaţa Bisericii Ortodoxe, voci înţelepte, ataşate convingerilor ortodoxiei, dar şi purtătoare ale plinătăţii Duhului, ar fi transmis Mitropolitului: „Frăţia ta, ne pare rău că folosim doar situaţii tulburi în care să ne exprimăm dragostea şi recunoştinţa noastră pentru dvs. Alegerea dvs. în postul de mitropolit a dat un suflu nou Bisericii Banatului, o mireasmă mereu proaspătă şi mereu ortodoxă. Nu înţelegem pe deplin actul dvs euharistic în Biserica Greco-Catolică. Dar credem că se vor lămuri în curând toate neînţelegerile. Deasemenea, vă asigurăm de sprijinul Bisericii Ortodoxe şi de iubirea veşnică pentru dvs. a Domnului pe care Îl slujim şi Îl propovăduim. Sunteţi al nostru şi noi suntem ai dvs în Cristos!”

Dacă ni-l imaginăm pe Cristos prezentându-Se la judecată cu canonul în faţă, socotind fiecare încălcare a Legii, dacă ni-L imaginăm pe Mântuitor deschizând şi închizând porţile Împărăţiei pe criterii confesionale, ne imaginăm un Cristos fals. Pe mine mă deranjează tot mai mult că ţinem mai mult la imagine (a noastră, a bisericii noastre, a naţiei noastre) decât la Isus şi la cei de lângă noi. Şi, în cinstea imaginii, îi ponegrim pe cei care, din nebunie, din iubire, sau din nebunia iubirii, îndrăznesc să facă mai mult pentru frăţietatea creştină, pentru umanitate, în general. Sau îndrăznesc să greşească, în acelaşi mod în care noi am fi dorit să o facem, dar nu am avut nicicând curajul necesar.
Să ne amintim cuvintele Domnului Isus: „Milă voiesc, iar nu jertfe”. Căci până şi jertfa nu arde decât aprinsă de focul iubirii, în care iubire, mila este cuprinsă şi făcută desăvârşită!
Cristos S-a înălţat! Fie şi ale noastre inimi înălţate deopotrivă cu Făptura Sa divină!

Am colindat

http://www.youtube.com/get_player

Pentru urâţenia şi prostia mea, Îţi mulţumesc, Isus

Se întâmpla cu câţiva ani în urmă. În cadrul unei conferinţe restrânse, un tânăr cu aspiraţii înalte profesionale, purta o discuţie cu un misionar american despre năzuinţele sale. Realist, ca mai mereu, din câte îl ştiu eu, amicul acesta îşi exprima necredinţa că va putea răzbate în sublima noastră societate, coruptă de la geneză până la apocalipsa-i. „Eu sunt sigur că vei reuşi. De ce? Ai trăsăturile fizice şi psihice potrivite”, îi întoarce replica americanul. Păi, da. Ce cred domniile voastre? Că e de ajuns să fii deştept pentru a fi un om de succes? Şi nu vorbesc doar de acele profesii în care condiţia cardinală a avansării este aspectul fizic. Peste tot, felul în care arăţi, în care interacţionezi şi, într-o măsură mai mică sau mare, cel în care reuşeşti să concretizezi vasta-ţi cunoştinţă, contează.
Zilele acestea citeam o predica papală către americani, în care pontiful le punea în faţă tinerilor americani modele de viaţă în sfinţenie şi adânc devotament faţă de Cristos. Şi tot zilele astea, urmăream evoluţia unei trupe laice (nu e cea la care vă gândiţi!) care mie mi-e dragă. În ambele categorii, oameni de succes. Excelând în ceea ce fac. Sau măcar aşa „apare pe sticlă”.
Ne atrag cei care fac valuri. Să nu mai spun că dacă suntem şi protestanţi, avem în sânge teologia succesului. Că doar o bună parte din bogăţia spirituală, culturală şi materială a lumii, din etica protestantă a muncii (duhovniceşti, mentale şi fizice) izvorăşte (zicem noi).
Şi dacă nu suntem oameni de succes? Nu suntem nici atrăgători fizic, nici nu ne strălucesc minţile, iar spiritual trăim drama contemplării continue a grotescului firesc din noi. Ce să facem atunci?
Eu aş zice să tragem o gură de aer în piept, ca să ne amintim că respirăm. Să deschidem ochii larg, să admirăm o floare de primăvară, să-L vedem pe Cristos în cel de lângă noi. Aşa, se va redeştepta în noi bucuria conştienţei vederii. Şi nu în ultimul rând, să ne însuşim rugăciunea maicii Bernadeta, revitalizând izvorul mulţumirii şi lăsându-l să sfarme spaţialitatea, pentru a se întâlni cu al său părinte, râul ce curge de la Tronul măririi Sfintei şi Dumnezeieştii Treimi.

„Pentru sărăcia tatălui şi a mamei mele, ruinarea morii, bârna nenorocirii, vinul oboselii, oile râioase, îţi mulţumesc, Dumnezeul meu!
Gură în plus de hrănit care eram, pentru copiii mucoşi, oile păzite, îţi mulţumesc!
Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru procuror, comisar, jandarmi, şi pentru cuvintele grele ale Părintelui Peyramale!
Pentru ortografia pe care n-am ştiut-o niciodată, pentru memoria cărţilor pe care n-am avut-o niciodată, pentru neştiinţa şi pentru prostia mea, mulţumesc!
Mulţumesc, mulţumesc! Pentru că dacă ar fi fost pe pământ o fată mai neştiutoare şi mai proastă, ai fi ales-o pe ea…
Pentru mama mea moartă departe, pentru supărarea pe care am avut-o când tatăl meu, în loc să-şi întindă braţele spre micuţa lui Bernadeta, m-a numit „soră Maria-Bernard”, îţi mulţumesc, Isus!
Îţi mulţumesc că ai adăpat cu amărăciune această inimă prea tandră pe care mi-ai dat-o!
Pentru Mama Josefina, care m-a declarat bună de nimic, mulţumesc!
Pentru Maica îndrumătoare, pentru vocea ei dură, severitatea şi batjocurile ei şi pentru pâinea umilinţei, îţi mulţumesc!
Mulţumesc pentru că am fost cea căreia Maica Maria-Theresa putea să-i spună: „Nu faci niciodată altceva!”
Mulţumesc pentru că am fost acea privilegiată de mustrări, despre care surorile mele spuneau: „Ce noroc că nu suntem Bernadeta!”
Mulţumesc totuşi pentru că am fost Bernadeta, ameninţată cu închisoarea pentru că Te văzuse, privită de mulţimi ca un animal curios, această Bernadeta atât de obişnuită că văzând-o spuneau: „Asta e!…”
Pentru acest trup vrednic de milă pe care mi l-ai dat, această boală de foc şi de fum, carnea mea putrezită, oasele mele cariate, sudorile mele, febra mea, durerile surde sau ascuţite, mulţumesc, Dumnezeul meu!
Şi pentru sufletul acesta pe care mi l-ai dat, pentru deşertul de uscăciuni interioare, pentru noaptea şi fulgerele Tale, pentru tăcerile şi trăsnetele Tale, pentru tot, pentru Tine, prezent sau absent, îţi mulţumesc, Isus! (Bernadette, Editura Bloud et Gay, 1957)”

Atât iubeşti, cât dăruieşti

…pentru continuare,dati click pe :
http://www.youtube.com/watch?v=dDbpqcWz81M&feature=user

http://www.youtube.com/watch?v=iPz4IVWgA-E&feature=user

http://www.youtube.com/watch?v=ZRvAPSZdJhE&feature=related

…sau puteti alege direct urmatoarele parti,in urma finalizarii primului filmulet.

Despre dragoste, cu un sihastru

http://www.youtube.com/get_player

Atât valorezi, cât rezişti

Anul trecut, aveam să cunosc un medic deosebit. Şi-a dedicat întreaga viaţă ştiinţei patologiei umane. Era, cu adevărat strălucit. Cineva, să-i spunem X, i-a propus, cândva, intuindu-i potenţialul, să-şi folosească a sa cunoaştere, mentorând medicii în formare. Medicul a acceptat. După o vreme însă, X îl opreşte pe prietenul nostru din activitate, spunându-i tranşant: „Trebuie să renunţ la tine. A sosit un alt medic care doreşte postul tău şi care are recomandări înalte. Nu-l pot refuza”.

#

Eram la liceu când o doamnă, agnostică, mi-a înmânat cartea „Trupuri şi suflete”, scrisă de Maxence Vand Der Meersch. Ea era intrigată de faptul că o mare parte a medicilor manifestă un deosebit ataşament faţă de valorile credinţei. Ştiindu-mi pasiunea în a studia şi înţelege cele ale minţii umane, vroia din partea mea atât o explicaţie, cât şi o iniţiere într-o conversaţie religioasă. Eu nu cunoşteam mai nimic despre credinţa creştină pe atunci, ea cunoştea teoretic mai totul despre toate credinţele, fără nici un folos pentru sufletul ei zbuciumat, însă. Cartea se învârte în jurul destinelor membrilor familiei Doutreval. Seniorul Doutreval, un faimos profesor şi medic neurolog, trăieşte drama neîmplinirii nevoii de autorealizare. E agnostic. În scopul autoîmplinirii pământeşti, distruge totul în jurul său. Romanul atinge punctul culminant atunci când medicul face o greşeală fatală: introduce un medicament nou în terapia bolnavilor, experimentând pe ei ceea ce crede că va fi lovitura de graţie a profesiei sale. Evident, e momentul în care pierde „totul”: familie, slujbă, demnitate. În acelaşi spital în care el lucrează, medic de laborator este un domn în vârstă, smerit, respectat la culme de colegi pentru profesionalism, ironizat adesea de Doutreval pentru credinţa catolică, aşezată de el mai presus de orice năzuinţă de înălţare a firii. Din abisul său existenţial, după a sa cruntă cădere, Doutreval priveşte spre umilul său coleg, afirmând: „Eu nu cred în nimic. Şi am pierdut totul. El crede. Nu a avut niciodată nimic, dar are Totul!”

Să nu fi avut şi medicul acesta de laborator visele lui? Să nu-şi fi dorit niciodată să-i fie recunoscute meritele? Nu îmi amintesc să precizeze cartea. Posibil ca Isus să-i fi fost de ajuns. Posibil să fi avut cândva o portiţă spre afirmare, dar ea să se fi închis pentru el, deschizându-se pentru un altul, cu „recomandări înalte”.

Îmi amintesc periodic de cartea aceasta. Întrebându-mă ce vreau să fiu. Şi unde trebuie să mă opresc. Sunt doar om şi, uneori, umilinţa medicului de laborator nu îmi este de ajuns. Dar cum mi-ar frânge inima un destin precum cel al lui Doutreval!

Şi oare, a noastră viaţă, cu ale ei alegeri, nu e o alergare între cei doi poli? Nu e buchetul nemuritor al alegerilor neîntrerupte radicale?

##

Iubiţi prieteni, „între noi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii”! Ce frumos şi ce inspirat grăieşte Pavel, sfântul, apostolul. Consider mesajul acesta relevant pentru vremurile trăite de Biserica Creştină. Cum credeţi că se obţin posturile alese? Prin decenţă, seriozitate, profesionalism, moralitate, abilităţi de comunicare interpersonală, iubire de oameni, virtuţi de tot felul? Nicidecum. Prin compromisuri. Pe unii îi costă bani mulţi, pe alţii puritatea sexuală. Dar întotdeauna costă. Şi ce mare dezamăgire este ca, după ce ai dobândit ce ai dorit, privind în urmă, să vezi că nu s-a meritat…

###

Odată, fiecare va primi ceea ce merită.

Peste ani, medicul despre care vă vorbeam la început s-a întîlnit din nou cu X. Doamna X era în pragul depresiei. „- Sunt aşa de singură!”, îi spune X. Cu o înţeleaptă şi blândă resemnare, medicul îi răspunde cam în felul acesta: „-Eşti singură pentru că n-ai ştiut să-ţi alegi oamenii din juru-ţi!” X continuă: „- Nu ai vrea să revii?” „-Nu…” Era prea târziu. Ce ar mai fi putut înlocui, în plan pământesc, timpul frământărilor, al întrebărilor cu răspuns greu de acceptat? De unde siguranţa că mâine nu va sosi din nou un altul, cu „înalte recomandări”?

Preaiubiţilor, noi valorăm atât cât rezistăm în faţa compromisului! Atât valorăm, în ochii lui Cristos, în ochii oamenilor. Nici pentru cei care ne cer să călcăm strâmb nu valorăm mai mult. La intrarea pe poarta Cetăţii cereşti, o singură recomandare va conta: cea mai înaltă şi nestricăcioasă dintre toate – credinţa în Domnul Isus Cristos -!

„Pe piatra aspr-a vieţii

Sa laşi o dâră fină

Din aurul virtuţii,

Din sfânta lui lumină!”

-un sfânt care a rezistat, dovedind valoare

Infometaţi după iubire

http://www.youtube.com/get_player

http://www.youtube.com/get_player
www.youtube.com/watch?v=zoV3Z1_f-MQ

Ajuta neiubirii mele!

Ca un dicton al Bisericii primare, sfintii parinti spuneau ca „trebuie sa urasti pacatul si sa-l iubesti pe pacatos” (Sf Ioan Crisostomul). In vremurile noastre, tragedia bisericii consta in inversarea inspiratului motto de mai sus. Noi, crestinii de azi, iubim pacatul si uram pacatosul.

„Dar oare cand va veni Domnul va mai gasi El credinta pe pamant?” Dar nadejde? Dar dragoste?

Probabil ca multe lucruri negative se spun despre un om dupa trecerea lui in lumea de dincolo. Un singur lucru m-ar durea atunci ingrozitor: sa se spuna despre mine ca nu i-am iubit pe oameni, indiferent de natie, religie, culoarea pielii, pacat sau virtute!

„Isuse Doamne, Sfant izvor de binecuvantari ceresti, Vistierul bunatatilor si Datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi si ne invata iubirea! Ajuta neiubirii noastre si sfarma paradoxul veacurilor cu puterea Invierii Tale!”

„Incerc sa iubesc, Doamne! Ajuta incercarii mele! Si chiar daca ma voi sfarsi inainte de a atinge Iubirea, macar voi fi indraznit sa alerg spre Iubire, din iubire, prin iubire si pentru iubire!”

Unele lucruri rămân la fel

Se întâmpla prin anul cinci de facultate. Colegii mei şi cu mine ne adunaserăm cu toţii în semicerc, în sala binecunoscută şi caldă pe care aveam să o văd, peste un timp, în toate zilele lucrătoare, la cel mai interesant stagiu de până atunci, cel de „Ştiinţe comportamentale”. Prin faţa ochilor noştri trecuseră multe „psihisme oropsite” (F. Brune), dar nici unul nu ne atrăsese atenţia precum M, un băiat de cca. 30 de ani, cu o inteligenţă sclipitoare, însă cu o suferinţă considerată de unii chiar mai gravă decât schizofrenia. Era într-o fază în care nimeni nu mai putea prevedea ceva favorabil pentru viitor. Dar cum Altcineva este suveran peste istoria lumii şi a fiecărui individ in parte, lui M. i s-a dat harul convertirii la Cristos. Experienţa aceasta i-a schimbat din temelii interiorul, ameliorându-i cele mai crunte zvâcniri ale bolii. Au trecut câteva luni de când tânărul S-a abandonat în braţele Domnului Isus. Două luni în care, în a sa viaţă, multe s-au schimbat. Dar unele lucruri au rămas la fel. Alaltăieri, revenind la evaluare, m-a întrebat, plin de optimism, care va fi momentul în care nu va mai avea nevoie de medicamente. I-am răspuns că suferinţa lui are, asemeni oricărei boli, o latură organică şi o altă latură, psiho-spirituală. Şi că, pentru partea organică, medicaţia e absolut necesară. Nici nu vă daţi seama ce figură a afişat! „Eu cred că Dumnezeu mă va vindeca total, încât să nu mai am nevoie de medicamente”, a continuat el.
٭
Multe intervenţii miraculoase avea să experimenteze apostolul neamurilor, imediat după convertirea sa. Şi totuşi, era un capitol în viaţa sa unde atingerea vindecătoare a Mâinii Mântuitorului nu s-a produs niciodată pe pământ. „Şi pentru ca să nu mă mândresc cu măreţia descoperirilor, mi s-a dat un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată pe obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta, de trei ori L-am rugat pe Domnul să-l îndepărteze de la mine. Şi mi-a zis: îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” – 2 Corinteni 12, 7-9a. Multe schimbări a experimentat sfântul Pavel. Dar unele file ale vieţii, presărate cu dureri, au rămas la fel. ٭٭http://www.youtube.com/get_player
Indiferent de rit sau confesiune, am intrat în febra anticipării sărbătorilor pascale. Unii dintre noi, mai înclinaţi spre nevoinţă, s-au apucat cu stoicism să cureţe din vieţile lor gânduri, cuvinte, fapte nepotrivite, că doar acesta e fundamentul Postului, nu? Unii şi-au aplecat mai des genunchii pentru convorbiri cu Cristos Domnul. Alţii îşi aduc aminte abia acum că ar trebui să mai dea pe la Biserică. Şi o bună parte dintre noi îşi planifică unde şi cum vor serba Învierea Domnului. E clar că, indiferent de categorie, pentru noi toţi, Paştele înseamnă ceva. Rezonanţa afectivă a comemorării pascale e intensă pentru orice român creştin. Dar Învierea e doar un prilej care fotografiază clar aşteptările noastre de la viaţa de credinţă. Vrem ca, la capătul acestei perioade din calendarul bisericesc, să obţinem ceva. O mică sau mai mare bucurie în şi pentru ale noastre suflete. De fapt, întreaga noastră părtăşie cu Dumnezeu nutreşte, mai tainic sau mai deschis, speranţa haristică. Şi dacă nu vom obţine ceea ce cerem? Dacă unele lucruri vor rămâne la fel de dureros de neschimbate?
Mă confrunt adesea cu întrebările prietenilor şi ale mele însumi cu privire la utopia creştinului fericit. Atunci când expunem mesajul cristic, ni se întâmplă să prezentăm hiperbolic „avantajele” stilului de viaţă în Cristos. Şi cei care au experienţa revelatoare a întoarcerii la Domnul Isus, Îl privesc pe Acesta ca pe o fabrică de binefaceri pământeşti care intră sub patronajul lor „personal”. Să ne mirăm atunci că atâţia se depărtează de Biserică atunci când Capul ei nu răspunde aşa cum ei doresc doleanţelor lor?!
Haideţi să ne luminăm cu înţelepciunea de la Cristos venită! Nu degeaba, tradiţia apuseană accentuează imaginea Domnului Isus Răstignit. Viaţa de credinţă este una de sărăcie, de lipsuri, de boli, de purtat poverile altora şi pe ale tale, deopotrivă. Drumul spre proslăvire înseamnă şi biciuire, şi cădere sub povara crucii, şi grijă pentru maica îndurerată în toiul pătimirii tale. Dar, în toate acestea, Isus rămâne solidar cu tine, continuându-şi prin tine lucrarea de mărturisire a iubirii şi a vieţii care înving frica şi moartea.
Sunt unele schimbări în care eu nu cred. De pildă, nu cred că neamul nostru va depăşi anumite tipare antropologice strâmbe. Ca unul implicat în dialogul interconfesional, nu cred că vom ajunge măcar la gradul de respect reciproc, dacă nu la un vârf al spiritualităţii, în care să încetăm să ne mai lovim unii pe alţii, prin cuvinte din ne-Cuvânt. Dar, mai aproape de taina inimii, cred că unele lucruri vor rămâne la fel în dvs., în bolnavul de care vorbeam mai sus, în mine. De ce? Pentru a învăţa lecţia smereniei, pentru a testa împlinirea nevoii în Har, pentru a ne deschide în iubire şi acceptanţă faţă de semeni, pentru a ne aduce aminte că nu aparţinem acestei lumi. Unele lucruri rămân astăzi la fel, în acest ultim ceas al nopţii existenţiale. Să nu uităm însă că se apropie Dimineaţa revenirii. Iar Zorii poartă cu ei binecuvântarea reînnoită a Fericirii în Cristos!
„Închinare Îţi aducem, Doamne Isuse! Pentru tot ce Tu ne-ai dat, pentru tot ce Tu ne-ai luat! Când unele lucruri rămân la fel, prin voia Ta şi nu prin lipsa noastră de stăruinţă înaintea tronului Tău, dă-ne harul de a înţelege şi de a accepta că Tu nu greşeşti niciodată. Condu-ne la a ne împăca cu prezentul şi la a-l trăi în lumina viitorului! Căci unele lucruri rămân la fel astăzi. Iar „astăzi” ţine o clipă, după care vine veşnicia. Spre aceasta îndreaptă-ne, Doamne!”

Unele lucruri rămân la fel

 

Se întâmpla prin anul cinci de facultate. Colegii mei şi cu mine ne adunaserăm cu toţii în semicerc, în sala binecunoscută şi caldă pe care aveam să o văd, peste un timp, în toate zilele lucrătoare, la cel mai interesant stagiu de până atunci, cel de „Ştiinţe comportamentale”. Prin faţa ochilor noştri trecuseră multe „psihisme oropsite” (F. Brune), dar nici unul nu ne atrăsese atenţia precum M, un băiat de cca. 30 de ani, cu o inteligenţă sclipitoare, însă cu o suferinţă considerată de unii chiar mai gravă decât schizofrenia. Era într-o fază în care nimeni nu mai putea prevedea ceva favorabil pentru viitor. Dar cum Altcineva este suveran peste istoria lumii şi a fiecărui individ in parte, lui M. i s-a dat harul convertirii la Cristos. Experienţa aceasta i-a schimbat din temelii interiorul, ameliorându-i cele mai crunte zvâcniri ale bolii. Au trecut câteva luni de când tânărul S-a abandonat în braţele Domnului Isus. Două luni în care, în a sa viaţă, multe s-au schimbat. Dar unele lucruri au rămas la fel. Alaltăieri, revenind la evaluare, m-a întrebat, plin de optimism, care va fi momentul în care nu va mai avea nevoie de medicamente. I-am răspuns că suferinţa lui are, asemeni oricărei boli, o latură organică şi o altă latură, psiho-spirituală. Şi că, pentru partea organică, medicaţia e absolut necesară. Nici nu vă daţi seama ce figură a afişat! „Eu cred că Dumnezeu mă va vindeca total, încât să nu mai am nevoie de medicamente”, a continuat el.

 

٭
Multe intervenţii miraculoase avea să experimenteze apostolul neamurilor, imediat după convertirea sa. Şi totuşi, era un capitol în viaţa sa unde atingerea vindecătoare a Mâinii Mântuitorului nu s-a produs niciodată pe pământ. „Şi pentru ca să nu mă mândresc cu măreţia descoperirilor, mi s-a dat un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată pe obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta, de trei ori L-am rugat pe Domnul să-l îndepărteze de la mine. Şi mi-a zis: îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” – 2 Corinteni 12, 7-9a. Multe schimbări a experimentat sfântul Pavel. Dar unele file ale vieţii, presărate cu dureri, au rămas la fel.

 

٭٭
Indiferent de rit sau confesiune, am intrat în febra anticipării sărbătorilor pascale. Unii dintre noi, mai înclinaţi spre nevoinţă, s-au apucat cu stoicism să cureţe din vieţile lor gânduri, cuvinte, fapte nepotrivite, că doar acesta e fundamentul Postului, nu? Unii şi-au aplecat mai des genunchii pentru convorbiri cu Cristos Domnul. Alţii îşi aduc aminte abia acum că ar trebui să mai dea pe la Biserică. Şi o bună parte dintre noi îşi planifică unde şi cum vor serba Învierea Domnului. E clar că, indiferent de categorie, pentru noi toţi, Paştele înseamnă ceva. Rezonanţa afectivă a comemorării pascale e intensă pentru orice român creştin. Dar Învierea e doar un prilej care fotografiază clar aşteptările noastre de la viaţa de credinţă. Vrem ca, la capătul acestei perioade din calendarul bisericesc, să obţinem ceva. O mică sau mai mare bucurie în şi pentru ale noastre suflete. De fapt, întreaga noastră părtăşie cu Dumnezeu nutreşte, mai tainic sau mai deschis, speranţa haristică. Şi dacă nu vom obţine ceea ce cerem? Dacă unele lucruri vor rămâne la fel de dureros de neschimbate?
Mă confrunt adesea cu întrebările prietenilor şi ale mele însumi cu privire la utopia creştinului fericit. Atunci când expunem mesajul cristic, ni se întâmplă să prezentăm hiperbolic „avantajele” stilului de viaţă în Cristos. Şi cei care au experienţa revelatoare a întoarcerii la Domnul Isus, Îl privesc pe Acesta ca pe o fabrică de binefaceri pământeşti care intră sub patronajul lor „personal”. Să ne mirăm atunci că atâţia se depărtează de Biserică atunci când Capul ei nu răspunde aşa cum ei doresc doleanţelor lor?!
Haideţi să ne luminăm cu înţelepciunea de la Cristos venită! Nu degeaba, rânduiala apuseană accentuează imaginea Domnului Isus Răstignit. Viaţa de credinţă este una de sărăcie, de lipsuri, de boli, de purtat poverile altora şi pe ale tale, deopotrivă. Drumul spre proslăvire înseamnă şi biciuire, şi cădere sub povara crucii, şi grijă pentru maica îndurerată în toiul pătimirii tale. Dar, în toate acestea, Isus rămâne solidar cu tine, continuându-şi prin tine lucrarea de mărturisire a iubirii şi a vieţii care înving frica şi moartea.
Sunt unele schimbări în care eu nu cred. De pildă, nu cred că neamul nostru va depăşi anumite tipare antropologice strâmbe. Ca unul implicat în dialogul interconfesional, nu cred că vom ajunge măcar la gradul de respect reciproc, dacă nu la un vârf al spiritualităţii, în care să încetăm să ne mai lovim unii pe alţii, prin cuvinte din ne-Cuvânt. Dar, mai aproape de taina inimii, cred că unele lucruri vor rămâne la fel în dvs., în bolnavul de care vorbeam mai sus, în mine. De ce? Pentru a învăţa lecţia smereniei, pentru a testa împlinirea nevoii în Har, pentru a ne deschide în iubire şi acceptanţă faţă de semeni, pentru a ne aduce aminte că nu aparţinem acestei lumi. Unele lucruri rămân astăzi la fel, în acest ultim ceas al nopţii existenţiale. Să nu uităm însă că se apropie Dimineaţa revenirii. Iar Zorii poartă cu ei binecuvântarea reînnoită a Fericirii în Cristos!

 

„Închinare Îţi aducem, Doamne Isuse! Pentru tot ce Tu ne-ai dat, pentru tot ce Tu ne-ai luat! Când unele lucruri rămân la fel, prin voia Ta şi nu prin lipsa noastră de stăruinţă înaintea tronului Tău, dă-ne harul de a înţelege şi de a accepta că Tu nu greşeşti niciodată. Condu-ne la a ne împăca cu prezentul şi la a-l trăi în lumina viitorului! Căci unele lucruri rămân la fel astăzi. Iar „astăzi” ţine o clipă, după care vine veşnicia. Spre aceasta îndreaptă-ne, Doamne!”

 

Invat de la creatie

Daca noi ne-am ascuns privirea de slava Lui, ziua, clipa, iarba, fulgul de nea I se inchina fara incetare. Caci prin Isus, nu doar mantuirea noastra isi are inceput si sfarsit, ci toata creatia, de la atom la colos, stau in fiinta prin El! O, ce imn minunat, reinnoit, reimprospatat cu miresmele cerului se aude neincetat! „Marire Tie, Doamne Isuse, Marire Tie!”

Cine esti Tu?

Sa va fie filmul acesta balsam pentru inima, intaritura pentru credinta, resursa pentru a iubi. Si la aceasta din urma virtute suntem mai cu seama chemati cu totii. La a iubi. La a-L iubi pe El, pe Domnul Isus, la a-L iubi pe semenul nostru si acestea nu cu ale noastre sfortari, ci adapandu-ne din iubirea Lui, prin iubirea Lui si pentru a Sa vesnica iubire de oameni! Slavit sa fie Domnul!

Babe răutăcioase

 

Urma să iau interviul unei paciente. Deşi e interzis, din comoditatea-mi caracteristică, mă aşez pe patul unei bătrâne, la invitaţia acesteia, în timp ce vorbesc cu a sa colegă de salon şi de suferinţă. Anamneza decurge bine, până ce doamna mai tânără povesteşte despre un copil al său, care suferă de o boală genetică gravă. Bătrâna, atentă la discuţie, se întoarce spre mine, îşi acoperă gura cu un colţ al basmalei şi îmi spune în şoaptă: „Asta sigur a făcut ceva de i-a ieşit copilul aşa!” „Ce babă răutăcioasă!”, îmi spun în gând şi continui examinarea.
Hei, de parcă numai ea gândeşte aşa! Locuinţa mea închiriată se găseşte în apropierea sediului unei organizaţii religioase antitrinitariane. Cunoscându-le „teologia”, m-am întrebat adeseori dacă adepţii ei sunt normali. Un om care crede astfel de lucruri, gen „Cristos nu e Dumnezeu, iar Duhul Sfânt nu există ca şi Persoană, harul e ocazia de a ne întâlni pe noi, Iadul e o fabulaţie, iar Raiul e pe pământ, în Regatul lui Dumnezeu intră doar un număr limitat de oameni şi ăştia doar dintr-ai noştri…”, în concepţia mea, ar trebui să arate cumva diferit de alţii, nu? Şi m-a „ros” curiozitatea aceasta până într-o zi de sfântă duminică, când, aşteptând autobuzul în staţie spre a mă duce la Biserică, i-am văzut trecând spre sala de întrunire. Surprize-surprize! Erau oameni fireşti. Cu cap, trunchi şi picioare, cu haine obişnuite de Biserică, unii cu copii în cărucioare, alţii cu ei de mână sau fără, cu maşini sau pe jos şi tot aşa. Ba chiar duminica trecută am trecut pe acolo şi geamurile încăperii erau deschise – în general sunt ferecate zdravăn – aşa că n-am ratat ocazia să privesc o clipă înăuntru. Regret că n-am stat mai mult să analizez un interior de sală unitariană, chiar cu preţul să primesc ceva „priviri prietenoase” (cel puţin)! Sunt sigur acum nu doar că sunt oameni ca şi restul lumii, dar şi că au dramele lor, bucuriile lor, nevoile lor, dorinţele şi nemulţumirile lor, ba chiar că mulţi dintre ei au ars, ca şi mine adineauri, orezul cu lapte, măcar o dată în viaţă. Dar, mai ales, sunt sigur că şi ei sunt păcătoşi şi au nevoie, asemeni nouă, tuturor, de salvarea lui Isus prin descoperirea Lui personală ca Domn, Mântuitor şi Dumnezeu.
Prejudecata. O părere, idee preconcepută şi adesea eronată pe care ţi-o faci fără a cunoaşte în mod real faptele. Greşită prin ea însăşi şi prin faptul că aduce un prejudiciu unei alte persoane. Mediul şi educaţia o cultivă. Dacă am văzut puţin ce sunt, haideţi să descoperim câteva idei preconcepute ale românilor. Şi, cine ştie, după ce le identificăm, să începem să le izgonim din minte!
Aţi auzit spunându-se: „Aşchia nu sare departe de trunchi!” Arghezi ne învaţă: „Adevăratele flori sunt cele ce ies din mucegai”. Sau: „Haina face pe om!” Dar omul face haina, că el însuşi e meşterul croitor. Devenind serioşi, să luăm aminte la învăţăturile Domnului Isus din sfintele Evanghelii şi la accentul pus de El pe aspectul interior, nu pe cel exterior: Matei 9, 9-17. Apoi să ne oprim asupra îndemnului apostolului Iacov, „Fraţii mei, să nu ţineţi credinţa Domnului nostru Isus Cristos, Domnul slavei, căutând la faţa omului. Căci, de pildă, dacă intră în Biserica voastră un om cu un inel din aur şi cu o haină strălucitoare, şi intră şi un sărac îmbrăcat prost şi voi puneţi ochii pe cel ce poartă haina strălucitoare, şi-i ziceţi: ‘Tu şezi în locul acesta bun!’ Şi apoi ziceţi săracului: ‘Tu stai acolo în picioare!’ Sau: ‘Şezi jos la picioarele mele!’ Nu faceţi voi oare o deosebire în voi înşivă, şi nu vă faceţi voi judecători cu gânduri rele? Ascultaţi, prea iubiţii mei fraţi: n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt săraci în ochii lumii acesteia, ca să-i facă bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei pe care a făgăduit-o celor ce-L iubesc?” Iacov 2, 1-5. O altă prejudecată pe care o avem noi, românii, şi pe care o regăsesc iarăşi la mine e că nimic bun nu poate ieşi din anumite zone ale ţării. „Coloana Infinitului” se pune împotriva pre-judecăţii noastre. O alta, că omenia s-ar măsura după culoarea pielii. Şi lista nu se termină aici.
Nu sunt un tip sportiv. În generală, mi-era greu uneori să rezist unei ore de sport. Pentru că rămâne între noi, vă povestesc câteva întâmplări hazlii cu mine, pe terenul de sport. Aveam ca îndrumător o doamnă pe cât de grasă, pe atât de energică şi de severă. 1. Alergarea de rezistenţă. Pentru neştiutori, alergi de nebun, fără nici un sens, pe un teren mare. Şi nu alergi o dată, ci de mai multe ori, până când parcurgi 1000 de metri. (Nu înţeleg de ce trebuie să alergi, când ai putea merge lejer! Că doar nu te aleargă nimeni. Aşa ne place nouă, oamenilor, să ne complicăm vieţile!). Ultima tură, pe la jumătatea ei, spontan, alimentele din stomac fac cale inversă. (Probabil se înscriseseră şi ele la alergare). M-am oprit, evident. Dar bondoaca mea profesoară, deşi văzuse scena cu pricina, striga de zor: „Dacă nu alergi până la capăt, nu pupi cinciul!” 2. Aruncarea cu mingea de oină. Eu am aruncat-o, dar nu s-a dus decât la câţiva metri de mine. (Ea nu a vrut mai mult, nu poţi obliga pe cineva sau ceva să facă ce nu-i place, nu?) Profesoara s-a oprit înmărmurită câteva momente, şi-a făcut cruce şi apoi a început să zbiere: „Bă, tu n-ai aruncat niciodată cu pietre?” „Ba da, dar abia acum îmi dau seama de ce nu nimeresc niciodată ţinta. Obiectele de aruncat nu mă ascultă”. 3. Săritura la ladă. Trebuia să sărim peste un obiect ciudat de lemn, sub forma unei lăzi, având deasupra un material amortizor. Ce credeţi că s-a întâmplat aici? Am avut cea mai bună tehnică din clasă. Am luat 9 şi 10 la exerciţii. Profesoara m-a lăudat şi m-a pus să fac exerciţiul până când colegii mei „împiedicaţi” aveau să-mi ajungă performanţa. Pare pueril exemplul, însă profesoara aceasta mică, grasă şi severă a fost întotdeauna obiectivă cu mine. Nu m-a evaluat niciodată prin prisma experienţei anterioare, catastrofale, ci întotdeauna mi-a acordat şansa unui nou început.
A aşeza peste o fiinţă umană prejudecata ta, la un moment dat poate declanşa în ea o reacţie de apărare, pentru ca, la puţină vreme, persoana „pre-judecată” chiar să se conformeze felului în care tu o vezi şi să devină întocmai. Oare câţi dintre oameni nu sunt „răi” pentru că noi i-am văzut dintotdeauna „răi”? La formarea sau, mai bine zis, la deformarea câtor semeni nu am contribuit şi noi, cu ideile noastre preconcepute, cu tiparele noastre înguste de gândire? De câte ori nu am fost „babe răutăcioase”, emiţând sentinţe morale fără a audia „inculpatul”, dar neevaluându-ne propriile încălcări de Lege? Până la urmă, suntem oameni, creaţi de Acelaşi Dumnezeu şi cu aceeaşi trebuinţă de Cristos, spre mântuirea sufletelor noastre!
„Doamne Isuse Cristoase, prietenul vameşilor şi al desfrânaţilor, Cel ce ai văzut valoare în fiecare fiinţă, ajută-ne să ne debarasăm de catalogarea celor din jur! În spiritul apărării şi al cinstirii demnităţii umane şi întru asemănarea cu Tine, Domnul nostru!”

 

 

11 octombrie 2007 –

Constienta valorii de Tine

„Motivul pentru care Isus a rezistat ispitei în cursul confruntării cu Satan a fost dat de faptul că El ştia cine este El şi ştia cine este Tatăl Său”. Iată un pasaj dintr-o predică romană, care mi-a dat de gândit îndelung. Încă îmi răsună în minte aceste cuvinte, deşi mesaje peste mesaje s-au aşternut peste sufletul meu de atunci. Isus ştia cine este El şi cine Îi este Tată… Într-o seară frumoasă, după o scurtă şedinţă de consiliere a unei persoane cu o uşoară tulburare de dispoziţie, m-am pus pe genunchi şi am început să mă rog pentru cazul respectiv. Intenţionam să mă rog în felul acesta: „Doamne, redă-i lui X conştienţa valorii de sine!” Numai că, involuntar, în loc să spun „valoare de sine” am rostit „valoare de Tine!” „Doamne, redă-i lui … sentimentul valorii de Tine!” Şi I-am dat slavă lui Dumnezeu că mi-a corectat şi de data aceasta lumeasca-mi psihologie.
Ce este „valoarea de sine”? Acel „ceva” care ne face să ne simţim bine cu noi înşine. Acea valoare care ne spune clar cine suntem. Ea nu ne arată nici mai buni, nici mai răi decât suntem, nici mai frumoşi, nici mai urâţi, nici mai deştepţi, nici mai idioţi. Este acel lucru din lăuntrul nostru care ne ajută să ne acceptăm în ciuda handicapurilor, a nerealizărilor, a pierderilor. Acel corector care ne opreşte de la infatuare, atunci când suntem fascinaţi de ceea ce avem şi uităm ceea ce nu avem. Valoarea de sine este corabia care ne menţine întotdeauna deasupra mării învolburate a existenţei umane. De aceea, pierderea acestei comori îi împinge pe unii către temeri necontrolate şi generalizate, pe alţii către depresii şi suicid. Se spune că un individ va avea o conştienţă justă a valorii de sine atâta vreme cât părinţii l-au lăudat atunci când a trebuit să fie lăudat şi l-au mustrat pe măsura neascultării. Personal, cred că valoarea de sine se ajustează periodic, nu este rezultatul fatalist şi exclusiv al educaţiei parentale. Pentru orice om, cel mai important rămâne prezentul. Un prezent care îşi are rădăcini în trecut, dar care se hrăneşte cu mana aşa-zisului „acum” şi se adapă din roua perspectivei viitorului. Deşi sună dur, cred că orice fiinţă umană care stădeparte de Cristos nu are nici o bază reală pentru un echilibru interior stabil. Şi sunt convins că busola valorii de sine indică mereu, inconştient, în afara voinţei, spre Domnul Isus. Unii îi spun controversă. Eu, mai împăciuitor de fel, complementaritate. Despre ce vorbesc? Patristica romană şi teologia catolico-protestantă privesc fiinţa umană dintr-o perspectivă centrată mai mult pe îndreptăţire. Dogma bizantină analizează destinul uman într-un mod ontologic. Învăţătura răsăriteană întăreşte ideea de revenire a individului la chemarea primordială. Aşadar, omul nu este chemat doar la mântuire, prin aceptarea jertfei de pe cruce a Domnului Isus, ci mai cu seamă la a fi făptură plăcută de
Dumnezeu, lăsând să fie restaurat în el chipul Fiului lui Dumnezeu. Ce frumoasă pildă ne lasă Mântuitorul pe paginile sacre ale Scripturii! Să zăbovim o clipă asupra ei! Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei a cerut o parte din averea tatălui, care, de fapt, i s-ar fi cuvenit doar primului născut şi asta doar în urma morţii părintelui. Apoi, băiatul cel mic pleacă în lume. Viaţa tânărului ia însă o întorsătură neaşteptată. Banii se risipesc uşor. Plăcerile ţin doar o clipă. Ajunge îngrijitor la porci. Nici măcar roşcovelele porcilor nu pot fi bucatele lui. În toiul disperării, busola conştiinţei indică salvarea: „TATA”. „Am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!” – Luca 15, 18-19. Aşa plănuia să-i spună tatălui, părăsit cândva. Se îndreaptă spre casă. Tatăl îl zăreşte de departe. Aleargă spre el şi, în semn de împăcare, îl sărută mult. Îi dă o haină specială, un inel, încălţări. Îl hrăneşte cu viţelul cel îngrăşat. Ce frumoasă chemare pentru sufletele noastre răzvrătite! Ce aşteptare sublimă din partea Tatălui de a ne veni în fire, de a ne cerceta conştiinţa, de a ne întoarce la El, mergând pe singurul drum care ne poate conduce ACASĂ: Domnul Isus. Ce sărut nedemn de căderea noastră ne aşteaptă! „Aduceţi, îngerilor, haina cea mai bună, a înfierii. Puneţi-i în deget inelul logodnei cu Isus, ca iubitul Meu Fiu să fie şi iubirea lui! Picioarele, încălţaţi-i-le cu puterea de a umbla în căile Mele. Hrana cea mai gustoasă, Cristos însuşi, să-i potolească foamea pentru eternitate! Să nu mai locuiască tristeţe în sufletul lui! Căci spre ţărâna pământului s-a întors prin păcat, dar din nou suflare de viaţă i-am dăruit. Era pierdut şi chiar Fiul meu l-a găsit.” – cf cu Luca 16: 11-24. Pentru cei care Îl respingeţi pe Domnul Isus, am o veste tristă. Izvorul valorii de sine va seca. Am şi o veste bună: invitaţia Domnului la iertare şi sfinţire vă va conferi adevărata valoare a dvs în El şi a Lui în dvs:
„Blând privirea Lui Şi-a întors iar razele spre mineMi-a topit şi ruşinea şi durerea,M-a-mbrăcat într-o haină a omului nou
A luat în Trupul Său rănile mele,Ca să le uit, să nu le am, să nu mai ştiu de ele.
Voi, care-aţi pierdut orice speranţă-n Domnul,Ridicaţi cu iubire un gând spre ceruriV-a iertat. A şters orice prihană din voi
Blând privirea Lui Şi-a întors iar razele spre mine”. [1]
Facultate. La anatomie, un asistent vine cu o grămadă de oase şi ne spune să le aşezăm în poziţie. Un altul, cu o mână disecă obiectul de studiu, un cadavru uman, cu o alta îşi consumă sandwich-ul. „Cum de am nimerit printre ‘bădăranii’ ăştia?”, mă întreb. Feţele zâmbitoare de la tv ale medicilor? Nicidecum. Nişte oameni obosiţi de atâta muncă şi de răspunsurile preahuliţilor noştri conducători la solicitarea de a mări salariul care abia trece peste 500 de roni: „Voi nu produceţi nimic. Noi, dacă avem nevoie de servicii sanitare, „levităm” în occident. Nu vă convine? Plecaţi dincolo!”. Când am păşit în lumea medicală, mi-am îngropat toată formarea mea anterioară socio-psihanalitico-umană. Şi încă o mai bocesc. Dar oridecâteori îmi pierdeam respectul faţă de mine, mă întorceam acasă şi mă uitam în jur: cărţile, mobila, hainele erau tot acolo, nu le pierdusem… Era doza de siguranţă de care aveam nevoie dincolo de toată nebunia lumii de afară. De când m-am întâlnit cu Domnul Cristos, privesc la El şi Îi spun: „Poate că lucrurile în viaţa mea nu au ieşit aşa cum le-am planificat. Îmi rămân însă harul şi pacea Ta, dragostea Tatălui şi părtăşia Duhului Tău cel Sfânt! Sunt constantele vieţii mele, sunt valoarea mea de Tine!”
„Anul 2005, înainte de începerea clasei a VIII-a. Medicul m-a examinat, apoi m-a diagnosticat cu ‚Distrofie musculară progresivă, forma centurilor’. Boala a început să progreseze… Atunci când doream să mă ridic trebuia să mă sprijin cu mâinile de tendoanele picioarelor pentru a mă ajuta….. boala înaintând, tehnica de ridicare a trebuit să fie înlocuită, deoarece aceasta nu-mi mai era utilă.
Am început să mă sprijin pe gambe pentru a mă ridica, însă asta nu era totul….cădeam de foarte multe ori pe zi (uneori mai mult de 20 de ori), iar pentru a mă ridica mai uşor aveam nevoie să mă sprijin de piciorul unei alte persoane sau de o bordură; deoarece muşchii picioarelor începuseră să se atrofieze, aceştia mi-au scurtat tendoanele. Nu am mai putut umbla pe călcâie, ci doar pe vârfuri. Am fost sfătuită să nu mai continui şcoala, dar nu am renunţat, ci am mers la liceu… Această boală mi-a afectat ficatul (am hepatită cronică), tiroida, inima (chiar de inimă se moare). Acum sunt în anul terminal la facultate, Dumnezeu mi-a dat biruinţă după biruinţă, în ceea ce priveşte şcoala, viaţa personală, viaţa spiritualăBoala este mult mai avansată, dacă pic nu mă mai pot ridica singură, nu mai pot urca singură în autobuz, ci întotdeauna trebuie să mă ajute cineva, în braţe nu am putere nici măcar să ţin un bebeluş….şi această boală progresează până acolo încât muşchii trag tendoanele de nu se mai poate merge în picioare, persoana fiind imobilizată în scaun cu rotile (la mine distanţa între pământ şi călcâi este mai bine de 10 cm, de câţiva ani umblu doar pe vârfuri, dar îi mulţumesc Domnului pentru că mă întăreşte zi de zi şi pas cu pas). Parinţii mei au fost întotdeauna alături de mine şi m-au sprijinit. Într-o duminică dimineaţa… mergând spre biserica, eu am întârziat (biserica noastră este la celălalt capăt de sat), la mijlocul străzii am căzut. Am încercat să mă ridic şi iarăşi am încercat, pe stradă nu era nici un om care să mă poată ajuta. Însă, spre mirarea mea, a ieşit tatăl meu în grabă din curtea bisericii (deşi slujba era deja începută). Întrebarea mea a fost: „cum de-ai ieşit din biserică în timpul programului? „, iar răspunsul a fost „nu ştiu, aşa am simţit cătrebuie să ies”. Personal Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat această boală la acea vârstă. Prin aceasta m-a învăţat calea Lui, mi-a dat puterea şi înfăptuirea pentru a mă păstra curată şi acesta a fost doar un mijloc prin care să mă facă să-L înţeleg mai bine. Dacă Domnul nu ar fi lucrat aşa, cred că acum aş fi departe de faţa Lui. Dacă ceea ce a lucrat Domnul până acum a fost binecuvântare pentru mine, cu atât mai mult de acum încolo…” Leahu Lidia
“Doamne Isuse, culoarea celor lipsiţi de vedere, sunetul surzilor, picioarele celor ce nu merg, avuţia săracilor, sănătatea tuturor celor care ne recunoaştem bolnavi, mântuieşte-ne pe noi, păcătoşii, după mare harul Tău! În lumea aceasta a problemelor şia deficienţelor de tot felul, dă-ne putere să biruim, prin patima şi moartea Ta! Condu-ne spre Locul promis, aşezând în noi conştienţa valorii de Tine!”[1] Imnuri ale tinerilor catolici

Ţi-ai pierdut crucea

După lucrarea „Fie Voia Ta” – Sf Alfons de Liguori –
În avion. Doi pasageri, un bărbat şi o femeie stau pe locuri vecine. El citeşte din Biblie. Avionul decolează. Ea îşi face cruce. El nu. „De ce, domnule, nu vă faceţi cruce?”, întreabă doamna revoltată. El ridică uşor privirea, continuând apoi să citească. La un moment dat, stewardesa se apropie, se îndreaptă spre ei… avionul începe să se clatine, stewardesa se dezechilibrează şi un pahar cu băutură răcoritoare de pe tava ei se varsă pe rochia doamnei evlavioase. Aceasta începe să o atace verbal pe stewardesă. Bărbatul se întoarce spre ea şi îi spune: „Doamnă, v-aţi pierdut crucea!”
La fel este şi în viaţa noastră. Ne este uşor să acceptăm crucea atunci când ea înseamnă bunăstarea noastră, bucuria noastră… Dar adevărata credinţă se vede în situaţii de criză. Acolo se testează supunerea faţă de Voia divină. În lipsuri, în singurătate, în mijlocul neînţelegerii venite din partea celor din jur, în crizele afective, profesionale, sociale, iese la iveală măsura smereniei sub crucea încredinţată fiecăruia spre Golgota proslăvirii noastre!
„Unirea voinţelor celor ce se iubesc, astfel ca ei să aibă aceeaşi dorinţă, este cea mai însemnată urmare a iubirii” – Dionisie Areopagitul. De aceea, cu cât cineva va fi mai strâns unit cu voinţa lui Dumnezeu, cu atât mai mare va fi dragostea sa. Sfântul Alfons de Liguori îşi pune întrebarea: „la ce ne folosesc faptele pe care vrem să le facem spre mărirea lui Dumnezeu, dar nu sunt după plăcerea sa?” Tot el vine cu răspunsul: „Domnul nu vrea jertfe, ci să ne supunem poruncilor Sale: ‘Oare vrea Domnul arderi de tot şi jertfe mai bine decât ascultarea Cuvântului Său? Nesupunerea este la fel cu închinarea la idoli’ – 1 Împăraţi 15, 22. Omul care vrea să lucreze după propria lui voinţă, în afară de voinţa lui Dumnezeu, săvârşeşte un fel de închinare la idoli, căci în loc să se închine voinţei dumnezeieşti, el se închină voinţei sale”.
Mă confrunt adesea cu oameni care „au doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea”. Persoane care cred că au făcut o crimă dacă au spălat rufe miercuri şi vineri, dar care trăiesc în curvie. O colegă se lăuda că ea ţine în fiecare marţi „postul sfântului Anton”, în timp ce ne ţinea o conferinţă pro-concubinaj şi anti-căsătorie. Se pare că ea nu a citit niciodată în Sfânta Scriptură că postul nu se trâmbiţează şi că principala lui componentă e cea spirituală, nicidecum aspectul alimentar.
Ce se întâmplă însă cu cei care suntem sau pretindem că suntem convertiţi la Cristos în momente în care ne este greu să purtăm crucea? Cum să ne depăşim crizele? Când totul urlă în noi împotriva deciziei divine, când suntem supăraţi la culme pe viaţa noastră? Acelaşi sf. Alfons de Liguori ne îndeamnă, într-una din scrierile sale, să căutăm a face voia lui Dumnezeu „în lucrurile obişnuite, fireşti, în boală, în supărări, în ispite, în moartea celor apropiaţi, în darurile primite de la Domnul Isus”. Este premiza de la care pornim. Fără tăgadă, trebuie să acceptăm faptul că Dumnezeu vrea să ne supunem voia Voii Sale. Problema noastră nu este că suntem în necunoştinţă de faptul acesta, ci că ne este greu să-l punem în practică.
Să ne oprim o clipă asupra însemnărilor robilor lui Dumnezeu cu privire la acest subiect. „Preţuieşte mai mult să spui: ‘Fie numele Domnului binecuvântat’ când întâmpinăm lucruri neplăcute, decât mii de mulţumiri, în lucrurile care ne plac” – pr. Ioan Avila. „Tot ce se întâmplă aici contrar voinţei noastre, să ştii că nu se întâmplă decât din Voia lui Dumnezeu” – Sf. Augustin. „Sufletele supuse voinţei lui Dumnezeu, dacă sunt umilite, ele doresc aceasta. Dacă suferă lipsuri, ele doresc să fie sărace. Când vine frigul sau căldura, ploaia sau vântul, cel ce e unit cu voinţa divină zice: ‘vreau să fie frig sau cald, vreau să fie vânt sau ploaie, căci aşa vrea Dumnezeu’. Când vine sărăcia, prigoana, boala sau moartea, un astfel de suflet zice: ‘eu vreau să fiu sărac, prigonit, bolnav. Chiar vreau să mor, căci aşa vrea Dumnezeu” – Salvian.
Desigur, avem în istoria lumii cel mai motivant exemplu de supunere. Când omul a hotărât să Îi întoarcă spatele lui Dumnezeu, Însuşi Isus, Dumnezeu fiind în Sfânta Treime, a luat chip uman şi a purtat pentru noi povara păcatelor şi a morţii. Ştim asta. Fiul a adus Tatălui singura jertfă prin care noi putem avea acces la părtăşia cu Sfânta Trinitate. Ceea ce uităm adesea este că Acelaşi Isus nu ne-a lăsat singuri în lume, după înălţarea Sa. Ci este gata să împlinească în noi minunea ascensiunii spirituale, chiar purtându-ne crucile noastre spre destinaţia finală. Domnul Isus este solidar cu noi în drumul spre Golgota, în calea noastră spre culmi! Nu e suferinţă să ne doară mai tare decât pe El! Nu e lacrimă care să nu-şi aibă izvorul în sensibilitatea Lui! Iată de ce, unindu-ne voia noastră cu Voia Lui, ne vom trezi lucrând prin durerea de azi răsplătirea de mâine. Şi nu suntem vreo clipă lipsiţi de Sfânta-I prezenţă.

„Doamne Isuse, Cel care Ţi-ai părăsit gloria cerească pentru a Te identifica cu durerea aleasă de om prin nesupunere, model de smerenie până la moarte, şi încă moarte de cruce, închinare Ţie! Rămâi alături de noi când nu înţelegem Voia Ta, lucrând în noi acceptarea şi conformarea cu orice circumstanţă îngăduită de Tine! Trezeşte-ne iubirea pentru crucile noastre! Pe cei care ne-am pierdut crucile, recuperează-le pentru noi! Pe cei ce le-am blestemat, învaţă-ne să le binecuvântăm! Căci Tu eşti Dumnezeul şi Izbăvitorul nostru, în bucurie şi în necaz, de acum şi până la sfârşitul veacurilor! Laudă Ţie, Isuse Cristoase!” Amin.

19 iulie 2007 –

Naţie de câr-cotaşi

E o emisiune tv unde nu e bine să ajungi! Se numeşte „Cârcotaşii”. Dacă eşti persoană publică, moderator mass-media sau simplu cetăţean prins pe stradă de echipa „cârcotaşilor” te-ai ars! Arsura e de grad mare, doare tare, dă complicaţii şi ţine mult! Ce fac aşa-zişii cârcotaşi? Pândesc orice slăbiciune a ta. Într-un moment de vulnerabilitate, te-au şi „vânat”. Îţi mai scapă câte o greşeală gramaticală, te bâlbâi puţin când vorbeşti în faţa ecranului, nu şti care e capitala României sau pe ce lume trăieşti, apari în emisiunea lor. Şi râde o ţară întreagă de tine!
Să fie numai „cârcotaşii” consacraţi cârcotaşi? Eu cred că e o caracteristică de neam. Nu ne caracterizează pe noi, ca şi români, cârcoteala? Nu suntem noi mai mereu puşi pe ceartă, veşnic nemulţumiţi, şicanatori, gâlcevitori, câr-ciogari?
Nu zic că mă identific întru totul naţiei, dar hai să încep cu un exemplu din viaţa mea. E Vinerea Mare. Suntem în biserică. Lângă mine e aşezat un prieten, student la teologie. Preotul vorbeşte despre strigătul Domnului Isus către Tatăl din apogeul crucificării. ” Şi în ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eloi, Eloi, lama sabactani” care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Marcu 15.34. Predica e construită pe seama acestui verset, interpretat de predicator ca fiind o părăsire reală, plină de tragism, o rupere a Sfintei Treimi. De fapt, acest pasaj a stârnit mari controverse teologice, în special între patristică şi teologia luterană. Aşa că, incitaţi de subiect, am început să ne scriem mesaje pe o agendă care circula de la unul la altul, în timpul predicii. „Nu a fost o schismă ontologică a Sfintei Treimi, ci doar împlinirea unei profeţii”, ca să furnizez doar o remarcă a inteligentului şi studiosului meu prieten. Şi am luat noi spusele preotului şi le-am întors pe o parte şi pe alta, că nu ne mai amintim nimic altceva din tot mesajul. Un alt exemplu. Uit să pun nişte ghilimele într-o frază scrisă pe un pliant al Bisericii. O doamnă cu valeităţi teologice vine revoltată spre mine, cu pliantul tot corectat cu roşu. E plină de vervă. Nu ştie că eu am scris paragraful acela. O exprimare stângace schimbă înţelesul unei fraze. Ce m-a surprins însă e faptul că doamna nu a găsit nimic bun în articolul cu pricina. Nu s-a oprit decât la fraza formulată eronat şi nimic din ceea ce era scris bine nu i-a impresionat nici mintea, nici pixul cu pastă roşie. Aşa cum noi am pierdut din predica aceea toată frumuseţea mesajului, focalizându-ne asupra punctelor discutabile şi care, până la urmă, nu ne influenţau cu nimic viaţa practică de credinţă.
Deşi incultura mă împiedică să discut cumva pe baza fenomenului politic românesc, am fost uimit să constat că s-a scris în câteva ziare străine despre preşedintele ţării în termeni admirativi, în timp ce mass-media românească rar a găsit altceva decât motive de critică. De asemenea, aceeaşi surpriză ne-a revelat-o şi pastorul Richard Wurmbrand, despre care occidentalii au scris atât de mult şi de frumos, în timp ce în România, în afară de protestantism şi de câţiva intelectuali plecaţi pe dincolo, nimeni nu ştie nimic. Occidentalii cunosc mai multe lucruri despre Nadia, gimnasta noastră dragă, decât noi, românii. Marile firme şi spitale ale lumii ştiu că românul e om inteligent şi merită să fie bine plătit. Noi, românii, ştim doar să tăiem craca celor care au potenţial să se ridice deasupra mediocrităţii – sau deasupra noastră.
La un post de radio ortodox, un preot era tare deranjat de faptul că baptiştii au preluat o serie din cântările compuse de autori ortodocşi şi le folosesc în slujba religioasă. Se gândea dacă e vreo formă prin care Biserica Baptistă să fie dată în judecată… Pornind de la acelaşi raţionament (i)logic, Biserica Catolică ar trebui să dea în judecată Biserica Ortodoxă pentru tot patrimoniul catolic luat cu sine o dată cu schisma. Evreii ar trebui să ne dea în judecată pe noi, toţi creştinii, pentru Vechiul Testament. În altă sferă, părinţii ar trebui să ceară în instanţă copiilor despăgubiri pentru educaţia dăruită lor. De fapt, toate lucrurile bune şi frumoase vin din Cristos şi numai din El. Valorile umanităţii îşi au obârşia în Domnul. Şi Cristos este universal. Nu este numai pentru mine, „sfântul drept în credinţă”, e şi pentru păcătosul de lângă apartamentul meu. Nu e doar pentru cel cu revelaţia specială a morţii şi învierii Sale, ci Domnul Isus e şi pentru cel care vede creaţia şi îşi dă seama că există un Dumnezeu măreţ în spatele ei, deşi nimeni nu i-a spus vreodată cine este El. Biserica nu e a oamenilor, ci a lui Cristos. Despărţită de El nu este nimic… Şi, atâta vreme cât ea este a lui Cristos, va purta spre lume mesajul harului, a gratuităţii iertării şi iubirii. Biserica Domnului nu Îl vinde pe Cristos, nu Îl posedă pe Cristos ca pe o valoare proprie, care trebuie revendicată ostentativ, la tribunal, oridecâteori e preluată de alţii. Isus este realitatea supraconfesională, Sursa Bisericii, nu produsul şi proprietatea ei.
La una din întâlnirile ecumenice sibiene, o doamnă a pus preotului greco-catolic întrebarea: „Îmi place să citesc mult mistică bizantină. De ce sunt însă atât de multe lucruri dure spuse de ortodocşi împotriva noastră, a catolicilor?” Preotul a dat un răspuns inspirat: „Aşa suntem noi românii! Nu avem respect unii faţă de alţii.” Cam aşa e. Discutam cu un american despre diferenţele culturale. „Mi-a venit să plâng atunci când am văzut că statuia eroilor din centrul Sibiului a fost înlocuită de o fântână arteziană. De ce s-a întâmplat asta?”, m-a întrebat. Pentru că noi nu avem respect pentru om. Tragem o boceală pe cinste la înmormântare, multiple comemorări după şi gata.
Să înlocuim „câr-coteala” cu încurajare! Ca să putem încuraja, ne trebuie însă acea identificare cu Isus în smerenie: Filipeni 2. Omul Isus nu a crezut ca un lucru ce i se cuvenea să se arate deopotrivă cu Dumnezeu, deşi era Dumnezeu şi Om, în egală măsură, ci S-a supus voinţei Tatălui, dăruindu-Se lumii întregi. Cârcoteala se încarcă prin mândrie. Acumulatorul încurajării este smerenia.
În afara smereniei, încurajarea se numeşte „linguşeală”. Mulţi români, neobişnuiţi cu încurajările, reacţionează ciudat la remarcile pozitive ale celor din jur, confundând „spunerea de bine” cu „interesul ascuns în spatele vorbelor frumoase”. Să nu ne împiedice atitudinea nepotrivită a unora să încurajăm! Ci mai cu seamă să o facem! Până când cei din jur vor învăţa să sesizeze diferenţele, vor aprecia onestitatea intenţiilor noastre şi ne vor urma exemplul!
O altă problemă de care trebuie să ţinem cont atunci când vorbim de reversul cârcotelii, este că încurajarea dărâmă ierarhiile. Nu avem regi, dar numai noi ştim cât de puternice sunt ierarhiile pe teritoriul ţării noastre! Pe fondul acesta al inegalităţii de percepţie socială a românului, suntem obişnuiţi să primim încurajare doar de la cel mai sus situat decât noi, pe scala valorilor sociale. De pildă, un enoriaş aşteaptă întotdeauna o vorbă de îmbărbătare de la păstorul sufletesc. De ce nu ar fi valabilă şi situaţia inversă? Să nu fie preotul om cu nevoie de îmbărbătare ca şi mine? Aseară am surprins câteva minute plăcute dintr-un film. Fiind un film cu subiect psihiatric, nu l-am urmărit până la capăt, căci mi-ar fi trezit în mine pasiunea spre acest frumos domeniu care nu a fost să fie profesia mea. Personajul central era un medic psihiatru, un om cu totul aparte. În cabinetul său se sinucide unul din pacienţi. Psihiatrul intră în depresie. Pe când îşi rumegă agonia, într-o dezinserţie familială firească acestei conjuncturi, fiul său, adolescent, se apropie de canapeaua sa şi îi spune: „Tată, eu sunt fiul tău şi te iubesc.” „Eşti bine, fiule?”.”Da, tată, nu iau droguri, nu beau, nu am gânduri suicidale şi nu sufăr de mania persecuţiei… Vreau doar să-ţi spun cât de deosebit eşti şi ce mult îmi place felul în care te implici în vieţile oamenilor – deşi cred că uneori te dăruieşti prea mult”. Frumos, nu? Noi nu avem cultura aceasta a încurajării care dărâmă ierarhiile! Dar începutul schimbării începe o dată cu momentul conştientizării deficienţei. Să dea Domnul să ne umplem de copii care îşi privesc părinţii ca pe nişte prieteni şi nu drept principalii sponsori, de pacienţi care să ofere remedii pentru suflet medicilor distimici, de laici care să umple potirele din cer cu rugăciuni pentru Episcopii lor, de funcţionari care să fie aproape de şefii lor, întotdeauna dezinteresat şi în spiritul supunerii.
Într-o biserică era o doamnă care avea mereu un cuvânt de îmbărbătare pentru toţi. Mulţi preoţi se perindau pe acolo. După fiecare slujbă, „fraţii cârcotaşi” o întrebau: „Şi de data asta ţi-a plăcut?” Răspunsul ei rămânea afirmativ. Într-o zi, la amvon apare un predicator al cărui mesaj este catastrofal. „Cârcotaşii se apropie de ea, convinşi că de data asta trebuie să-şi lase obiceiul de a vorbi de bine şi să le urmeze exemplul. „Hei, ce zici acum?”, întreabă ei. „Paragraful biblic din care a predicat a fost aşa de frumos!”, răspunde ea.
Să renunţăm la cârrrrâââââiiiireea noastră naţională şi să ne îmbrăcăm cu încurajare! Să ieşim de sub steagul mândriei, îmbrăcând hainele smereniei! Ante-mergător ne este Domnul Isus! Şi împlinitor în noi tot El ne este! 

„Doamne Isuse, model de dedicare şi smerenie, încurajarea noastră când sufletul ne este doborât, tăria noastră când ne biruie slăbiciunea firii, dezbracă-ne de mândrie şi ne înveleşte în umilinţă! Căci de este ceva frumos în noi, de la Tine este! Şi nimic cu care să ne putem făli nu avem, în afară de crucea Ta! Învaţă-ne să îi privim pe semenii noştri, oricât de diferiţi ar fi de noi prin gândire, fel de vieţuire, religie cu ochii înnoiţi prin sângele Tău! Contemplă sufletul meu neîncetat smerenia Ta şi va fi departe de distructiva cârcoteală! Adorare Ţie, resursă sfântă a schimbării mele lăuntrice, întru asemănarea cu Tine!”

12 iulie 2007 –

Înţelesul de pierdere, seara

Printre cărţile aflate în biblioteca părinţilor, am descoperit un titlu incitant: „Înţelesul de pierdere, seara”[1]. Investigând puţin istoria achiziţionării acestei cărţi, am aflat că a fost una dintre cărţile care, pentru că nu se vindea, era adăugată obligatoriu unui alt produs, pe vremea odiosului. Nu a fost în intenţia alor mei să o cumpere, dar au intrat forţaţi în posesia ei. Pe scurt, cartea prezintă viaţa unor personaje din elita intelectuală, aflate într-o permanentă căutare de satisfacţii profesionale şi familiale, ale căror vieţi, la apusurile lor, nu poartă decât amprenta lipsei de sens. Fiecare zi aduce cu sine o lipsă şi anunţă iminenţa pierderii depline, care este moartea. Încheierea exprimă chiar tema dominantă a acestei lucrări literare: „Profesorul” universitar, medic internist, aspirant la numeroase alte titluri, se adresează secretarei sale: „- Ştii ce se cheamă un perimetru de nimic şi de nimeni? E ca şi cum la extremitatea cea mai de departe a drumului tău s-ar întinde un abis de pierdere din… ‘prea singur’. Propune-mi, te rog, cel puţin o imagine, o umbră, cel puţin o umbră remanentă pentru chenarul jumătăţii aceleia din dreapta, îmi propui, îmi promiţi să-mi propui?” Iată şi răspunsul secretarei, inocent şi evitant în aparenţă, dar parcă profetic pentru profesor: „- E târziu, e prea târziu, şopti (sau doar păru să şoptească) Coralia.” O carte bună. Cine a citit măcar clasica operă a Hortensiei Papadat Bengescu, „Concert de muzică de Bach” va descoperi aceeaşi temă ca-n „Înţelesul de pierdere, seara”. Iar cine a citit „Trupuri şi suflete” – din nefericire, nu-mi amintesc autorul -, îşi va întări ideea că ceea ce vor să transmită autorii aceştia care analizează fenomenul intelectual şi lipsa lui de sens în absenţa credinţei, nu e strictă fabulaţie, ci e crunta realitate. Dar în acest al treilea roman, apare şi alternativa la suferinţa „ascensiunii” umane. Atunci când medicul, în goana lui după afirmare, rămâne părăsit de familie şi ocolit de prieteni, priveşte spre un alt coleg de breaslă, medic de laborator, fără titluri deosebite, dar credincios, şi afirmă: „El este cu adevărat fericit. Eu nu cred în nimic… şi nu am nimic. El are credinţă şi prin credinţa lui are totul”. În plus, în „Trupuri şi suflete” apare un alt personaj împlinit, nu un cunoscut predicator, ci un smerit preot catolic, singurul preot şi singurul martor la slujba de înmormântare a trupurilor care se sting în spital şi nu sunt revendicate de nimeni.
Suferinţa şi pierderea. În scrisoarea „Salvici doloris”, 1984, Papa Ioan Paul al II-lea rechema lumea la analiza suferinţei, din perspectivă creştină. Suferinţa, spune Papa, constă în lipsa binelui. Lipsa binelui este răul. Cauza suferinţei este deci un rău, dar suferinţa şi răul nu se identifică. Există tot atâtea rele câte carenţe care dau naştere durerii, tristeţii, supărării, decepţiei şi chiar disperării, după intensitatea răului. Principiul suferinţei fiind lipsa, ne putem întreba: de ce această lipsă, cine a provocat-o? Lipsa constă tocmai în pierderea părtăşiei cu Dumnezeu. Iar remiterea pierderii este reîntoarcerea la Dumnezeu prin Cristos. Domnul Isus Îşi asumă durerea tuturor şi, în mod conştient, o suferă pe cruce. Unicul răspuns nu putea veni decât din iubirea lui Dumnezeu pe cruce. Dumnezeu Tatăl dă soluţia problemei suferinţei: ea constă în faptul că El Îl „dă” pe Fiul Său. Răul este păcatul şi suferinţa este moartea. Prin cruce, păcatul este învins şi prin înviere este învinsă moartea. Suferinţa lui Cristos este o suferinţă răscumpărătoare. Cristos răspunde la problema suferinţei oferind toată disponibilitatea şi compasiunea sa; El oferă ajutorul şi se oferă pe Sine. Cu suferinţa sa, omul se inserează în suferinţa Domnului Isus, iar suferinţa dă naştere la iubire faţă de cel care suferă.
În creştinism, pierderea devine posibilitate de câştig. Îmi amintesc de o ilustraţie în care un miner german, batjocoritor la adresa celor sfinte, îşi pierde ambele picioare într-un accident şi devine un om de bază al Bisericii. Multe femei care suferă de „boli închipuite” se vindecă de propriile suferinţe atunci când copiii sau soţii lor se îmbolnăvesc cu adevărat şi ele se „pierd” pe ele însele, recâştigându-se de fapt înnoite întru iubire.
Eram într-o biserică din Oradea. Pentru prima oară acolo. La sfârşitul slujbei, un bărbat în vârstă se apropie de mine şi-mi istoriseşte, fără o introducere semnificativă, problema dumnealui: „- Îmi visez în fiecare seară părinţii care sunt decedaţi. E o obsesie pentru mine. Ce să fac?” Am trecut peste sentimentul de stranietate pe care ţi-l produce atâta încredere acordată spontan, eu fiind străin pentru dumnealui şi dumnealui străin pentru mine, răspunzându-i: „- Cu ce vă simţiţi vinovat faţă de ei?” S-a uitat mirat la mine, a rămas mut câteva secunde, de parcă ar fi vrut să mă întrebe: „- De unde ştii?” Domnul acesta se simţea culpabil de faptul că ai săi părinţi au refuzat să creadă în Domnul Isus şi în iertarea Lui până la sfârşitul vieţii. Au adormit în rebeliune faţă de Cristos. Şi el credea că nu a fost o mărturie suficientă pentru întoarcerea lor. Ne este greu să acceptăm pierderea, dar cât de greu o suportăm atunci când noi ne considerăm responsabili, când nu mai e cale de întoarcere, când credem că nu mai sunt soluţii! Şi totuşi, indiferent dacă suntem sau nu autorii suferinţei şi, implicit, ai pierderii, trebuie să credem neîncetat în puterea lui Isus de a ierta în urma căinţei şi a mărturisirii. Şi dacă El ne oferă panorama iertării, de ce să contemplăm permanent greşeala? Să ne vrea Cristos îmbrăcaţi permanent în sac şi cenuşă? Să nu dorească El să ne bucurăm de fiecare clipă, de fiecare nou început pe care ni-l oferă, de fiecare păcat iertat? Prin Domnul, pierderea din „vina mea” poate deveni câştig pentru alţii. Să luăm doar exemplul atâtor femei care s-au convertit în urma avortului şi care au devenit pentru gravidele ce se gândesc la pruncucidere cele mai de seamă instrumente divine!
Alegoric vorbind, aşa cum afirma odată pastorul Richard Wurmbrandt, Creatorul a vrut ca omul să treacă prin faza de… larvă şi de omidă înainte de a ajunge fluture ca să-şi reia zborul către infinit. Satan, în răutatea şi singurătatea lui, vrea să-i oprească însă pe oameni permanent în faza de larve şi omizi ca să viermuiască în jurul lui şi sa-i ţină companie. Dumnezeu îngăduie răul doar pentru că prevede binele ce rezultă din însuşirea lecţiei lui.
Seara, înţelesul de pierdere provoacă o durere afectivă care se intensifică pe măsură ce soarele merge la culcare şi peste toate se aşterne întunericul. Dar mâine e o nouă zi…poimâine încă o zi… până în Ziua cea neînserată a Împărăţiei Sale! Când pierdere nu va mai fi, nici suferinţă, nici slavă deşartă… ci doar bucuria Iubirii! Să luăm cu năvală Cerul Iubirii! Prin Domnul nostru, Isus Cristos!
„Să-ţi iubeşti rădăcinile şi-atunci nu vei fi nicicând singur! Când iţi e greu, dragostea asta îţi aduce aminte că, oricât ai fi de departe, ai unde să te întorci. Să iubeşti ploaia şi atunci poţi simţi că orice strop îţi aduce alinare în zile grele! Să iubeşti florile! Să ai răbdare să le priveşti înflorind şi alunecând în ofilire şi-ai să înveţi atunci cât de trecătoare sunt toate! Să iubeşti curcubeul care-i un zâmbet după ploaie, dar puritatea din culorile lui îţi mângâie privirea, mai mult decât orice! Să iubeşti şoapta vântului când nerostită-ţi poposeşte în auz! Să iubeşti albul zăpezii, pentru puritate, pentru simţământul de nesfârşit! Să iubeşti muntele pentru liniştea ce o dă paşilor tăi, în vremea când pierdut te vrei în timp şi spaţiu! Să iubeşti fiecare clipă din viaţă! Să iubeşti pe cel de lângă tine, până la limita iubirii, să iubeşti până când doare, până când simţi că nu mai poţi respira, până când simţi că te vei sparge, ca şi lumina, în bucăţi, sau până când simţi că de atâta iubire şi de atâta durere, te vei preface în praf stelar pe care mâinile şi gândurile nimănui nu-l vor atinge vreodata! Să iubeşti până la durere şi dacă reuşeşti, atunci dacă va fi să fie, să vină ziua în care vei căuta să dai un sens durerii, atunci îl vei găsi. Pentru că atunci vei afla că, oricât de mult ai crezut că suferi, n-a fost mai nimic.
Când ajungi să cauţi un ‘înţeles pierderii’, asta înseamnă că VREI să treci dincolo de ea.”[2] 

Note[1] Nicolae Neagu, Înţelesul de pierdere, seara[2] Krista, Un gând nu prea mult gândit, http://www.agonia.ro

5 iulie 2007 –

Volumul II al Golgotei

Să presupunem că intru într-o librărie. Caut un roman celebru. Rafturile sunt multe, cărţile sunt nenumărate. Mi-e greu… Într-un ungher, într-un colţ lăturalnic, găsesc ceea ce caut. Sunt două volume. Mă aşteptam doar la unul… Voi avea mai mult de citit. Mă îndrept spre locul plăţii. Achit ambele volume. Ies bucuros din librărie. Ajung acasă şi constat cu uimire că nu am ridicat decât primul volum. Deşi le-am plătit pe amândouă. Fac drumul înapoi. Vânzătoarea mă întâmpină zâmbind. Îmi întinde cartea şi îmi spune: „Luaţi-o! E a dumneavoastră. Aţi plătit-o!”
Revenim la această ilustraţie mai târziu.
*
El dă priceperea şi înţelepciunea de sus. Prin El, momentele serviciului de cult nu sunt forme goale, ci rânduieli vii. El aduce cunoştinţa păcatului şi conduce sufletul la convertire. El ne este pecete pentru eternitate. Când nu ştim să ne rugăm, El mijloceşte pentru noi „cu suspine negrăite”. Ne sfinţeşte. Este balsamul inimilor care au nevoie de mângâiere. Nu-L poţi vedea, dar există! Nu-L poţi simţi mereu, dar lucrează! Este asemeni vântului, dar nu e vânt. Este precum focul, dar nu e foc. Este ca Dumnezeu şi e Dumnezeu! Binecuvântat şi adorat să fie Duhul Sfânt, împreună cu Tatăl şi cu Fiul în toţi vecii vecilor!
Unul dintre cunoscuţii predicatori americani afirma că 90% dintre creştini sunt creştini învinşi. Cred Evanghelia, participă la liturghii, se împărtăşesc periodic şi totuşi în viaţa lor nu se exprimă puterea Spiritului Sfânt. Vă propun, pentru a înţelege mai bine, o altă ilustraţie. Mergeam odată prin centrul oraşului. Am ajuns la un oficiu poştal, căci aveam de trimis o scrisoare importantă. Stăteam la coadă. Un domn în vârstă mă bate pe umeri: „Ai geanta deschisă!” „- Domnule, în şapte ani de zile nu mi s-a furat nimic”, i-am răspuns eu. Bineînţeles că nu se întâmplase nici acum. Iar în gândul meu am adăugat: „doar suntem în Ardeal”. Un alt domn, mai tânăr, intră în discuţie, hizlându-se: „- Lăsaţi că vede el dacă mai umblă aşa. Că eu am păţit-o!” De fapt, în portofel nu aveam o sumă mare de bani, pentru care să mă plâng dacă l-aş fi pierdut. Şi sunt mai aiurit de felul meu, de asemenea. S-a întâmplat însă ca aceeaşi geantă să adăpostească apoi cei mai mulţi bani pe care i-am avut vreodată. Şi dacă aţi fi văzut cu ce grijă păzeam geanta de data asta… Nu ştiu de ce nu am chemat „Camera de râs”!? Acelaşi lucru se întâmplă în lumea spirituală. Nu avem putere nu pentru că Sursa puterii n-ar exista în noi, ci pentru că noi nu ştim că o avem. În „genţile” minţilor înnoite prin Duhul Sfânt locuieşte cea mai mare valoare pe care am avut-o, o avem şi o vom avea vreodată! Şi totuşi, umblăm prin lume cu „genţile” desfăcute, neatenţi că Duhul Sfânt poate să ne fie luat într-o clipă de neveghere.
Mă tem însă să nu cădem într-o altă extremă, că tot nu-mi plac mie extremele de nici o culoare. Şi anume, acel punct în care, devenind conştienţi de prezenţa Duhului Sfânt în noi, să nu ne mai vedem sărăcia spirituală. „Fericiţi cei săraci în spirit, căci a lor este împărăţia cerurilor” – Matei 5, 3. Oh, am auzit atâtea interpretări eronate ale acestui verset… Ceea ce a vrut Domnul Isus să spună este că cel care-şi vede slăbiciunea sa în Spiritul lui Dumnezeu, starea de neputinţă spirituală, nevoia de Dumnezeu, va găsi putere şi împlinirea nevoii în Raiul fericirii. „Săracii în duhul” nu sunt nici idioţii, nici neînvăţaţii, ci oamenii smeriţi care recunosc că nimic bun nu locuieşte în ei şi de aceea sunt gata să-şi adape sufletele din Izvorul Binelui plenipotent. Sărăcia în duhul mândriei, care este duhul diabolic, este condiţia bogăţiei în Spiritul lui Dumnezeu. De aceea, spun Părinţii Bisericii, dacă nu îndeplineşti această condiţie a celei dintâi fericiri, nu vei avea acces nici la prima, nici la celelalte fericiri. A-mi vedea nevoia de Cristos este un pas absolut necesar pe care trebuie să-l fac pentru ca Duhul Sfânt să lucreze cu putere ‚în’ mine şi ‚prin’ mine.
Spiritul Sfânt este o Persoană, nu o forţă obscură prin care Dumnezeu lucrează. Ca orice persoană, Duhul Sfânt poate fi întristat (Efeseni 4, 25-32) şi chiar poate fi stins (1 Tesaloniceni 5, 19). De aceea, suntem invitaţi de Apostolul Neamurilor la o conlucrare continuă cu Spiritul lui Dumnezeu. Orice dezacord al nostru cu voia lui Dumnezeu atinge cea mai sensibilă Entitate a lăuntrului nostru, pe însuşi Duhul Sfânt.
Prin Duhul Sfânt, Dumnezeu mărturiseşte despre noi că suntem copii ai Săi (Romani 8, 16). Prin Duhul Sfânt noi Îl mărturisim pe Dumnezeu lumii care nu-L cunoaşte (Fapte 1, 8). Suntem chemaţi la a purta făclia Domnului Isus în întuneric! Şi cum o putem face dacă nu chiar prin Isus, care Şi-a făcut culcuş în noi prin Spiritul Său şi care-Şi cere acum dreptul să ne conducă vieţile?
**
Intru într-o librărie. Caut un roman celebru. Rafturile sunt multe, cărţile sunt nenumărate. Mi-e greu… Într-un ungher, într-un colţ lăturalnic, găsesc ceea ce caut. Sunt două volume. Mă aşteptam doar la unul… Voi avea mai mult de citit. Achit ambele volume. Ies bucuros din librărie. Ajung acasă şi constat cu uimire că nu am ridicat decât primul volum. Deşi le-am plătit pe amândouă. Fac drumul înapoi. Vânzătoarea mă întâmpină zâmbind. Îmi întinde cartea şi îmi spune: „Luaţi-o! E a dumneavoastră. Aţi plătit-o!” Din inima Domnului Isus a curs şi sânge (răscumpărare) şi apă (Duh). Primul volum al Gogotei e îndreptăţirea noastră. Să nu uităm că, deopotrivă cu prima carte, ne aşteaptă cea de-a doua, puterea umblării în Duhul Sfânt. Golgota ne îmbie cu mireasma jertfei lui Cristos. Să revenim la ea, oridecâteori uităm să ridicăm volumul sfinţirii noastre prin Duhul Sfânt! Căci fără de un volum, aici, la Cruce, nu vom avea parte nici de celălalt. Prima carte e plătită. A doua la fel. Golgota ne aşteaptă, ne doreşte, ne cheamă să ne citim volumele salvării noastre eterne! Prin Isus Cristos, Domnul nostru! 

„Spirite Sfânt, izvorul iubirii, vino la noi, ca să trăim iubirea Ta! Inima noastră Te caută-ntruna Roua Ta peste noi s-o reverşi. Inima noastră Te caută-ntruna Mângâierea noastră eşti. Fă să-i iubim pe oameni, fraţii noştri Cu iubirea lui Cristos. Fă să-i iubim pe oameni, fraţii noştri Dăruind al dragostei prinos! Spirit de foc, lumină pentru viaţă Eşti dorit de cei prea trişti. Spirit de foc, lumină pentru viaţă Peste inimi stăpâneşti. [1]” „Spirite Sfinte, lumină lină, al vieţii noastre Dăruitor, Vino din ceruri, dă-ne lumină Şi fi-ne azi Mângâietor. Am pierdut calea cea bună, dreaptă Şi-ntru păcate ne-am cufundat. O, vino, vino, toţi Te aşteaptă Ca şi pe-un soare prealuminat !” [2] [1], [2] – Cântările tinerilor catolici

14 iunie 2007 –

Dragostea, între răbdare şi adevăr

Dragostea – subiect dezbătut de poeţi, oameni de literatură, filosofi. Dragostea – temă care nu lipseşte din nici o religie, din nici o cultură, din nici o epocă. S-a vorbit mult despre ea. Însă toţi cei care au încercat să-i exprime tainele nu au reuşit decât să redea imaginea „jocului de umbre şi lumini al sensibilităţii lor” – Adriana Deculescu.
În inima celui care scrie, acest tip de dragoste e fragil prezent. Vorbesc despre „dragostea de patrie”, sacrificiul suprem pentru apărarea naţiunii. Însă există şi animă încă multe suflete. Pe lângă „dragostea de glie”, mai este şi „dragostea filială”, manifestată în grija acordată părinţilor. Cei care au copii – şi sunt părinţi în toată puterea cuvântului – sunt gata să investească fără limite în fiii lor. Aşa ajungem la „dragostea părintească”. Dacă orice lucru legat de serviciu poartă emblema elanului, entuziasmului meu, înseamnă că am „dragoste de muncă”. Ce e comun în toate aceste forme de dragoste? Dăruirea. Acel „ceva” care mă ajută să înving pornirile meschine, egoiste sau josnice, acel „ceva” care mă înalţă şi îmi conferă demnitate.
În lucrarea mea de slujire împreună cu tinerii am remarcat cât de dramatic simţim cu toţii absenţa unor programe de consiliere spirituală, specifice vârstei noastre şi iniţiate de oameni care nu vorbesc doar de dragul de a vorbi. Biserica are excelente resurse catehetice, dar atât de puţine materiale de consiliere afectivă adaptate vremurilor! Una dintre problemele emoţionale ale tinerilor creştini este că relaţiile lor afective nu respectă două coordonate divine pe care eu le văd esenţiale: „răbdarea” şi „adevărul”.
„De ce răbdare?” „Nu e un concept prea învechit?” „De ce să aştept înainte de a începe o relaţie de prietenie?” „Care ar fi motivele?” Înţeleptul Solomon, sub inspiraţia Spiritului Sfânt, afirmă: „Vă jur, fiice ale Ierusalimului, pe gazelele şi cerboaicele de pe câmp, nu stârniţi, nu treziţi dragostea, până nu vine ea” – Cântarea Cântărilor 3,5. De ce? Un argument în sensul răbdării este că noi, tinerii din generaţia de azi, suntem mult mai puţin maturi decât cei din generaţiile trecute, la vârsta noastră. Superficialitatea vremurilor nu ne formează, ci prelungeşte infantilismul nostru mai mult decât trebuie. Un alt argument: „Dacă mă aventurez într-o relaţie de prietenie şi ea va fi un eşec, oare nu vom ieşi amândoi răniţi? Sunt eu gata să-mi asum responsabilitatea unei relaţii de prietenie?”
Debutul precoce al relaţiilor afective la tineri porneşte de la câteva premize false: „toţi cei din jur au prieten(ă)”, „părinţii mei erau căsătoriţi la vârsta mea”, „după ce mă căsătoresc, nu voi mai fi ispitit”, „sunt incomplet(ă) fără un partener de viaţă”, „mi-e teamă de singurătate”. Pentru toate aceste idei preconcepute, Biblia oferă răspunsuri. Unora, Dumnezeu ne spune prin Cuvântul Sfânt să nu ne potrivim chipului veacului (Romani 12, 2), altora să selectăm cu grijă sfaturile părinţilor, ascultând de ei „în Domnul” (Efeseni 6,1). Altora, Domnul ne aşează în faţă modelul apostolilor de celibat în curăţie.
Nu este o crimă să fii singur! Nu este o boală să fii singur! E chiar de folos să trăieşti în solitudine în anumite momente din viaţă. Sau o viaţă întreagă. De pildă, înainte de a avea prietenă, pot încerca să pătrund sensul amiciţiei universale, am posibilitatea şi timpul să-mi fac amici în care să investesc şi pe care să-i iubesc. Aş putea utiliza timpul solitudinii mele pentru a mă concentra asupra profesiei. Iar în loc să mă plâng de ispitirile nenumărate, acum pot exersa autocontrolul şi stăpânirea de sine, virtuţi care-mi vor fi indispensabile în căsnicie. Singurătatea poate fi dimensiunea existenţei mele în care să mă descopăr şi să-L descopăr pe Dumnezeu. Singurătatea e pregătită pentru a fi creuzetul în care Duhul Sfânt face din mine „un iubitor de Cristos”.
Pe de altă parte, pe tinerii care au început o relaţie de prietenie (evident, în sensul căsătoriei), Domnul Isus îi sfătuieşte să aşeze relaţia lor pe coordonata adevărului. Subsemnatul are probleme la capitolul ăsta, dar învaţă şi el… Trebuie să cunoaştem puţin psihicul uman pentru a înţelege cât de greu şi totuşi cât de benefic este pentru doi prieteni să spună unul altuia adevărul. Fetele văd monocromatic o relaţie de prietenie. O fată ştie adesea, foarte clar, şi încă de la începutul relaţiei, dacă un băiat este potrivit pentru a-i fi soţ sau nu. Pulsiunile lui, emoţiile lui, trăirile lui afective sunt asemeni unui curcubeu. Azi vede în roşu, mâine în violet, poimâine în verde. Cu toată aprecierea faţă de „specia masculină” – nomenclatură pentru care ar trebui să primesc brevet de inventator -, „cea dintâi creată”, la care subscriu cu mare drag, sunt nevoit să afirm că fetele ne întrec în introspecţie şi deducţie. Pe seama acestor daruri, exponenta genului feminin ştie „ce” şi „pe cine” vrea, în timp ce el se frământă continuu. Mai sunt şi excepţii, recunosc. Cunoaşterea acestor diferenţe şi respectarea partenerului – ipotetic – ar fi de dorit să-i conducă pe cei doi la a căuta mai stăruitor voia lui Dumnezeu cu privire la unirea lor în tainica şi sfânta căsătorie. Adevărul lui Dumnezeu în noi ne va elibera întotdeauna şi, într-o relaţie, ne va da direcţia reală.
Confundăm dragostea cu dorinţa de a iubi. Ne lăsăm presaţi de prieteni sau de familie să intrăm în „prietenia pre-mariaj” înainte de vremea hotărâtă de Dumnezeu pentru noi. Căutăm în prietenie un remediu pentru singurătate sau pentru astâmpărarea poftelor. Pentru toate aceste cazuri, dragostea nu e nici în răbdare, nici în adevăr. Dragostea autentică apare în lumina cunoaşterii, clar, pur, mult mai profund decât orice impuls sexual generat de frumuseţea exterioară.
Dragostea reală nu vine decât în sfera binecuvântării Domnului Isus! Dacă nu-L iubim pe Isus, nu vom şti să iubim nici o altă fiinţă din universul acesta. Dacă avem în piept căldura Domnului Cristos, vom rezista şi frigului şi întunericului şi vânturilor şi ploilor căsniciei viitoare. Dacă nu-L avem pe Domnul Isus alături, azi vom trăi iluzia iubirii, mâine ne vom trezi ca doi străini, care şi-au adus laolaltă singurătăţile. Şi de e grea singurătatea unuia, cât de cruntă e singurătatea în doi! 

„Rege al Iubirii, Doamne Isuse Cristoase, Cel cândva în mormânt cu trupul – din iubire -, în Iad cu Spiritul – din iubire -, pe tron cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – din iubire -, Cel ce eşti acum mereu printre noi şi în noi – din iubire -, luminează-ne mintea ca să înţelegem şi să trăim dragostea în răbdare şi adevăr. Căci Tu eşti răbdarea şi adevărul pentru noi şi Ţie slavă Îţi înălţăm, acum şi pururea şi-n vecii vecilor.” Amin.

7 iunie 2007 –

Sa nu fim atat de ortodocsi

Intr-o seara, o tanara din Biserica noastra se apropie de mine, se prezinta si-mi propune un lucru amuzant. « Imi fac lucrarea de diploma pe tema convergente confesionale.Vreau sa te pozez in Biserica Catolica, asistand la slujba, si apoi si la seara de tineret evanghelica, Vox Dei. « Cativa tineri ii spusera fetei, studenta la jurnalistica, ca eu sunt catolic. Ca sa vedeti numai cat de mult ma cunosc tinerii din comunitate, ca nici ce confesiune sunt nu stiu. I-am explicat fetei ca am simpatie fata de anumite aspecte din lumea catolica, dar ca sunt protestant convins, motiv pentru care nu ma incadrez in tiparele proiectului ei. « Nu-i nimic », mi-a raspuns ea, « esti mai catolic decat multi dintre catolici ». Aici i-am dat dreptate, desi i-am refuzat respectuos propunerea.
De cateva zile, ascult un post de radio al miscarii evanghelice din cadrul Bisericii Ortodoxe, numita Oastea Domnului. O asociatie fata de care am deosebit respect si careia ii doresc sa creasca tot mai mult in aprofundarea mesajului cristic si in trairea lui ! Ostasii au un vorbitor de exceptie, un orator modern, erudit, profesor universitar la Institutul din Sibiu… mai multe detalii nu dau, pentru a nu i se descoperi identitatea. Hei, acest preot modern este apreciat tare mult de ortodocsii din tara intreaga. E chemat la fel de fel de conferinte si are nenumarate emisiuni la radio. (Intr-o vreme, eram si eu fascinat de unii predicatori protestanti. Acum nu mai sunt de nici unul. Ba chiar am inceput sa recunosc valori autentice in cei mai putini cunoscuti dintre ei. Cand se ajunge la un cult al predicatorului respectiv, va sfatuiesc sa nu-l mai prea ascultati ! « La pomul laudat sa nu te duci cu sacul, ca vei gasi mere care arata bine, dar care au coaja injectata, sunt asa-zisele mere dopate ». Asa si cu vorbitorii !). Hei, intr-o astfel de conferinta, transmisa in direct, preotul predicator modern este intrebat la un moment dat de unul dintre tineri : « Parinte, cum sa ne raportam la cei care au alte credinte decat noi ? » Nu stiu ce gest a facut « parintele », imi pot doar imagina, atat ca toti tinerii « ortodocsi din cale afara » au inceput sa rada si sa aplaude. Si apoi a inceput ofensiva. Nu ma opresc la toate confesiunile, ci doar la cele mai agresiv criticate : cultele catolice si denominatia baptista. Asadar, spune parintele, «Isus i-a zis lui Petru : inapoia mea, Satano ! Si Petru s-a dus la Roma ! » Stim cu totii ca la Roma se afla Papa… Apoi, ca se creaza un intreg imperiu catolic in Ardeal si ‘astia’ pun mana pe toate resursele financiare, administrative, politice, etc. Isi revendica chiar si mortii, care nu sunt ai lor. Cat despre baptisti, « funiile lor sunt prea scurte pentru fantanile ortodoxe », iar « raul ortodox a fost atat de puternic si involburat incat a dat peste el, creand baltile baptiste, care ‘put’ , baptistii au un « zambet » al lor specific si « baptistii ajung in cer, doar mai sunt si alte companii aeriene ; dar « compania noastra ortodoxa » este cea mai buna si mai sigura ». Raman aici cu relatarea. Am vrut sa ne facem o idee. Dupa terminarea conferintei radio, am mers la o batranica careia aveam sa-i fac o injectie. Era din confesiunea mea, de « balta » , ca sa-l citez pe parinte, citea din Biblie. Pe centru m-am intalnit apoi cu o sumedenie de alti tineri din aceeasi « balta » cu mine, dar paradoxal, miroseau a Cristos ! Frumusetea noptii si a oamenilor dragi intalniti mi-a golit tolba de sageti pe care « luptatorul cu fundamentalismul religios » din Andrei P. o are…
Sa mergem pe drumurile Sibiului ! Sa admiram cladirile ! Sa citim inscriptiile institutiilor de cultura ! Sa ne amintim ca Sibiul este capitala culturala a Europei pentru anul acesta. Sa mergem apoi in Oltenia ! Sa comparam cu orice oras de acolo! Superstitie, vrajitorie, bodegi la tot pasul. Puterea, civilizatia, cultura Ardealului si a Banatului provin din prezenta, in aceste binecuvantate teritorii, a catolicismului si a protestantismului. Liceele sibiene, spitalele poarta emblema slujirii unor oameni cu adevarat dedicati lui Dumnezeu, din ambele curente crestine « nonortodoxe ». Veti spune : « nu, e gratie sasilor si ungurilor ». Insa sasii erau majoritari protestanti, iar ungurii cam jumatate catolici, jumatate protestanti (reformati). Fara nici o tendinta de a nega contributia imensa pe care spiritualitatea majoritara, ortodoxa, a oferit-o Romaniei, sa nu uitam marturia pe care credintele occidentale au lasat-o in tara noastra ! Patapievici spunea : « un oras e cu atat mai sanatos, cu cat in el sunt prezente cat mai multe confesiuni ».
Diversitatea este un factor de echilibru social, nu stiu de ce noi romanii suntem frustrati permanent de faptul ca celalalt nu este dupa « chipul si asemanarea noastra ». Sa fie oare pentru ca nu avem constienta valorii de sine, ca si popor, ca si indivizi, ca si Biserica ?
« A fi ortodox inseamna a da cu pumnul in cel care nu e ortodox », spunea preotul predicator profesor (s.a titluri). Iubiti prieteni, vedeti cum fundamentalismul asta il gasim la orice nivel, pornind de la Biserica? Cand mi-am vizitat ultima oara profesorul de psihiatrie, pe coridor era scris un mesaj pentru toata sectia, afisat pe hol. Nu mai stiu sa-l redau integral, dar ideea era ca « putem colabora unul cu celalalt sau putem sa traim in aceeasi imbacsita atmosfera guvernata de suspiciune si neincredere ». Am cuplat la spusele domnului profesor si cred ca nerecunoasterea meritelor unui emerit medic sta, in primul rand, in calitatea oamenilor care-i stau alaturi sau care nu-i stau alaturi pentru ca sistemul, el insusi “infect, paranoid, fundamentalist”, i-a aruncat in alte sfere, pe criterii absurde. La orice nivel, in Romania se poate testa principiul acesta: “a fi… inseamna a da cu pumnul!”
Si totusi se poate si altfel. Chiar in ziua absolvirii mele primesc un mesaj : « Ma numesc Doru, …, te-am vazut pe forumul catolic, -unde tot cu ortodocsii ma cert, nu stiu cum se face-, si vrem sa te invitam la Oradea, la cateva biserici. Ideea parea buna si totusi nebuna. Domnul Doru era penticostal… (Acum, pentru cei care nu stiti, protestantismul este o religie care pune mai putin prêt pe misticism, in care delirul mistic nu se intalneste. Este credinta fondata numai pe Biblie, cu un deosebit interes fata de citirea si explicarea in detaliu a Scripturii si apoi fata de trairea crestina practica, de zi cu zi si schimbare launtrica. Dezavantajul protestantismului este absenta unei dimensiuni mistice, a unei interfate tainice Dumnezeu –om. Penticostalismul, pentru sociologul din mine, aduce in crestinismul protestant dimensiunea mistica, care exista in Biserica primara sub forma « xenolaliei ». Tendinta multor penticostali este de a fi persoane emotionale, intr-o permanenta cautare de experiente extrasenzoriale cu Dumnezeu « Asadar, doream sa ajung la Oradea, dar nu aveam incredere in cel la care voi merge. Si totusi, Oradea, orasul cu poate cei mai multi evanghelici din tara, centru de referinta al protestantismului evanghelic baptist si nu doar, ma atragea prea tare. Mi-au trecut mie prin minte tot felul de scenarii, cum ca nu mai plec de acolo neexorcizat de penticostali, dar nu a fost asa. Am ajuns in Oradea, la casa celui ce m-a invitat. Am intrat in bucatarie. Pe perete, un calendar greco-catolic peste care era pus Rozariul. In dormitor, la vedere, asezata Psaltirea ortodoxa. O publicatie a Oastei Domnului “imi zambea” de pe masa. “Eu ma credeam “crestin cu viziuni largi” inainte de a veni la dvs. Nu pot decat sa ma smeresc in fata dvs « , i-am spus gazdei. Fratele mi-a spus atunci o intamplare dintr-un sat de langa Oradea. Preotul ortodox, in duhul tipic al Ortodoxiei, obisnuia sa arunce cu noroi in evanghelicii din sat, oridecateori prindea ocazia sa gaseasca unita toata comunitatea. Odata, satui de predicile lui, credinciosii « ortodocsi », subliniez « ortodocsi », din parohia sa i-au spus : « Parinte, pleaca de la noi ! Daca nu stii sa cultivi iubirea, nu sadi ura ! »
Ce diferenta enorma: parintele Trifa, intemeietorul Oastei Domnului, spunea odinioara ca romanii nu traiesc o viata ancorata in Evanghelie, iar Traian Dorz , un alt lider al Oastei, afirma: “Biserica noastra (Ortodoxa adica), L-a lepadat pe Cristos ». Smerenia unor astfel de parinti ai spiritualitatii ortodoxe a fost rasplatita de Dumnezeu printr-o miscare activa, vie, animata de interventia puternica a Duhului Sfant. Astazi, ostasii au uitat vremurile in care ei insisi erau persecutati de Biserica Ortodoxa si au inceput ei sa-i persecute pe altii ! Iar smerenia de ieri a devenit atotsuficienta imbracata in haine de eruditie teologica universitara, dar fara autoritatea pe care o avea odata, gratie simplitatii si trairii curate. Pacat !
In concluzie, sa nu fim atat de ortodocsi incat Domnul sa spuna ca suntem prea « ortodocsi » pentru El, sa nu fim atat de catolici incat sa Ii luam lui Isus dreptul de a fi universal, sa nu fim atat de baptisti incat sa uitam sa spunem asemeni « baptistului Ioan » ca nu suntem vrednici nici macar sa-I dezlegam Domnului Isus curele incaltarilor, sa nu fim atat de penticostali incat sa uitam ca fara dragoste, chiar plini de daruri, suntem doar instrumente muzicale care fac zgomot, nu muzica…
Si, indiferent de avionul cu care vom merge spre cer, sa intelegem odata pentru totdeauna ca traiectoria e Una, purtand numele Isus Cristos, iar motorul este inima Porumbelului Duh Sfant, Cel care ni-L aduce pe Tatal si pe Fiul nu mai departe de noi, cutezatorii spre inaltimea eternitatii cu Dumnezeu!

Instinctul patern al lui Dumnezeu

Am intenţionat să încep reflecţia utilizând o comparaţie între instinctul matern uman şi dragostea Tatălui din ceruri. Mi-am amintit însă de mulţimea copiilor avortaţi, de multe cămine ce adăpostesc, în lumea întreagă, copii părăsiţi şi mi-am spus că nu e tocmai potrivit să folosesc acest exemplu. Am găsit însă pe internet un articol interesant, scris de un iubitor al animalelor. Acesta relatează cum, în urmă cu câţiva ani, a mers pentru prima oară cu Tina, căţeaua sa, la „Grădina zoologică”. Această vizită urma tocmai după ce puii săi fuseseră îndepărtaţi de ea, iar Tina era copleşită de tristeţe. Să-l lăsăm însă pe autorul articolului să continue povestirea: «Fără să vreau, observam reacţiile pe care le avea în faţa cuştilor diferitelor animale. Vederea elefantului a făcut-o să-şi înalţe capul mirată şi să tragă aerul puternic pe nări. Apoi a ridicat o lăbuţă din faţă şi a încremenit aşa câteva momente. ‘Ce animal ciudat! Ce mare, ce calm şi ce nas lung are’ – parcă voia să-mi spună. Într-o cuşcă, pe o alee lăturalnică, se învârteau nervoşi câţiva lupi. Imediat ce i-a văzut, Tina a început să latre furios, părul de pe spate i s-a zbârlit, iar lesa a devenit elementul-cheie în încercările mele disperate de a o îndepărta de cuşca respectivă. Tot lesa a salvat şi păunul colorat care se plimba ţanţoş într-un ţarc. ‘Pe ăsta l-aş fi mâncat cu fulgi cu tot, dacă m-ai fi lăsat’, îmi arunca Tina priviri rugătoare, ‘Ia uită-te la el ce înfumurat e, nu te calcă şi pe tine pe nervi?’ În schimb, când am trecut pe lângă cuşca tigrului, şi-a pus coada între picioare, capul în pământ şi a grăbit pasul. ‘Eu mă grăbesc, am alte treburi, tu poţi să stai aici cât vrei’, mi-a transmis ea.
La un moment dat, am trecut pe lângă o cuşcă ce părea goală. Am mers mai departe, însă Tina s-a oprit. Am întors capul şi în clipa aceea am văzut şi eu ceea ce îi atrăsese atenţia. Lipiţi de gardul de sârmă stăteau nişte pui de vulpe. Cred că nu împliniseră nici măcar o săptămână. Erau jigăriţi şi tremurau de frig din toate încheieturile. Tina s-a lipit şi ea de gard şi a început să schelălăie uşor. Simţind laptele matern de care fuseseră lipsiţi în ultimele zile, puii de vulpe, care erau puţin mai mari decât pumnul meu, şi-au înălţat boticurile în aer şi au început să adulmece cu nesaţ. Această scenă, în care instinctul matern al Tinei vibra prin toată fiinţa ei, m-a impresionat extraordinar” (Dragoste de mamă, Axon Alexandru).
Hei, pentru a afla ce s-a întâmplat cu puii de vulpe haideţi să pacurgem reflecţia noastră în întregime!
Martorii vieţii, morţii şi învierii Domnului Isus au avut o surpriză extraordinară atunci când Cristos le-a vorbit despre Înălţarea Sa. Întotdeauna Domnul S-a arătat aplecat spre oameni, nu înălţat deasupra lor. În plus, în toată vâltoarea lumii desacralizate, Isus era singurul care ar fi putut aduce o rază de sfinţenie. Mai erau încă multe întrebări de lămurit, multe trupuri şi suflete de vindecat. De pe muntele Măslinilor, Domnul se înalţă însă la cer! Este vreme de înălţare. Dar ce vor face ucenicii fără El? Ce va face Maica Sfântă? Ce va face lumea întreagă fără Isus?
Cu 850 de ani înainte de Cristos, înălţarea lui Ilie prefigura Înălţarea Domnului şi, deasemenea, înălţarea drepţilor în vremea cea de pe urmă (1 Tesaloniceni 4, 16). Ilie lăsase pe pământ un singur martor, pe Elisei, discipolul său. Isus a lăsat în urmă milioane de martori care l-au văzut înălţat prin ochii apostolilor şi ai credinţei. De la răsărit până la apus, în orice clipă, creştinii înalţă spre cer cântare şi rugăciune de biruinţă.
Interesant este faptul că Elisei avea o slujbă modestă. Scriptura îl descrie pe Elisei drept cel care «turna apă pe mâinile lui Ilie» (1 Regi 3, 11). Trebuie să ne imaginăm faptul că nici Ilie nu trăia o viaţă comfortabilă. Mântuitorul însă a fost robul tuturor. Când a început să investească în ucenici, i-a avertizat mai dinainte de orice lucrare că «Fiul Omului nu are nici măcar unde să-Şi plece capul». Acum, iată-L pe Domnul pe Muntele Înălţării, la poalele căruia se află Grădina Ghetsimani, locul agoniei de dinainte de răstignire. Întâmplătoare aşezare? Nu cred. La poalele Muntelui Înălţării stă Grădina Smereniei. La baza proslăvirii stă umilinţa.
Cu mantaua sa, Ilie loveşte apele care se despart. În înţelegerea Bisericii şi în deplină concordanţă cu ansamblul Scripturii, «mantaua» reprezintă Cuvântul divin şi Spiritul Sfânt, iar «apele» – moartea. Atunci când Ilie este ridicat la cer, lui Elisei îi rămâne mantaua. Atunci când Domnul Isus se înalţă, pe pământ rămâne Cuvântul. Prin viu grai şi prin colecţia de scrieri nou-testamentale. Ca şi altădată, Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, despică apele morţii, la care suntem condamnaţi cu toţii prin păcat. Indivizii, familiile, societăţile, naţiunile care acordă un respect deosebit Sfintei Scripturi se bucură de o expansiune morală şi materială extraordinară. Acelaşi Cuvânt din faţa căruia apele se retrăgeau în semn de închinare – 2 Regi 2, 8 – acelaşi Duh prin care apele erau purificate la simpla Lui atingere – 2 Regi 2, 22 – sunt astăzi la lucru. În inimile gata să-l primească, Cuvântul va clădi un om nou, sfinţit, care se aseamănă din ce în ce mai mult cu Fiul lui Dumnezeu. Dar Cuvântul nu ar avea nici un folos dacă Spiritul Sfânt nu ne-ar conştientiza «cine suntem noi şi cine este Dumnezeu». Coarda sufletului nostru care vibrează cântarea veşniciei nu poate fi atinsă decât de dumnezeiescul Duh Sfânt. Prin Spritul Său, Isus nu doar că rămâne cu omul, ci rămâne în om, «în centrul castelului interior», cum descria lăuntrul sfânta Tereza de Avilla.
Fără Domnul Isus, omenirea pare abandonată. Însă prin Înălţarea Domnului şi Pogărârea Duhului Sfânt, Cristos este mai aproape de noi ca niciodată. Spiritul Sfânt zămisleşte omul cel nou, imitator al Celui de-al doilea Adam, omul care poartă în el întreaga Sfântă Treime.
Ce s-a întâmplat însă cu puii de vulpe? Proprietarul Tinei s-a apropiat de îngrijitor, cerându-i permisiunea să-i ducă acasă: „‘Au nevoie de o mamă… i-aş putea lua eu, dacă este posibil…’, am replicat pe un ton timid. În momentul acela, o lumină s-a aprins în ochii îngrijitorului. Ţinea foarte mult la animale. ‘Desigur! O să vorbesc eu mai târziu cu administratorul, dar nu cred că o să fie vreo problemă’. Aproape că plângea de bucurie. ‘Numai să-i aduceţi înapoi când se pun pe picioare’. Prin acest gest, i-am făcut fericiţi pe căţeaua mea Tina, pe un îngrijitor cu un suflet mare şi am salvat de la o posibilă moarte patru pui de vulpe. După trei luni de zile, am adus înapoi la Grădina zoologică patru vulpiţe vioaie şi sănătoase », încheie povestirea iubitorul de animale.
Înfiaţi prin Isus Cristos. Acesta este statutul copiilor lui Dumnezeu. Sub ocrotirea Domnului Isus, «puii pricăjiţi, obosiţi de lupta cu poftele firii», devin puternici, «pregătiţi pentru Rai». Tatăl ar putea să ne lase acolo, în agonia păcatului. Dar e gata să ne hrănească cu «laptele duhovnicesc» şi nu doar. Un singur inconvenient are comparaţia noastră. Puii nu au putut alege înfierea lor de către Tina. Noi avem libertate deplină de a-L alege sau de a-L respinge pe Domnul Isus. S-ar putea să credem că vom trăi şi fără de El. Şi vom trăi un timp… câteva clipe în cuşca vieţii terestre. Când orologiul va bate prima clipa a libertăţii veşniciei, se va vedea că doar cei ce s-au lăsat înfiaţi de Cristos au forţa de a trăi etern.
Isus nu ne-a părăsit prin Înălţarea Sa ! Ce dreptate au sfinţii: «Isus S-a înălţat la Cer pentru ca Cerul să se pogoare în noi!» 

Grăit-am ieri cu Domnul prin lacrimi, şi am spus: De noi cum nu Ţi-e silă, preascumpul meu Isus? Cum nu-Ţi întorci Tu faţa cu silă de la noi, Şi cum mai vrei să suferi, făptura de noroi? Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat, Cel care peste aripi de îngeri a călcat? Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o fereşti, În tină omenească să nu Ţi-o murdăreşti? Cum poţi să suferi Doamne miros de putregai, Când ai tămâia dulce a crinilor din rai? Cum poţi să rabzi ocara, Tu, Doamne preaslăvit? Cum suferi bezna noastră, Tu, soare strălucit? Şi cum fiind căldura iubirilor cereşti, În inima mea rece Tu vrei să locuieşti? Tu, Cel ce stai în cerul cu mari luminători, În iadul meu, Stăpâne, cum vrei să Te cobori? Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu Ieşi de la mine Doamne că păcătos sunt eu. Dar n-ai plecat, ba încă cu pasul Tău curat Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat. Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curăţit, Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit, Cu focul Tău pe mine cel rece m-ai aprins, Şi peste sărăcia mea goală ai întins Un colţ al hainei Tale, şi m-ai făcut bogat, Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat, Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput, Şi sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut… Zorica Latcu – Maica Teodosia

17 mai 2007 –

Demoni sau sfinţi?

Foarte mulţi convertiţi la creştinism din ţările păgâne au aceeaşi reacţie atunci când vizitează comunităţile religioase occidentale: „În biserică, oamenii sunt îngeri. În afară, demoni”. De atâta vreme, noi, creştinii „minoritari” din România purtăm în gând dorinţa comuniunii de credinţă cu fraţii noştri de peste hotare, din acele teritorii unde denominaţiile noastre au nu doar confortul numeric, ci şi apreciere generală. Un catolic tânjeşte să viziteze Italia, un protestant America. Ajunşi în ţinuturile unde „curge lapte şi miere” amândurora le vor fi înşelate aşteptările. Este o lege care guvernează orice structură socială, lege surprinsă profund de un sociolog francez: „Agresiunea externă creşte riscul coeziunii interne” – Causer. Biserica persecutată este Biserica glorificată, sângele martirilor, sămânţa creştinilor. Cu toate acestea, credinţa oamenilor lui Dumnezeu a fost puternică în orice vreme. Iar ceea ce ar trebui să ne intereseze este credinţa noastră, a dumneavoastră şi a mea, în parte. În fond, nivelul de credinţă al Bisericii contemporane este în relaţie directă cu măsura credinţei noastre.
*
Cred că una dintre motivaţiile pentru care lucrările sfinţilor au rămas consemnate în istoria umanităţii este şi aceasta de a ne servi drept model al iubirii de Dumnezeu şi de semeni. Dacă ar trebui să asociez numele sfinţilor practici cu o virtute anume, m-aş gândi, în primul rând, să pun în dreptul lor termenul „credinţă”.
Aţi pune copilului dvs. numele „Paraschiva”? Dacă nu toţi, cei mai mulţi nu aţi face-o. În satul natal al părinţilor mei, trăia o doamnă cu numele acesta. Lumea rurală păstra, cu ceva timp în urmă, o oarecare „pietate populară” pe care oraşul o lepădase de mult. Poate că era cândva „la modă” numele acesta, cum sunt multe altele astăzi. Sau poate că părinţii acestei doamne cunoşteau câte ceva din istoria de viaţă a sfintei Paraschiva. Şi au văzut în acest personaj fabulos un om al credinţei, ale cărui realizări duhovniceşti le-ar dori orice iubitor de Cristos pentru descendenţii săi. Nu putem şti. De pildă, ai mei părinţi mi-au pus numele „Andrei” pentru că m-am născut pe 30 noiembrie, dată la care, în ritul bizantin, se aminteşte despre apostolul Andrei. Nici prin minte nu le-a trecut să lege persoana mea de credinţa apostolului; ei nu, dar Altcineva da. Această sfântă Paraschiva, despre care noi, creştinii moderni, cunoaştem atât de puţin, s-a născut într-un sat din Tracia, dintr-o familie de credincioşi bogaţi. La o vârstă fragedă, copila aude la slujbă cuvintele Mântuitorului, prin citirea Evangheliei: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-Şi ia crucea şi să mă urmeze” – Matei 16, 24. Ieşind din Biserică, Paraschiva întâlneşte un sărac căruia îi dăruieşte hainele sale scumpe. Este doar începutul dedicării sale. Este prima faptă a credinţei pe care noi o păstrăm. Au urmat altele şi altele până la sfârşitul vieţii, când Preaiubitul inimii ei a chemat-o Acasă.
**
Am citit cu fervoare Iacov 2. De la început şi până la sfârşit. L-am citit şi recitit de multe ori înainte. Priveam mereu textul acesta ca pe un punct de controversă între catolici şi protestanţi, între teologia lui Iacov şi cea paulină. Însă, ca niciodată până acum, mesajul Duhului Sfânt, cel ce a grăit prin Iacov, mi s-a părut clar, concis, uşor de asimilat, în acord cu spiritul nou-testamental şi departe de a se dori, prin el însuşi, o controversă teologică. Iacov porneşte de la o realitate a Bisericii primare şi anume faptul că felul în care sunt văzuţi săracii este diferit de modul preferenţial în care sunt primiţi bogaţii în comunitatea religioasă. Acest punct este începutul unei mirobolante prelegeri despre credinţa reală.
Atât Biblia, cât şi Tradiţia Patristică consideră o credinţă care nu se exprimă prin fapte o „credinţă drăcească”. Apostolul Iacov spune: „…dar şi dracii cred… şi se-nfioară” – Iacov 2, 19b. Sunt mulţi oameni care cred, intelectual, întreaga Scriptură. Sunt mulţi care ştiu că există un Dumnezeu, un Mântuitor, un Mângâietor. Eşti uimit să constaţi faptul că ştiu pe de rost versete întregi. Le place chiar să asiste la serviciile de cult şi sunt primii care se oferă atunci când Biserica întreprinde vreo acţiune caritabilă. Unii se laudă cu spiritualitatea lor prin fel de fel de emisiuni. Celor familiarizaţi cu cele sfinte, celor care-şi trăiesc viaţa în părtăşie smerită cu Domnul, le e uşor să descopere falsul credinţei lor. Întrebarea acută care se pune este: „În care categorie intră credinţa mea? Dincolo de aparenţe, în esenţe, în adânc, aparţin lui Cristos? Mă leagă credinţa mea de cer? Faptele mele despre ce fel de credinţă vorbesc?”
Spiritul Sfânt ne oferă câteva criterii prin care ne putem „testa” credinţa. Un prim criteriu de disociere între cele două tipuri de credinţă, cea drăcească şi cea a sfinţilor este cel cu care Iacov îşi începe „dizertaţia” despre credinţă şi fapte. O credinţă pasivă, moartă, firească, îi priveşte pe oameni diferenţiat: bogat şi sărac, intelectual şi necalificat, român şi rom, membru al aceluiaşi cult cu al meu şi frate, indiferent de religie, etc. În credinţa pasivă există iubire, dar una sectară, exclusivistă, limitată la imediata vecinătate a Eului. Credinţa activă caută să-i cuprindă pe toţi, vede dincolo de aparenţe, caută frumosul din om, fără să nege însă, măcar pentru o clipă, realitatea obiectivă. Maica Tereza povesteşte cum a luat un boschetar muribund de pe stradă, spre a-l conduce la sanatoriul înfiinţat de ea: „Nu voi uita niciodată momentul în care am adunat un om de pe stradă. Era acoperit de viermi. Faţa lui era singurul loc neatins. L-am adus în căminul pentru muribunzi şi nu mi-a zis decât: ‘Am trăit ca un animal pe străzi, acum voi muri ca un înger iubit şi alintat’.” Credinţa pasivă vede viermii, cea activa faţa luminoasă. Credinţa drăcească vede animalul, credinţa sfinţilor vede îngerul. Cumva, fiecare vede în altul ceea ce este el însuşi.
Credinţa pasivă mărturiseşte un adevăr, credinţa activă trăieşte Adevărul, îl practică (v. 19, 21, 25).
Apoi, credinţa moartă nu este gata să-şi asume riscuri. În opoziţie cu prima, credinţa vie sacrifică totul. Să privim la Abraham! Dumnezeu îi făcuse promisiunea că va fi părintele spiritual al poporului ales. Anii au trecut şi Sarah nu a rămas însărcinată. La bătrâneţe, promisiunea Domnului se împlineşte. Speranţa renaşte în Abraham. Dumnezeu îl iubeşte, el are preţ în ochii Creatorului, e cuprins în planul Său şi pomenirea sa nu se va şterge. Fiul promis vine. E frumos la chip şi cu o minte ageră. Dumnezeu îi spune însă lui Abraham să-l jertfească pe Isaac. Pe cel graţie căruia pomenirea sa pe pământ nu s-ar fi şters în veac. Abraham e gata să sacrifice totul. Ca o reverberaţie din timpurile Genezei până în Apocalipsa post-modernismului nostru fapta lui Abraham rămâne mărturie a credinţei veritabile. Un alt exemplu: Maica Tereza a fost surprinsă de credinţa unei femei sărace, mamă a opt copii. Într-o zi, sfânta a adus acestei familii orez. Mama dă jumătate din orezul primit copiilor. Cu cealaltă jumătate, iese din casă. O dăruieşte familiei vecine de musulmani. „De ce?”, întreabă Tereza. „Pentru că şi ei au nevoie”, vine răspunsul. De ce? ar trebui să ne întrebăm şi noi. Pentru că sacrificiul face parte din ecuaţia credinţei.
În sfârşit, poate cea mai dureroasă caracteristică a unei credinţe drăceşti este aceea că ea dă iluzia mântuirii – Matei 25, 41. Credinţa sfinţilor va surprinde prin răsplătirea neaşteptată – Matei 25, 31-46.
***
Credinţa sfinţilor, credinţa dracilor… Pe unde ne găsim? Încă Apa Vieţii curge. Încă mai e vreme de convertire. Încă mai e har pentru noi. Profesorul de psihiatrie al facultăţii de medicină sibiene spunea în faţa unui auditoriu laic: „Credinţa cuiva poate ‘trezi’ cele mai puternice izvoare latente de vindecare. O credinţă reală poate săvârşi minunea”. Să rămânem cu acest gând frumos: o credinţă reală poate să schimbe lăuntrul, să sfarme păcatul, să reaşeze chipul lui Isus în noi toţi. Credinţa sfinţilor poate să topească gheaţa, să pună întunericul pe fugă, să alunge incertitudinea, teama şi moartea.
În cele câteva ore din noaptea lumii, să alegem să mergem cu Lumina, făcându-i loc Domnului Isus în noi! Mâine, când zorii vor veni, să nu cumva să fim găsiţi ca şi fii ai întunericului. Şi doar când Domnul Isus „va intra la noi, va cina cu noi şi noi cu El” – cf cu Apocalips 3, 20 -, credinţa sfinţilor va fi a noastră şi noi vom fi sfinţi, uniţi cu Dumnezeu pentru veci. Amin.

10 mai 2007 –

Recuperarea demnităţii

La cursul de bio-etică, discutându-se subiectul „euthanasia”, am fost confruntat cu întrebarea: „Cum poţi lăsa un suferind de o boală cronică, într-un stadiu terminal, să supravieţuiască, îndurând cele mai cumplite chinuri? A-i curma viaţa nu ar reprezenta o dovadă a respectului pentru demnitatea umană?” Atunci mi-am pus serios întrebarea: „Ce este demnitatea?” După ce mi-am dat răspunsul, în minte mi-au venit exemplele unor cunoştinţe, unele demne, altele nedemne. Curios este faptul că mulţi handicapaţi fizic şi mental, mulţi bolnavi fără nădejde, emană o veritabilă demnitate, în timp ce oamenii sănătoşi, bogaţi, frumoşi, inteligenţi par aşa de săraci în această virtute. La Rochefaucald spune: „Există o demnitate care nu atârnă de noroc, este o anumită atitudine care ne distinge şi care pare a ne destina pentru lucruri mari, este preţuirea pe care ne-o dăm singuri, fără a ne da seama. Prin aceasta, câştigăm respectul celorlalţi oameni şi, de obicei, ea este aceea care ne pune deasupra lor mai mult decât naşterea, funcţiile şi decât însuşi meritul”. Iată cum, din nou, alunecăm pe o pistă greşită. Legăm demnitatea de lucruri exterioare. Oricât vom încerca să schimbăm contextul, vom avea surpriza să aflăm că, în căutarea propriei noastre demnităţi, suntem la fel de puţin respectabili ca la început. Îmi iau o slujbă nouă, am mai mulţi bani. Îmi cumpăr haine de valoare şi, dacă se poate, ţin eticheta la vedere, pentru ca prietenii mei să vadă că am vestimentaţie de firmă. Treptat, numărul amicilor creşte în progresie geometrică. Îmi sunt mai aproape mai ales când au nevoie de împrumuturi. Mă analizez şi îmi pun pe drept întrebarea: „Ce respectă prietenii mei la mine? În relaţiile noastre, eu am demnitate sau banii mei?” Cunosc oameni care leagă demnitatea cuiva de statutul său marital. Sunt foarte mulţi români care gândesc aşa. Un păstor de suflete mă înţeapă periodic: „Mai ai un pas până vei deveni doctor adevărat. Îţi lipseşte o coastă…”, o soţie adică.
Am căutat câteva definiţii ale conceptului de demnitate. Demnitatea e „autoritatea morală”, „prestigiul cuiva”, „gravitatea”, „măreţia”, „rangul”, „funcţia” sau „însărcinarea înaltă”. Demnitatea este „valoarea supremă a omului şi a naţiunii”, „măsură de apreciere între oameni”, „procesul de apreciere a individului ca om”. Fiecare om doreşte să fie demn. Pentru orice nevoie şi dorinţă există un substrat real şi un răspuns adecvat. Substratul ar trebui căutat pe undeva în primele declaraţii ontologice: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune…” (Geneza 1, 31). După ce omul a fost creat, Dumnezeu a analizat întreaga Creaţie, în vârful piramidei căreia l-a aşezat pe om şi l-a declarat desăvârşit. Măreţia, autoritatea, demnitatea cu care omul a fost investit (Geneza 1, 28), încă din procesul „fabricaţiei”, explică foamea de demnitate a lumii întregi. Alegerea neinspirată, dar liber consimţită, a păcatului ne aruncă în abisul depărtării de Dumnezeu. Pachetul binecuvântării, care include demnitatea, este retras. Realitatea zilelor noastre, zugrăvită de Sfântul Părinte în mesajul „Urbi et Orbi” de anul acesta nu e decât proiecţia, peste veacuri, a rebeliunii faţă de Dumnezeu cu întregul Său sistem de valori:
„Câte răni, câtă durere în lume! Nu lipsesc calamităţile naturale şi tragediile umane care provoacă nenumărate victime şi uriaşe pagube materiale. Mă gândesc la ceea ce s-a petrecut recent în Madagascar, în Insulele Solomon, în America Latină şi în alte regiuni ale lumii. Mă gândesc la flagelul foametei, la bolile incurabile, la terorism şi la sechestrările de persoană, la miile de feţe ale violenţei – uneori justificată în numele religiei – la dispreţul pentru viaţă şi la violarea drepturilor umane, la exploatarea persoanei. Privesc cu îngrijorare la starea în care se găsesc nu puţine regiuni ale Africii: în Darfur şi în ţările vecine starea continuă să fie catastrofală şi din păcate situaţia umanitară este subevaluată; la Kinshasa, în Republica Democratică Congo, ciocnirile şi jafurile din săptămânile trecute suscită temeri privind viitorul procesului democratic congolez şi reconstrucţia ţării; în Somalia reluarea confruntărilor îndepărtează perspectiva păcii şi agravează criza regională, mai ales în ceea ce priveşte deplasările populaţiei şi traficul de arme; o gravă criză roade Zimbabwe, pentru care Episcopii ţării, într-un recent document, au indicat ca singura cale de depăşire rugăciunea şi angajarea activă pentru binele comun. De reconciliere şi de pace are nevoie populaţia din Timorul de Est, care se pregăteşte să trăiască importante alegeri electorale. De pace au nevoie şi Sri Lanka, unde doar o soluţie negociată va putea pune capăt dramei conflictului care însângerează ţara şi Afghanistanul, marcat de crescânda nelinişte şi instabilitate. În Orientul Mijlociu, pe lângă semne de speranţă în dialogul dintre Israel şi Autoritatea palestiniana, nimic pozitiv nu vine din păcate dinspre Irak, însângerat de masacre continue, în timp ce populaţia civilă emigrează. În Liban, paralizia care a cuprins instituţiile politice ameninţă rolul pe care ţara e chemată să îl desfăşoare în regiune şi pune în pericol viitorul ei. Nu pot, în fine, uita dificultăţile pe care comunităţile creştine din Ţara Sfântă le înfruntă zilnic şi exodul creştinilor de acolo, din leagănul credinţei noastre. Faţă de ei îmi reînnoiesc cu afecţiune expresia apropierii mele spirituale”.
Am fost cândva liberi să alegem între bine şi rău. Acum nu mai putem. Veninul şarpelui ne-a otrăvit fiinţele cu egocentrism. Suntem într-o criză a identităţii, ce atrage, automat, o criză a demnităţii noastre. Aşa gândeau şi ucenicii Domnului Isus. Tocmai în momentul în care promisiunile profetice păreau că-şi găsesc împlinirea deplină în Isus, Acesta suferă batjocură, e dat la moarte dureroasă, iar trupul Său e aşezat într-un mormânt al unui fariseu milostiv. Nici măcar nu îndrăznesc să iasă din cetate, de frica învăţătorilor Legii, sunt ascunşi într-o casă, în spatele unei uşi zăvorâte. Femeile mironosiţe pornesc să ungă corpul decedatului Isus cu miresme. Domnul murise într-o zi premergătoare Sabatului, iar sâmbăta ce urma le-a obligat să lase trupul neîmbălsămat. Chiar se gândeau cum vor putea deplasa piatra de câteva tone, cum vor putea trece de sigiliul roman, cum vor îndupleca puternicele gărzi, lăsate de strajă, să le ajute.. Surprinzător, îngerii le întâmpină cu vestea glorioasă: ” A înviat!” Ele merg degrabă la ucenici, le împărtăşesc minunea… iar evreii aceştia, fricoşi, disperaţi, închişi într-o odaie ascunsă, îşi redobândesc demnitatea. Frica de ieri devine curajul de a înfrunta moartea prin martiriu sau exil. Disperarea de ieri e înlocuită de speranţa într-o înviere mai bună. Închistarea de ieri e astăzi deschidere spre o lume întreagă, în evanghelizare şi misiune. Între ziua de ieri, când erau fără demnitate, şi azi există mesajul: „Cristos a înviat!” Ştiţi care este paradoxul? Nici un om nu a făcut nimic, vreme de milenii, pentru a redobândi demnitatea pierdută. Domnul Isus, deşi neîmpărtăşind alegerea păcatului, ne-a recuperat demnitatea prin moarte şi Înviere. Abia acum ceea ce spune Schiller se transformă din „utopie” în „realizabil”: „Demnitatea voastră e în mâinile voastre, păstraţi-o! Ea coboară cu voi! Cu voi se va înălţa!”
Demnitatea nu trebuie să depindă de culoare, sex, vârstă, naţionalitate, sănătate, stare civilă. Ci doar de o alegere: a fi sau a nu fi cu Isus, a-L primi sau a nu-L primi ca Mântuitor, a trăi sau a refuza minunea învierii tale prin El!
Cristos a înviat!

19 aprilie 2007 –

Chemarea la Înviere

http://embed.trilulilu.ro/audio/mariaeschimos/be027bb2a8c34a.swf
Cum sa-L intalnesc pe Hristos cel Inviat – Andrei Patrinca
Asculta mai multe audio Diverse

„Memoria aproape m-a lăsat, dar ţin minte două lucruri: că sunt un mare păcătos, iar Cristos un Măreţ Mântuitor.” – John Newton
Un călugăr catolic se roagă pentru mântuirea comunităţii pe care o slujeşte. Toate restaurantele din oraş se închid. Un preot ortodox sibian mijloceşte cu genunchii plecaţi şi cu lacrimi pe obraz pentru tinerii care trec pe lângă geamul său, îndreptându-se spre locurile pierzării. Nu peste multă vreme, el va iniţia cea mai cutremurătoare mişcare de regenerare spirituală şi morală a Bisericii Ortodoxe, care atinge şi astăzi mulţimi de inimi tinere. Un pastor baptist, în plenul senatului Statelor Unite, Îi cere iertare lui Dumnezeu pentru legiferarea păcatelor, îndrăznind să le numească. Rugăciunea lui întoarce mulţi americani la Domnul şi revigorează credinţa Bisericilor protestante din lumea întreagă. Continui cu exemple din imediata mea vecinătate. În noaptea de Revelion, primesc din partea uneia dintre cele mai strălucite minţi ale medicinii sibiene, o tânără catolică, următorul mesaj: „Ceea ce îmi doresc (pentru anul următor) pot exprima într-un cuvânt: ‘Isus’.” Cunoscând-o, o şi cred. Iar, în sfârşit, o bătrânică se aşează lângă mine de fiecare dată când merg la slujbă, întrebându-mă: „- Ai fost la cateheză?” „- Nu”, îi răspund de fiecare dată, „am făcut deja cateheza, nu aparţin acestei comunităţi religioase, nu am timp…”. Îmi zâmbeşte şi îşi reînnoieşte invitaţia pentru săptămâna viitoare. Ea e nelipsită de la Casa Domnului.
Ce spuneţi de oamenii aceştia? Nu-i aşa că, atunci când ne gândim la lucrurile sfinte, la slujbe şi activităţi ecleziale, asociem ideea de Biserică cu cea de comunitate a „sfinţilor practici”, oameni cu vieţi exemplare, de o moralitate fără pată, cu pasiuni exclusiv duhovniceşti, cu un fel de a se îmbrăca şi de a se comporta „nefiresc”, „suprafiresc”?
* * *
Îmi amintesc de o seară în care paşii mă purtau spre biserică. Urmau noaptea şi dimineaţa în care se celebrau „Învierea”. Nu prea vizitam lăcaşul de cult pe atunci decât la sărbătoarea pascală. Cete de oameni porneau în aceeaşi direcţie. Era însă o doamnă care stătea în poartă, ne sorbea din priviri pe noi toţi şi ne ura de bine pe un ton tragic: „- Duceţi-vă voi! Eu sunt prea păcătoasă pentru a merge la Înviere!” M-au urmărit spusele ei. Ştiţi de ce? Sunt oameni care afirmă cu tărie că nu-i interesează Dumnezeu. Sunt oameni care se străduiesc să creadă că nu există Dumnezeu. Sunt oameni specializaţi în a inventa cărţi, documentare şi filme împotriva lui Dumnezeu-Fiul. Ne-am pus vreodată problema că, în toată diversitatea lumii departe de Biserică, sunt suflete care nu mai cred în iertarea lor, în învierea lor?
Există pe undeva, în Vechiul Testament, o carte numită „Cântarea Cântărilor”. Se afirmă despre această carte că ar fi un elogiu la adresa iubirii. Evreii o consideră o scrisoare de dragoste a lui Dumnezeu pentru poporul ales. În acord cu Tradiţia, „Cântarea Cântărilor” este o carte alegorică ce evocă dragostea dintre credincios şi Domnul Isus. Fata reprezintă Biserica şi, prin Biserică, pe fiecare credincios convertit în parte. Iar Solomon ar fi un exponent al Domnului Isus. Printre primele cuvinte ale fetei stau acestea: „Sunt neagră, dar sunt frumoasă, fiice ale Ierusalimului” – C.C. 1, 5 – . Fata îşi vede păcatul, natura adamică, atunci când se întâlneşte cu Solomon. Lumina lui Cristos descoperă păcatul din noi. Cu toată dragostea şi în deplin discernământ spun că a te vedea „negru”, „căzut”, vrednic de a fi „damnat”, poate fi începutul zămislirii în tine a unei făpturi noi.
Suntem foarte diferiţi ca oameni. Chiar şi gemenii ce împart acelaşi sac vitelin pentru o vreme, au alte direcţii de viaţă, nu de puţine ori antagonice. Un singur lucru ne leagă pe toţi: PĂCATUL. Pe cei morali şi pe cei căzuţi pradă cumplitelor patimi. Pe cei bogaţi, precum şi pe nevoiaşi. Pe intelectuali şi pe analfabeţi. „Toţi doar au păcătuit şi sunt lipsiţi de măreţia lui Dumnezeu”, spune apostolul Paul în „Scrisoarea către Romani 3, 23.” În lumea noastră, nu eşti un vorbitor agreat dacă aduci vorba despre păcat. Curând, clericilor noştri li se va interzice să predice despre păcat. Iată unul din multele şi multele motive pentru care mă bucur că sunt un simplu laic, insignifiant: pot spune lucrurilor pe nume, fără consecinţe. Însă, atunci când vorbesc despre păcat, mă gândesc mai întâi la mine. Eu sunt o mostră de păcat. „Cu gândul, cuvântul, fapta şi omisiunea, din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea”[1]. Convertirea mea m-a făcut să cred că voi fi cu totul o făptură nouă şi asta instant. Cu adevărat, multe lucruri s-au schimbat. Mi s-au deschis ochii şi pricep Sfintele Scripturi. Am o viaţă (nesatisfăcătoare, dar am) de părtăşie cu Dumnezeu şi cu Biserica. Dar sunt unele pulsiuni, dorinţe, atitudini, fapte care contravin concepţiei imaculate pe care o asociam creştinilor întorşi la Cristos. Unele deficienţe spirituale se vor îndrepta pe parcurs. Altele vor dăinui până la moartea trupului meu. Sunt convins că şi cei dintre noi care se consideră creştini desăvârşiţi vor înfrunta firea ca şi mine, până în veşnicia regenerării plenare. Iau de partea mea trei autori, doi teologi catolici şi protestantul C.S. Lewis. Preotul Louis Beirnhert afirmă: „Putem oare a face să depindă în asemenea măsură sanctificarea de hazardul unui psihism fericit sau de o evoluţie reuşită? Nu-i este mai lesne să se despartă de sine însuşi şi să-L accepte pe Dumnezeu unui om înzestrat cu o fire înclinată spre virtute, decât unui om ticălos sau obsedat. În faţa exigenţei despărţirii de păcat ce se adresează însăşi inimii, condiţia oricărui om este strict aceeaşi. Diferenţa este că, pentru toate aceste ‘psihisme oropsite’, sfinţenia nu va înflori niciodată în perfecţiune. Din cauza aceasta, oamenii nu-şi vor cunoaşte niciodată sfinţenia. Ea nu se va revela decât în eternitate. Aceştia sunt sfinţii nenumiţi astfel.”[2] Aceeaşi idee e susţinută şi de teologul catolic Francois Brune: „Sfinţenia înseamnă a face tot ce poţi cu ceea ce eşti… Iar în privinţa asta, doar Dumnezeu este judecător. Toţi cei care au avut o experienţă la hotarele morţii repetă, după aceea, ceea ce spun fără încetare Evangheliile: nu avem niciodată dreptul să-i judecăm pe oameni!”[3]
***
Decorul pare sumbru. Dumnezeu e drept, urăşte păcatul. Omul alege păcatul şi respinge dreptatea. Această incompatibilitate între Creator şi creaţia căzută a fost cea mai mare criză existentă vreodată în toată Creaţia. Dimensiunea acestui moment critic e cosmică. Atunci când Ioan a fost răpit la cer pentru a i se dicta Apocalipsul, Ioan a fost impresionat de durerea care exista în cer, încât a izbucnit în plâns. Nu era nimeni care să împlinească nevoie de curăţie a lui Dumnezeu: „Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui care stă pe tron o carte scrisă pe faţă şi pe dos, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas înalt: ‘Cine este vrednic să deschidă cartea şi să desfacă peceţile ei?’ Dar nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, nu era în stare să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Eu plângeam mult, că nimeni nu s-a aflat vrednic să deschidă cartea, nici să se uite în ea.” – Apoc. 5, 1-4. Însă, în toiul crizei, Isus Îşi face apariţia. Domnul Cristos, în care regalitatea Leului devine una cu blândeţea Mielului sacrificat. – Apoc. 5, 5-6. În acest moment, apogeul suferinţei creaţiei devine cântare nouă de biruinţă: „El merse şi luă cartea din mâna dreaptă a Celui aşezat pe tron. Şi când luă cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni se aruncară la pământ dinaintea Mielului. Fiecare avea o harpă şi cupe de aur pline cu parfumuri, care sunt rugăciunile sfinţilor. Cântau un cânt nou: ‘Vrednic eşti să iei cartea şi să desfaci peceţile ei, căci ai fost înjunghiat şi cu sângele Tău ai răscumpărat pentru Dumnezeu oameni din toate triburile, limbile, popoarele şi naţiunile şi ai făcut din ei o împărăţie pentru Dumnezeul nostru şi preoţi, iar ei vor domni pe pământ'” (Apoc. 5, 8-10).
Sfântul Sofronie al Ierusalimului spune, vorbind în numele Domnului Isus: „Înaintea Mea, nimeni nu a învins lumea, dar după Mine o învinge cine vrea”. Prin poziţia în Cristos, orice om poate gusta mântuirea. În afară de Isus, nu este alt nume dat nouă, dumneavoastră şi mie, pentru mântuirea sufletelor noastre” (Faptele Apostolilor 4,12).
* * *
Se va celebra din nou Învierea Domnului Isus. Ai de gând să asişti la slujbă? Sau eşti prea păcătos pentru a te apropia de Cristos? Isus este Puterea care a învins moartea. Isus este Puterea care a învins moartea din tine. Poate că nu şti, iubite suflet. Dar, la mormântul gol nu au rămas doar bucăţi de pânză impregnate puternic prin metamorfoza trupului. La mormântul gol din dimineaţa Învierii e pentru tine, pentru mine, pentru fiecare fiinţă omenească, o viaţă nouă, smulsă din cer, conducând spre cer.
Cristos a înviat! Cristos ne cheamă la Înviere!
Se bucură zorii de Tine, Doamne! Tu, pârgă a celor adormiţi, ai revenit în viaţă. Bine-ai venit în lumea care nu va mai fi niciodată la fel!
Mă-nchin Ţie, Isuse, Cel dintâi Născut din toată zidirea! Noule Adam, capul şarpelui l-ai zdrobit prin moarte şi înviere. Păcatul a fost achitat, Iadul a fost înfrânt, iar cheile locuinţei morţilor sunt în mâinile Tale! Fumul jertfelor s-a risipit de mireasma jertfei Tale. Legea a fost împlinită în Tine, iar Cartea cu şapte peceţi a fost deschisă de Singurul vrednic să o facă!
Bine-ai venit în lumea care nu va mai fi niciodată la fel! Bine ai venit în mine!

[1] Fragment din liturgica romană [2] Louis Beirnaert, Experienţă creştină şi psihologie [3] Francois Brune, Cristos şi Karma

22 martie 2007 –

Sunt oare o persoană pozitivă?

Îmi pare că a trecut mult timp de atunci, dar nu e aşa. Mă trezeam în zori pentru a merge la stagii. Fiind o persoană vesperală, eram cam morocănos dimineaţa. Dintr-un bloc alăturat cobora colega mea, X, cu care aveam „privilegiul” să parcurg drumul spre spital. O aşteptam mai mereu câteva minute, până îşi făcea apariţia. Apoi, după ce-mi arunca un zâmbet „stresat”, porneam la drum. Vorbea repede, ascuţit şi mult. Îmi relata toate temerile ei. Era îngrijorată de orele care vor urma: „Dacă mă ascultă?”, „Dacă mă fac de râs în faţa pacientului?”, „Tu ai citit?”, „Dar ai înţeles ce ai citit?” Apoi, îşi exprima temerile cu privire la viitorul apropiat: „Dacă nu-mi iau examenele?”, „Dacă mă dau la sat?”, „Dacă voi fi şomeră?” Rapid, cu cât înaintam, cu atât se deschidea mai mult înaintea mea panorama îngrijorărilor ei. Din domeniul profesional, mintea ei făcea o permutare la aspectele afectiv, familial, naţional, global. Ajungeam la destinaţie încărcat de gândurile ei negative. De curând, am revăzut o cunoştinţă comună. Se ţinea cu mâinile de cap. „Ce s-a întâmplat?”, o întreb. „M-am întâlnit cu X într-un magazin. Zece minute am stat de vorbă, dar sunt epuizată psihic”.
Cunoaşteţi astfel de oameni? Cred că sunt mai mulţi decât ne dăm seama. Vorbesc mult despre ei. Pun întrebări, dar nu aşteaptă răspunsuri sau nu ţin cont de ele. Totul îi supără: miorlăitul motanului vecinului, razele soarelui ce inundă camera într-un spectacol de culoare, mutra partenerului de viaţă, felul în care sunt aşezate produsele în magazin şi aditivii alimentari, mersul trenurilor, efectul de seră, politica lui Bush. Dacă îi întrebi ce e frumos în vieţile lor, găsesc cu greu câteva lucruri pozitive, lucruri cărora le identifică în scurt timp cusururi.
În contrast, Daniel Goldmann relatează în cartea „Inteligenţă emoţională” o istorisire interesantă, la care a fost martor, desfăşurată într-un mijloc de transport în comun. Era una din zilele acelea toride de vară. Căldura insuportabilă, transpiraţia făceau ca pe feţele americanilor obezi să se citească amărăciunea. Un şofer vesel îi întâmpină cu un zâmbet pe toţi călătorii. Apoi deschide microfonul şi începe să le vorbească celor din autobuz. Tonul e cald, prietenos, familiar. Prezintă oraşul într-un mod nostim şi presară din când în când câte o glumă bună în relatarea sa. Daniel începe să zâmbească. Priveşte către ceilalţi tovarăşi de călătorie şi citeşte pe feţele lor aceeaşi reacţie ca a lui. Ceva se întâmplase, o scânteie de inteligenţă emoţională a conducătorului auto schimbase starea tuturor pasagerilor.
Lumea are nevoie de oameni pozitivi. Intraţi doar pe „google”, căutaţi „oameni pozitivi” şi veţi vedea că viitorul este al oamenilor pozitivi. De pildă, un om de afaceri îşi învaţă discipolul cum trebuie să arate angajaţii lui, pentru ca afacerea să fie de succes: „Nu ştiu ce-i face pe unii oameni să fie inteligenţi, pozitivi, determinaţi. Cert este că, pentru unii, acesta este felul de a fi. De astfel de oameni ai nevoie, chiar dacă sunt mai greu de găsit. Ceilalţi sunt în diverse stadii de pregătire pentru ratare, aşa că nu te interesează – adevărul e că nu prea interesează pe nimeni.” Un regizor de film vorbeşte despre felul în care îşi selectează actorii, persoane pozitive: „o mână de oameni, bărbaţi şi femei, care pot da calităţi ca strălucirea, puterea, inteligenţa, vulnerabilitatea, simţul umorului.” În sfârşit, Mitropolitul Serafim Jeonta din Nurnberg afirmă că şi-ar dori pentru o lucrare eclezială o biserică puternică, dar pentru acest deziderat e nevoie e oameni pozitivi: „Drumul e însă anevoios. Îţi trebuie oameni carismatici, echilibraţi, pozitivi, căci aceştia pot reprezenta o garanţie de reuşită pe acest drum”. Citind aceste rânduri, m-am gândit să mă reorientez profesional, în timp ce lupt pentru aceste virtuţi pozitive, dacă acestea sunt criteriile. M-aş angaja la o firmă, aş deveni actor sau m-aş îndrepta spre o carieră pastorală. Din păcate, nu am aptitudini pentru nici una dintre aceste vocaţii. Câtă vreme în profesia mea, cel care progresează e fie „nepotul”, „fiul”, „pila” lui X, fie are o formaţie intelectuală de tip autist – memorie lungă, gândire îngustă – , nu prea îmi găsesc locul. Dar să fim pozitivi, nu?
Nu toţi oamenii care par pozitivi sunt pozitivi în esenţă. Pentru unii, natura pozitivă e doar o mască socială. Singuri cu ei înşişi, trăiesc cele mai crunte drame. Am întâlnit un astfel de om, în compartimentul unui tren. Un bătrânel simpatic, amabil. La un moment dat, a scos dintr-o plasă câteva reviste pe care le-a împărţit celor din compartiment. Era un material religios, un număr al unei publicaţii periodice a unei organizaţii religioase. Bătrânelul a început să povestească cu patos despre revistă. Apoi despre sistemul religios catolico-ortodoxo-protestant ce se va prăbuşi peste puţină vreme, ieşind din umbră religia lui, singura adevărată. Ai fi spus că e împlinit, că e un om pozitiv, aşa arăta. Numai că, intrând în discuţie cu el, am remarcat că era măcinat de conflicte interioare. Credea că trebuie să-L urmeze pe Isus, să-L imite, dar nu credea în dumnezeirea Lui. Ştia că trebuie să fie animat de Duhul Sfânt, dar organizaţia sa religioasă îl învăţase că Spiritul Sfânt nu există ca şi Persoană a Sfintei Treimi, ci e doar „un principiu activ” al lui Dumnezeu. Toată credinţa lui, care ar fi trebuit să-l transforme într-un om pozitiv, era doar o sumă de contradicţii dătătoare de zbateri lăuntrice. În compartiment se mai aflau o domnişoară care se certa cu prietenul ei de pe hol – un gelos şi un agresiv -, o doamnă a cărei fetiţă suferea de hipoacuzie şi o fată credincioasă de la orfelinat, dar care, oridecâteori deschidea gura cu scopul de a mă ajuta, mă făcea să-mi amintesc spusele sfântului Paul către Biserica din Corint: „Femeile să tacă în Biserică, pentru că nu le este permis să vorbească, ci să fie supuse, aşa cum spune şi Legea” (1 Corinteni 14, 34). Probabil că, într-un astfel de context al problemelor inerente vieţii, doamnele noastre ar fi fost vulnerabile la a accepta un oarecare mesaj religios, chiar dacă fără de Cristos.
Ajungem, aşadar, la ultima categorie de oameni. Oamenii pozitivi. Nu cei care sunt mereu morocănoşi, nici cei care se ascund în spatele zâmbetelor false, oameni pozitivi în mod real. Eu nu trebuie să-i caut departe. Sunt prietenii mei, sunt eroii mei, îi iubesc şi ei ştiu asta. ‘Lor le pasă cu adevărat de cei din jur. Sunt oameni ai speranţei. Depăşesc uşor orice criză. Găsesc oportunităţi în mijlocul dificultăţilor. Învaţă din greşelile lor. Dacă lucrurile merg rău, nu se duc cu ele. Sunt mulţumitori pentru handicapurile lor, pentru că prin ele s-au regăsit pe ei şi L-au găsit pe Dumnezeu. Au curajul să-şi urmeze visurile. Îşi aleg prietenii cu grijă. Ei nu cred în Dumnezeu, ci Îl iubesc pe Dumnezeul în care cred. Ei ştiu că nefericirea este o opţiune. Împlinirea lor nu e garantată de locuri sau circumstanţe, ci de voinţă şi decizie. Nu aptitudinile, ci atitudinile le determină altitudinea. Nu pot controla vântul, dar ei ajustează pânzele. Nu au schimbat încă lumea din jurul lor, dar au schimbat-o pe cea din ei. Ei ştiu să mă iubească cel mai mult atunci când merit să fiu iubit cel mai puţin. Ei ştiu să construiască o temelie cu pietrele aruncate de alţii în ei.’ [1] Cei mai mulţi sunt de o vârstă cu mine, sau chiar mai mici. Nu au experienţe extraordinare de viaţă. Nu au locuit în America şi nu au urmat psihologia. Nu sunt nici măcar de aceeaşi confesiune. Unii sunt catolici, alţii sunt protestanţi sau neoprotestanţi, câţiva sunt ortodocşi. Provin din regiuni diferite, din familii normale. Nici măcar nu se cunosc între ei cu toţii. Ceea ce-i leagă este relaţia personală cu Domnul Isus Cristos. Pe cărările vieţii, au fost întâmpinaţi de Isus şi de atunci călătoresc cu El spre tărâmul Paradisului. În ei s-a produs ceea ce Sfânta Lucie – Christine descria foarte bine ca fiind întrepătrunderea Cristos-credincios: „Pentru a ne îndrepta, Domnul nostru Isus Cristos are grijă El însuşi de noi. El ne aplică sfânta Lui fire omenească în care dumnezeirea este înnăscută, inima Lui la inima noastră, Spiritul Lui la spiritul nostru, voinţa Lui la voinţa noastră, memoria Lui la memoria noastră, însuşirea de a suferi pe care a avut-o la firea noastră suferindă, carnea Lui pură şi sângele Lui îndumnezeit la carnea noastră vicleană şi la sângele nostru ticălos sau tulbure. Astfel, iubirea Lui aşternându-se pe deplin peste noi înşine, El ne naşte din nou, ne modelează iarăşi şi ne regenerează în chipul cel mai simplu şi mai minunat, folosind, dăruind tot ce este El la tot ce suntem noi”.
Chiar dacă National Geographic ne va lovi din nou credinţa, sistematic, în pragul Paştilor, printr-un nou documentar împotriva lui Cristos, National Geographic şi cercurile de interese din spatele lui nu au reuşit niciodată să creeze oameni pozitivi. De 2000 de ani, credinţa într-Un Isus Dumnezeu făcut Om, răstignit pentru om, înviat şi înălţat în slavă, schimbă faţa pământului, naşte oameni pozitivi, cu impact global. Domniile şi stăpânirile s-au ridicat şi au pierit într-o clipă, lăsând în urmă fumul tristelor amintiri. Concepţii despre lume şi viaţă diferite de creştinism au fost ieri, astăzi se topesc şi mâine se ridică altele. Isus rămâne la fel din veşnicie în veşnicie. Porţile locuinţei morţilor nu-I vor cuprinde Biserica, credincioşii, urmaşii.
E vreme de post. Isus va fi celebrat din nou, în curând. Cel mai pozitiv personaj din istoria lumii a suferit crucea şi a biruit moartea. Toţi cei care L-au primit în suflet şi s-au întors la El au fost schimbaţi, au devenit oameni pozitivi. Am în jurul meu mulţi astfel de oameni. Problema care se pune este: „Ce fel de om sunt eu?”, „Sunt oare o persoană pozitivă?” Dacă nu sunt, să mă grăbesc înspre Golgota! E un loc la cruce şi pentru mine. E un loc la mântuire şi pentru mine. Isus mă învită. Mă strigă. Alerg într-acolo! Vă invit şi pe dumneavoastră să mă însoţiţi! Împreună, drumul spre Izvorul Vieţii pozitive ne va fi mai lesne de parcurs.
„Doamne Isuse, Tu ai cheile porţilor noastre lăuntrice. Sunt ferecate de păcat… Şi totuşi, îndrăznim. Îndrăznim să Te chemăm. Primeşte-ne, spală-ne-n sângele-Ţi sfânt, pătrunde în sufletele noastre, transformă-ne-n oameni pozitivi, într-o lume efemeră negativă şi înspre o lume pozitivă a eternităţii!” 

[1] Daniel Cocar – „Viaţa pozitivă”

15 martie 2007 –

Nevoia de Sens

Tatiana Goriceva era cadru de conducere al Komsomolului din Leningrad. Ea ducea un fel de viaţă dublă. Ziua se bucura de faptul că este o studentă strălucită, mândria Facultăţii de Filosofie, că frecventează cercuri intelectuale rafinate, că ţine conferinţe erudite, că mimează pofta spirituală. Noaptea însă se scufunda în disperare, împreună cu „scursorile societăţii”, cu cei mai de jos hoţi, nebuni şi drogaţi. „Căutam decoruri murdare”, spune ea, „beam prin poduri şi pivniţe”. Apoi a fost iniţiată în yoga: „Am învăţat treptat să folosesc ‘energiile’ misterioase pe care le descoperisem. Yoga îmi plăcea prin ceea ce profesa, ‘energetismul’, adică un materialism fără nici cea mai măruntă ‘fabulă’. A devenit pentru noi, necredincioşii, un fel de mică punte între lumea empirică şi cea transcedentală. Însă vidul, devenit de mult existenţial, nu a fost umplut din cauza asta, dimpotrivă, nu contenea să crească, prefăcându-se într-o spaimă mistică, ce mă înfricoşa până la hotarele nebuniei. Nu mă rugasem niciodată, nu ştiam nici o rugăciune. Şi iată că unul dintre manualele de yoga propunea un exerciţiu ca ‘Tatăl nostru’, rugăciunea către Domnul. Am început să o citesc ca pe o ‘mantra’, fără expresie, automat. După ce am citit-o de vreo şase ori, m-am simţit deodată răscolită. Nu mintea mea proastă, ci toată fiinţa mea a priceput că El există. Dumnezeu viu, personal, care mă iubeşte şi iubeşte întreaga creaţie, Dumnezeu care a creat lumea asta şi S-a făcut om din dragoste, Dumnezeul cel răstignit şi înviat din morţi. Într-o clipă, misterul creştinismului mi s-a revelat, viaţa adevărată şi locul meu în această viaţă. Eram, într-adevăr, mântuită.” [1]
Maslow ierarhizează nevoile umane într-o piramidă care-i poartă numele. Pe prima treaptă, în concepţia lui Maslow, sunt nevoile fiziologice, pe a doua nevoia de siguranţă, iar pe a treia nevoia de iubire şi de a aparţine cuiva. Pe a patra treaptă, Maslow aşează nevoia de stimă, apoi, urcând încă un pas vom da de nevoia de auto-actualizare. Pe treapta a şasea sunt puse nevoile cognitive, pentru ca pe ultima treaptă să ne întâlnim cu nevoia estetică. Contestabilă şi pe drept contestată piramidă a nevoilor. Dacă m-am oprit însă asupra ei, este pentru că ar trebui să-i atribuim lui Maslow cel puţin un merit, acela de a ne demonstra cât de multe nevoi există în fiinţa umană. Din fiecare nevoie, indiferent de natura ei, răzbate o nevoie superioară, care ne urmăreşte în toate etapele şi ipostazele vieţii: nevoia de sens.
Aţi observat că cea mai des întrebare a copilului este „De ce?” În noi este plămădită puternic „nevoia de sens”. Micuţul nu face decât să dea glas forului său interior, căutând sensuri pentru toate lucrurile, căutând, dincolo de toate şi prin toate, „Sensul”. Însă adulţii au grijă să-i dea răspunsuri relative la chestionarul său ce vizează Absolutul. Treptat, deşi în inocenţa lui găseşte argumentele celor mari ca neîmplinind neliniştea sa, copilul – adolescentul – tânărul începe să imite nepăsarea cu privire la problema existenţială a adulţilor, ‘experţi în ale vieţii’. Totuşi, în solitudine, reverberaţia „De ce-ului?”, acut altădată, tulbură din nou făptura, din adâncurile inconştientului până în sfera conştienţei.
În vremuri vetero-testamentale, pentru poporul evreu, nevoia de sens se exterioriza prin nevoia de continuitate. Trecem uşor peste toate înşiruirile de nume evreieşti prezente pe paginile Scripturii. Pentru noi, arborii lor genealogici nu înseamnă mult. Pentru israeliţi însă, fiecare nume reprezintă o împlinire a nevoii de sens. Doar astfel putem înţelege bucuria lui Abraham (Avram) la aflarea veştii că va fi părintele spiritual al poporului ales: „Eu sunt şi iată care-i legământul Meu cu tine: vei fi tată a mulţime de popoare şi nu te vei mai numi Avram, ci Avraam va fi numele tău, căci am să te fac tată a mulţime de popoare. Am să te înmulţesc foarte, foarte tare şi am să ridic din tine popoare, şi regi se vor ridica din tine. Voi pune legământul Meu între Mine şi între tine şi urmaşii tăi, din neam în neam, să fie legământ veşnic, aşa că Eu voi fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi de după tine. Şi-ţi voi da ţie şi urmaşilor tăi pământul în care pribegeşti acum ca străin, tot pământul Canaanului, ca moştenire veşnică, şi vă voi fi Dumnezeu” ( Geneza 17, 4-8 ).
Una dintre melodiile mele preferate are următoarele versuri:
„Câtă zăpadă ar trebui să acopere urmele paşilor mei plecând? Ar trebui cât încape în palme de copil Şi iarăşi drumul ar deveni drumul nimănui. Şi atunci, nimeni n-ar şti că am plecat, îţi spun că nimeni n-ar şti. Nimeni n-ar şti să mai spună care mi-a fost numele Vor fi uitate glasul şi visele mele. Fără mine, mai săracă lumea nu se va simţi Îi mai rămâne puzderie de lumânări să ardă.” [2]
Conflictul versurilor de mai sus e constituit de aceeaşi „nevoie de sens”. Am venit în lumea aceasta şi realizez că o dată cu ieşirea mea din ea, urmele existenţei mele în memoria lumii pot fi acoperite doar cu o palmă de copil. Dacă totul se termină la mormânt pentru mine, ceva nu are sens.
Preotul Iosif Trifa relatează într-una din predicile sale o ilustraţie interesantă. Un copil vizitează împreună cu mama sa un cimitir. Copilul se opreşte în dreptul fiecărei cruci, citind inscripţiile funerare. Pe toate scrie cam acelaşi mesaj: numele persoanei decedate plus formula: „robul lui Dumnezeu”. Derutat, fiul îşi opreşte mama şi o întreabă: „Mamă, peste tot sunt îngropaţi ‘slujitorii Domnului’. Unde sunt curvarii, hoţii, mincinoşii, ucigaşii? Ei unde sunt îngropaţi?” Preotul Trifa foloseşte această ilustraţie pentru a arăta percepţia greşită a poporului român asupra Dumnezeului drept şi sfânt, care, cumva, ar trebui să ierte tuturor orice, fără pocăinţă individuală. Totuşi, ceea ce nu a realizat Trifa este că în formularele necrologurilor româneşti ale celor adormiţi sunt proiectate „nevoile de sens” ale rudelor rămase în viaţă.
Sper că v-am convins de importanţa şi dimensiunea universală a „nevoii de sens”. Partea cea bună este că religia creştină este singura care satisface deplin această nevoie. Dacă celelalte religii caută sensul prin ritualuri, legi, ceremonii magice, eforturi extraordinare, crime şi suicid, creştinismul pune semnul egal între Sens şi Cristos. Tragedia lumii creştine este că mesajul cristic a fost înţeles ca şi o serie de învăţături morale, care închistează libertatea umană. Tragedia lumii creştine este că nu s-a crezut într-un Isus viu şi personal. Cu puţină vreme în urmă, am ascultat mărturia convertirii unui preot ortodox. Urmând o tradiţie familială, a absolvit Institutul Teologic şi a fost hirotonisit ca preot. Deşi se străduia să fie un exemplu pentru enoriaşi, în comunitatea sa nimeni nu se întorcea la Dumnezeu. Oamenii asistau la liturghie, ascultau predicile, îndeplineau atent toate ritualurile, dar în ei nu se întâmpla nimic. Plecau la fel cum veneau. Preotul a început să se frământe, nopţile i-au devenit prilejuri de veghe în rugăciune. Într-o zi însă, un imn creştin îi atinge inima. Cântarea vorbeşte despre Domnul Isus şi jertfa Lui în locul fiecărui om, în locul lui. Urcă apoi la amvon, dar nu poate spune decât: „Acum câteva clipe eram în Iad. Acum cred că sunt în Rai”. Simţirile lui le putem recunoaşte toţi cei care am trecut prin convertire. Credinţa trecuse din sfera raţiunii în cea a afectului şi a voinţei, inundase întreaga făptură. Duhul Sfânt era liber să lucreze acum în el, să-l transforme într-un preot adevărat al Domnului Isus. Păstorul nostru descoperise Sensul. Atât Biserica Catolică, cât şi Bisericile Protestante subliniază clar necesitatea întoarcerii la Dumnezeu printr-o relaţie personală cu Isus Cristos. O citez numai pe sora Faustina, sfânta catolică ce se ruga periodic: „Isuse, fereşte-ne a ne opune convertirii!”
Într-o omenire golită de sens, glasul Bisericii se înalţă mai mult decât oricând, aducând acelaşi mesaj: Isus Cristos. Biserica îşi cheamă fiii la o viaţă în care „De ce”-ul dispare şi existenţa capătă sens.
Luminile din jur se sting. Forfota lumii măreşte zbuciumul nostru. Ne îndreptăm spre ceva cu fiecare clipă. Dar oare „spre ce” şi „de ce”? Am vrea să oprim clipa, să-i stopăm curgerea. E linişte în noi. Aşteptăm un răspuns. Auzim de departe cuvintele lui Isus: „Fii dar cu râvnă şi întoarce-te! Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva aude glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el, iar el cu mine. Biruitorului îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu, aşa cum şi eu am biruit şi am luat loc cu Tatăl pe tronul Lui” (Apocalips 3, 20-21). Şi, dintr-o dată, invitându-L înăuntrul nostru, ne transformăm din căutători în purtători de Sens. Iar răspunsul „de ce-ului” existenţial scrie cu slove de sânge cele din urmă versuri:
„Numai Tu nu mă uiţi nicicând şi mă tot chemi Cum să rezist glasului Tău… Când voi pleca toţi vor uita că am trăit alături de ei Însă în gândul şi inima Ta e ca şi cum aş fi numai eu” [3]
„Nevoia de Sens” îşi găseşte împlinirea sublimă şi desăvârşită în Isus Cristos, Domnul! 

Note [1] Tatiana Goritscheva, „Nous, convertis d’Union Sovietique” [2], [3] Ema Chesches, versuri şi muzică

22 februarie 2007 –

Frustrarea

Psihologul creştin M. Scott Peck, în lucrarea „In search of stones”, povesteşte cum, înainte de pensionare, a fost consultat de patru femei foarte asemănătoare. Aveau între şaizeci şi şaptezeci de ani şi cam aceeaşi problemă: erau frustrate din cauza îmbătrânirii şi căzuseră în depresie. Nu erau religioase. Banii şi-i făcuseră prin căsătorie sau muncă. Copiii lor erau toţi „succese” şi parcă viaţa lor urmase un scenariu dinainte stabilit. Dar acum făceau cataractă, aveau nevoie de aparate auditive, de dinţi falşi şi de „şolduri noi”. Piesa vieţii lor devenise foarte dramatică şi în nici un caz pe placul lor, aşa că doamnele erau nervoase. Psihologul a încercat să le ajute prezentându-le bătrâneţea ca pe un timp pe care în nici un caz nu trebuie să-l piardă, privindu-se în oglindă şi îngrijorându-se de fiecare nou rid care le apare pe faţă. Apoi, le-a expus ideea că această perioadă a vieţii ar trebui să fie mult mai spirituală, să fie un stagiu de pregătire. Nu i-a fost deloc uşor să le facă să accepte această idee. Le-a repetat de câteva ori faptul că ele nu sunt scenaristele vieţilor lor şi că, de fapt, viaţa nici nu le aparţine. Două dintre ele au preferat să plece şi să nu mai asculte predicile lui, alegând depresia şi nedorind să se împace cu ideea că, de fapt, ele nu sunt regizoarele vieţilor proprii. La cabinet s-a prezentat şi o altă doamnă, care, deşi era mult mai afectată de depresie, gândea dintr-o perspectivă creştină. Pe la şaizeci şi ceva de ani, doamna suferise o dezlipire de retină la ambii ochi. Oftalmologul nu reuşise să îi reataşeze retina. Doamna era cumplit de supărată pe doctor şi, deşi nu avea nici o dovadă, era convinsă că medicul greşise operaţia şi era vinovat de malpraxis. Era 90% oarbă şi furioasă pe soarta ei. Scott Peck îi spune doamnei: „În clipa asta nu sunt convins că veţi ajunge în Rai cărând cu dumneavoastră atâta mândrie. Vi se pare că orbirea de care suferiţi e un blestem, dar în acelaşi fel aţi putea-o privi ca pe o binecuvântare ce v-a fost dată ca să scăpaţi de povara mândriei. Cu excepţia ochilor, sunteţi destul de sănătoasă şi, probabil că mai aveţi cel puţin zece, doisprezece ani de trăit. Depinde numai de dumneavoastră dacă doriţi să trăiţi aceşti ultimi ani ca pe un blestem sau ca pe o binecuvântare”. Când a revenit pentru a treia şedinţă, depresia ei de patru ani dispăruse.
Ce este frustrarea? Un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii în chip tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a nerealizării unei dorinţe, a obstrucţionării satisfacerii unei trebuinţe, a deprivării de ceva ce ne aparţinea anterior, în ordinea materială sau în plan proiectiv şi afectiv. Cu alte cuvinte, ansamblul modificărilor minţii noastre, datorită unei lipse reale sau imaginare, justificate obiectiv sau subiectiv. Suferiţi de pe urma frustrării? Cum reacţionaţi la situaţiile frustrante? Sunteţi persoane cu toleranţă scăzută la frustrare din când în când sau vă luptaţi permanent cu ea? Cum priveşte Dumnezeu frustrarea? Există mijloace duhovniceşti de depăşire a rănilor produse de frustrare? Fără nici o intenţie de a reda această reflecţie printr-o omiletică a interogaţiilor, vă fac invitaţia de a vă „căuta” de frustrare, câtă vreme această maladie a lumii post-moderne nu ne va răsturna, atât dumneavoastră, cât şi mie, întregul echilibru mental şi spiritual.
Cu câţiva ani în urmă, am vizitat o familie deosebită de credincioşi. Material, această familie era cea mai bogată din oraş. Corectitudinea, alături de etica muncii le oferiseră un statut social de invidiat. Era suficient să le rosteşti numele în oraş pentru a fi şi tu privit cu respect. Stând la masă cu „stâlpul casei”, soţ şi tată a trei copii, acesta mi-a dezvăluit frustrarea lui, veche, dar încă percepută puternic. Părinţii nu avuseseră bani să-l trimită la facultate, deşi el şi-ar fi dorit mult să urmeze studiile superioare. Cu un entuziasm remarcabil, am încercat să-l conving că nu e timpul pierdut. Şi că, pentru a învinge frustrarea, singura soluţie este să o anihileze, înscriindu-se acum la facultatea dorită. S-a uitat la mine cu acea duioşie care derivă dintr-o combinaţie a experienţei de viaţă cu spiritualitatea înaltă şi mi-a spus: „Dacă ai ştii câte frustrări din astea îţi rezervă viaţa!” A trecut vremea şi aveam să experimentez una dintre cele mai frustrante situaţii din viaţa mea. După terminarea facultăţii, 10% dintre colegii mei au prins o specializare apropiată celei dorite, 10% nu au obţinut un punctaj de trecere, iar 80% a trebuit să ne reorientăm spre o altă secţie. Care au tolerat uşor această situaţie profesională frustrantă, specifică societăţii româneşti? Colegii mei creştini. Cu un optimism care pentru un necreştin ar fi „frate” cu deviaţia maniacală, colegii mei credincioşi au acceptat situaţia, au depăşit-o, au mers mai departe.
Există două curente radicale de opinie, elaborate de creştini, cu privire la frustrare. Nu le-am găsit scrise nicăieri, dar le-am remarcat şi cred că nu sunt singurul. Primul susţine faptul că frustrarea nu are ce căuta în „panoplia” interiorului nostru, în care locuieşte Spiritul Sfânt, că noi, creştinii, am fi cumva nişte „îngeraşi” care levităm peste frustrările inerente vieţii, fără ca ele să ne atingă. Un al doilea curent ne îndeamnă să luptăm cu circumstanţele frustrante, să iniţiem reforme sociale, să impunem ostentativ principiile creştine politicienilor neconvetiţi şi tuturor autorităţilor laice, să ridicăm Biserica mai presus de stat. – Aşa au gândit de pildă fraţii noştrii reformaţi, modelul de „Biserică supra-stat” fiind cuprins în teologia calvină şi practicată în zorii Bisericii Reformate -. În realitate, ambele tendinţe extreme sunt la fel de periculoase şi de ineficiente. Dând glas primului curent, ne-am nega realitatea lăuntrică, ascultând de al doilea, ne-am strădui zadarnic să câştigăm războaie spirituale, luptând cu armele firii. Scriptura ne propune un alt model. Un model din complexitatea căruia eu m-am oprit doar la trei învăţături.
O primă învăţătură ne este dată de psalmistul David, cel ce a avut mult de furcă cu frustrarea:
„Doamne, m-ai cercetat şi m-ai cunoscut. Ştii când am stat şi când m-am ridicat şi de departe mi-ai pătruns gândul. Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. Că încă nu este cuvânt pe limba mea Şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult; Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge. Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării Şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta.” Psalmul 138 (139), 1-10
David ne învaţă că, indiferent de situaţiile din vieţile noastre, indiferent de probleme, lipsuri, infirmităţi, Dumnezeu este stăpân peste istoria universală şi peste istoria fiecăruia dintre noi. El le cunoaşte şi nu le îngăduie la întâmplare. Când ne copleşeşte frustrarea, să privim cu ochii credinţei către Cel a Cărui suveranitate nu cunoaşte margini! Să ne lăsăm impresionaţi de măreţia Lui, să ne odihnim în Voia Lui, cea bună, plăcută şi desăvârşită”.
O altă învăţătură ne este oferită de apostolul Paul, în „Epistola către Filipeni”: „Nutriţi în voi acelaşi simţământ care era în Cristos Isus. El, care din fire este Dumnezeu, nu a socotit ca o cucerire egalitatea Sa cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi, a luat fire de sclav şi S-a făcut de o asemănare cu oamenii, iar după felul Lui de a fi a fost socotit ca un om. S-a umilit pe Sine Însuşi şi S-a făcut ascultător până la moarte, moartea pe cruce. De aceea L-a şi înălţat Dumnezeu şi I-a dăruit Numele ce stă deasupra oricărui nume, ca la numele lui Isus să se plece tot genunchiul, al celor din cer, de pe pământ şi de sub pământ, iar orice limbă să dea mărturie că Domn este Isus Cristos, spre mărirea lui Dumnezeu – Tatăl.” – Filipeni 2, 5-11.
Cristos nu a fost scutit de prilejuri de frustrare. S-a coborât din mărire, a trăit ca rob, a plătit în locul nostru preţul păcatului. A murit torturat, supus celei mai crunte morţi de atunci. Trupul I-a fost îngropat într-un mormânt de împrumut, în timp ce cu Spiritul S-a pogorât în locuinţa morţilor, strămutând în Rai sufletele adormite cu credinţa în El. Dar după suferinţă şi moarte, Isus va domni din nou peste toate, în unitatea supremă a Sfintei Treimi. Iar dincolo de frustrarea de o clipă, Isus va vedea „o sămânţă de urmaşi” – Isaia 53, 10 -, adică pe toţi creştinii de peste veacuri care I-au înţeles chemarea. Problema omului nostru – chiar a creştinului de azi – este că nu mai priveşte dincolo de pragul morţii. Investeşte totul în viaţa aceasta fizică, limitată, şi, prin urmare, aşteaptă totul de la ea. Domnul a învins frustrarea anticipării martiriului, privind la binecuvântarea de dincolo de cruce. Noi suntem chemaţi la a trăi prezentul în lumina viitorului, la ne reproiecta expectanţele în dimensiunea eternităţii, guvernată după legile echităţii depline.
În sfârşit, o altă lecţie o putem desprinde urmărind atitudinea Domnului Isus din seara de dinaintea prinderii Sale. – Ioan 14-18 -. E împreună cu ucenicii, la ceas de cină. Urmează Calvarul. Ştie ce-L aşteaptă. Nu se tânguieşte în public. Nu caută mila ucenicilor. Nu cere nimic pentru Sine. Adresează ucenicilor cuvinte de îmbărbătare. Se concentrează pe ei, se investeşte în ei, Îşi adună toate forţele dăruindu-Se din nou, consumându-Se pentru ei. Scapi de frustrare tămăduindu-le rănile produse de frustrare altora! Te regăseşti pe tine, pierzându-te!
Cu siguranţă, Dumnezeu are rezervate pentru noi multe alte mijloace de a ne ajuta să trăim victorioşi într-o lume care caută să ne înfrângă! Iar dacă frustrările vieţii ne-au condus pe cărări întunecate, dacă voinţa ne este captivă, dacă bucuria şi speranţa şi-au pierdut sensul, să ne predăm lui Isus! Să pătrundem prin Isus Cristos în vecernia iubirii divine, ce acoperă frustrarea şi vindecă rănile produse de ea!
„Doamne Isuse, Cel ce ai spus apostolilor Tăi că le laşi pacea Ta, dă-ne nouă Pacea! Pentru ca, prin ea, să învingem frustrarea, să-Ţi recunoaştem suveranitatea, să trăim pe pământ cu ochii aţintiţi spre Cer, să ne pierdem în slujirea altora şi să ne regăsim în Tine! Dă-ne nouă Pacea!”
„Lili şi cu mine suntem un cuplu ajuns de mult la maturitate. Avem cincizeci şi şase şi respectiv cincizeci şi şapte de ani. Poate sunteţi surprinşi de remarca mea, dar nu ar trebui. Găsesc de-a dreptul amuzantă această tendinţă a culturii noastre de a nega nu numai moartea, dar şi îmbătrânirea. Majoritatea americanilor par să creadă că maturitatea începe la 60 de ani. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci „bătrâneţea” ar fi normal să înceapă pe la 120 de ani.
În orice caz, nu mai am forma fizică şi energia pe care le-am avut odinioară. Mi-e din ce în ce mai greu să urc şi să cobor din maşină, ori să urc treptele din faţa casei la sfârşitul unei zile grele şi nu este numai vina coloanei mele vertebrale. Toate mă supără: vederea, auzul, dinţii. O veche ruptură a tendonului lui Ahile îmi provoacă slăbiciune în glezna stângă, iar o fractură pe care am suferit-o cu mult timp în urmă mi-a slăbit glezna dreaptă. Uit cuvinte simple şi nume şi nu îmi este foarte clar dacă mi-a slăbit memoria foarte mult sau pur şi simplu am prea multe de memorat. N-am nevoie de mila nimănui, pentru că Lili îmi oferă milă din plin. Cu zece ani în urmă, râdeam şi făceam haz de sănătatea ei de fier, chiar dacă e cu aproape doi ani mai mare decât mine. Acum nu mai e de râs. Colesterolul îi este ridicat. A pierdut doi dinţi din cauza gingiilor care îmbătrânesc şi ele şi mai are câţiva dinţi care se mişcă. În săptămâna în care eu am avut ultima operaţie pe coloană, i-au scos o grămadă de pietre din vezica biliară. Să nu uităm de pastilele de calciu şi estrogen. Recent a trebuit să fie operată la gleznă. Are artrită la degete. De fiecare dată când merge la oculist, acesta îi spune că ‘lentila s-a mai aburit puţin’. Nu este cine ştie ce să te doară toate cele, dar Îi mulţumim lui Dumnezeu că cel puţin ne avem unul pe celălalt şi ne putem împărtăşi necazurile.” 

Note [1] Brânzei, Daniel – „Lucrurile de sus”, Carmel Print, 2004 [2] M Scott Peck, M.D. – „In search of Stones”

8 februarie 2007 –

Chimia râvnei

Cioran obişnuia să spună în lucrările sale că o scriere care nu are nimic religios în ea nu merită să fie citită. Majoritatea cărţilor scrise de-a lungul veacurilor au avut motivul religios constant prezent, chiar dacă nu mereu drept temă principală. De ce? Dorinţa credinţei există implementat foarte adânc în străfundul nostru, încă din momentul plămădirii omului din ţărâna pământului şi suflarea de viaţă a Creatorului. Ajungem aşadar la concluzia că fiecare om este, în sine, religios. Unii îşi neagă sentimentul religios şi fac din această negare religia lor. Alţii substituie Destinatarul credinţei cu valori hedoniste şi fac din goana după plăceri religia lor. Dar o parte din oamenii planetei noastre dragi şi scumpe aderă la o anumită formă de credinţă. Să luăm doar modelul creştinismului, căci, în esenţă, el ne interesează. Printre confesiunile creştine, unii îşi spun catolici, alţii ortodocşi sau evanghelici… Chiar în cadrul unei singure denominaţiuni, unii sunt membrii pe care îi întâlneşti doar la botezuri, nunţi şi înmormântări. Alţii, mai vin pe la Crăciun şi Paşte. Unii vin săptămână de săptămână, iar alţii chiar de mai multe ori. Unii sunt consumatori de servicii divine, alţii sunt implicaţi în activităţi ecleziale. Dintre aceştia din urmă, unii Îl urmează pe Cristos aduşi fiind de curentul tradiţiei creştine în familiile din care provin, alţii ajung la individualizarea mesajului cristic şi la convertire. Unii se bizuie pe o convertire de o clipă pentru mântuire, alţii încep un proces de sfinţire şi sunt co-lucrători cu Duhul Sfânt. Vedeţi, cu cât intrăm mai în profunzime, cu atât numărul celor care se recunosc într-o categorie sau alta scade. De aceea, sarcina mea pare ingrată… Nu aş dori ca cineva să se simtă exclus, aşa că, indiferent de locul în care sunteţi pe drumul spre cer, cu dragoste vă invit să priviţi înainte, conştientizând faptul că Dumnezeu ne doreşte întotdeauna cu un pas mai aproape de El şi El va veni mereu în întâmpinarea dorinţelor noastre sfinte.
Am citit o istorisire tare interesantă despre un misionar creştin. Era mulţumit de lucrarea făcută, căci, fiind plin de râvnă, pe unde mergea, sufletele doreau tot mai mult să li se spună despre Domnul Isus. Mulţi păgâni se întorceau la Dumnezeu. Comunitatea creştină creştea văzând cu ochii, iar el era iubit şi ascultat. Într-o seară, obosit de lucrul pentru Domnul, a fost cuprins de somn. În vis, un străin pătrunde în camera sa. Are în mână o balanţă cu greutăţi şi în cealaltă un săculeţ cu instrumente şi un mic aparat. Cu o linişte gravă, străinul se apropie de preotul misionar, îi întinde mâna şi îl întreabă serios: „Îi merge râvnei dumitale?” Preotul începe să-i arate în cuvinte râvna lui. Printr-o minune, la picioarele lui se face un bulgăre ca de pământ, care creşte mereu pe măsură ce misionarul vorbeşte despre lucrarea sa spirituală. În sfârşit, străinul spune: „Bun, aceasta este lucrarea râvnei dumitale”, şi-i arată bulgărul. Străinul ia bulgărul, îl pune în balanţă, zicând apoi scurt: „Are 100 de kg”. Câtă bucurie simte misionarul! Îi vine să strige de fericire, dar se stăpâneşte şi îl priveşte pe străin. Înfăţişarea sa serioasă îl pune pe gânduri. Străinul sfărâmă bulgărul şi îl aşează în topitoarea pe care o scoate din săculeţ. Unele din produsele chimice le aşează în cazanul topitoarei, iar pe celelalte le pune deasupra, aprinzând focul. După ce se topeşte totul, toarnă ce a rămas într-o formă, de unde scoate topitura pe masă. Dar nu mai e ca înainte, un bulgăr eterogen şi lipsit de formă, acum este în diferite plăci, după diferitele materiale pe care le-a conţinut, deosebindu-se şi înşirându-se una după alta ca verigile unui lanţ. Străinul ia forma în mână şi, cu un ciocan, o desface în bucăţi. Cântăreşte fiecare bucată, după care scrie pe o foaie rezultatul. Apoi îl părăseşte pe misionar, spunându-i cu milă: „Domnul să te izbăvească!” Slujitorul lui Dumnezeu se apropie de notă şi citeşte: „Rezultatul râvnei lucrătorului X, concurent al cununei împărăţiei veşnice: Greutatea totală: 100 kg. Din care: 7 părţi interese materiale, 16 părţi ambiţii personale – lucrarea eului -, 15 părţi mândrie religioasă, 11 părţi iubirea de a conduce, 10 părţi fundamentalism, 18 părţi dorinţa de a fi lăudat, 13 părţi iubirea darurilor sale. Total: 90 kg, lemn, fân, trestie. 3 părţi dragoste de Dumnezeu, 4 părţi iubire de fraţi, 3 părţi râvna pentru evanghelizare. Total: 10 kg aur, argint şi pietre scumpe. Până atunci, lucrătorul cu râvnă se ruga să fie scăpat de mânia viitoare şi de tot ce e rău. De atunci încolo, misionarul se roagă: „Doamne, izbăveşte-mă de mine însumi!”
Râvnă… ori de câte ori părinţii mei cumpărau câte un produs preţios în rate, când încheiau contractul se mai uitau după un alt produs, pentru a-l achiziţiona ulterior. Râvnă, nu? Când eram în anul 1 la facultate, începeam să învăţ ceva şi învăţam şi învăţam… mai mult decât trebuia … şi doar la acea materie la care deschideam cartea. Acest imbold puternic spre ceva, această sârguinţă, ardoare, însufleţire, zel, strămutat în plan spiritual, poate deveni nociv. De pildă, unii cred că a te înconjura cu muniţie şi a-ţi curma viaţa împreună cu a altor zeci de suflete (vinovate de a nu-i împărtăşi credinţa într-un dumnezeu care îi urăşte pe creştini şi pe evrei) este considerată o râvnă indispensabilă mântuirii lor. Râvna lui Saul în a-i persecuta pe creştini este un alt exemplu – Fapte 9, 1. Apoi râvna Nicolaiţilor şi a altor grupări eretice ce îi învăţau pe creştinii Bisericii primare să păzească sâmbăta, nu duminica, şi să se circumcidă, se adaugă ilustraţiilor de mai sus.
Dar ce se întâmplă cu noi? Care ne spunem creştini, care lucrăm pentru Biserică? Care este chimia râvnei noastre? De unde provine, care îi este motivaţia, spre ce scop se îndreaptă?
Râvna noastră poate să epuizeze în noi resursele credinţei. De aceea, Sfântul Părinte cheamă, în toate predicile adresate păstorilor sufleteşti şi tuturor celor implicaţi în lucrarea pastorală, la reînnoirea credinţei. La reînnoirea minţii. La comuniune cu Cristos. Doar într-o relaţie personală cu Domnul Isus, doar într-o călăuzire atentă a Spiritului Sfânt, stă izbăvirea de primejdia lucrării sub imperiul impulsurilor firii. Ne regăsim, de multe ori, în ipostaza celui care slujeşte pentru Domnul fără de Domnul! Izvoarele noastre sunt însă epuizabile şi eretice. Izvorul ceresc e veşnic, pentru că se adapă întocmai din râul care curge din tronul de domnie al Dumnezeului Întreit – Apocalips 22, 1.
Există aşadar o râvnă nocivă. Dar… medicul meu coordonator, catolic, a replicat cuvintelor mele de admiraţie pentru dedicarea sa în muncă în felul următor: „pacienţii cred că e conştiinciozitate ceea ce fac pentru ei. De fapt, ceea ce fac este să lucrez în spiritul credinţei.” Deci poate exista şi o râvnă a Lui în noi. Prin ea, misionarul în lumea păgână de mai sus reuşeşte până la urmă să obţină o compoziţie de metale sfinte la examenul chimic ceresc. Prin râvna duhovnicească, teroristul îl îmbrăţişează pe evreu şi pe creştin şi chiar îşi dă viaţa pentru ei, în locul lor. Prin râvna Domnului în el, Saul, cândva ucigaşul urmaşilor Domnului Cristos, devine sfântul Paul, Apostol al Neamurilor şi martir pentru Cristos. Iar grupările ce promovează doctrine şi nu iubirea, se transformă, prin El, în cete de oameni cu râvnă pentru unitatea şi îngăduinţa creştine: Romani 14.
O carte care nu are nimic religios în ea nu merită să fie citită, spunea Cioran. Viaţa noastră este o carte. O carte în care cuvântul „râvnă” apare de multe ori. O râvnă a plăcerilor cantitative pentru unii, o râvnă a plăcerilor calitative pentru alţii. O râvnă în lucrarea Domnului pentru El şi fără de El sau cu El şi spre gloria Lui. Pare aşa de complicat… Dar totul se simplifică atunci când „rulăm” în minte acelaşi scurt mesaj: Isus Cristos. „Astăzi, rămân peste program la serviciu nu pentru bani, ci pentru El”. „Astăzi, citesc ceva interesant nu pentru a mă umfla în pene că sunt isteţ, ci pentru mulţumirea Celui care e Domnul cunoaşterii”. „Astăzi, dau acest examen nu pentru că mai am loc în perete să-mi mai atârn o diplomă, ci pentru a folosi ştiinţa mea spre slava Lui!”. „Astăzi, spun unui prieten cât îmi e de drag, nu pentru a-i câştiga simpatia, ci pentru a-L bucura pe Cel care este Prietenul tuturor”. „Astăzi, îmi ‘lovesc’ soţia cu o floare, nu pentru că e îmbufnată pe mine de câteva zile, ci pentru că El ne-a binecuvântat în taina unirii noastre”.
Avem râvnă şi nu o putem stăpâni! Dar o putem transforma… Nu, rectific… o putem pune in balanţa Străinului, o putem evalua, putem să renunţăm la ea, cerând, după aceasta, una nou-nouţă de sus!
Să alegem, aşadar, râvna bună, eternă şi sfântă! „Doamne Isuse, ajută-ne la aceasta!”

25 ianuarie 2007 –

Idolii mei – pe altarul credinţei

V-aţi numărat vreodată idolii? Desigur, o astfel de întrebare vă duce cu gândul la diverse reprezentări de oameni şi animale cărora li se aduce adorare şi care constituie dumnezeii popoarelor păgâne. Alţii, atinşi în credinţa lor de războiul prezenţei icoanelor bizantine în şcolile laice, veţi găsi cu cale să vă mâniaţi de un astfel de titlu, considerându-mă vreun iconodul susţinându-şi crezul. De fapt, ceea ce voi face este să dau glas unor trăiri despre adâncul meu şi să vă provoc la o analiză interioară în lumina Spiritului Sfânt.
Să fi fost acum 3-4 săptămâni. Am primit o veste cutremurătoare. Urma repartiţia după terminarea facultăţii şi susţinerea examenelor aferente, când am fost anunţat că s-ar putea să nu fie Sibiul locul unde voi lucra pentru o vreme. Păşeam pe străzile mult cunoscute ale oraşului meu preferat, căutând să fixez fiecare locşor din cele dragi. Pe aripile memoriei involuntare, îmi reveneau în minte imaginile trecutului, cu o forţă afectivă greu de stăvilit. Şi dacă aş fi spus: „Facă-se Voia Ta!”, aş fi rostit singura rugăciune întotdeauna ascultată şi împlinită, dar aş fi fost într-un dezacord total cu realitatea năzuinţelor mele. Aşa că am spus: „Fă-mi şi hatârul ăsta, Doamne, şi nu mă despărţi de ceea ce iubesc!” Rugăciunea şi-a găsit răspuns. De puţine ori în viaţă însă, ţi se întâmplă ca radiografia omului interior, cea păstrată în ceruri, să se suprapună cu cea pe care tu ţi-ai creat-o despre tine însuţi. Această încercare a mea a prilejuit un astfel de moment. Ce-am descoperit? E extraordinar să investeşti emoţional în oameni, în locuri, e minunat să te regăseşti în lumea aceasta, şi în toată diversitatea ei cauzatoare de entropie să descoperi lucrurile care-ţi aduc echilibru şi armonie interioară, dar trebuie să te întrebi serios ce loc ocupă ele toate în inima ta! Chiar spiritual vorbind, clădirile vechi de biserică, stilul conservator de slujbă, deveniseră pentru mine nu simple tabieturi ale credinţei, ci lucruri în absenţa cărora centrul fiinţei mele ar fi fost dezgolit. Şi atunci, mi-am dat seama că nu trebuie să căutăm în afara noastră idolii. Orice lucru, indiferent de potenţialul bun sau rău intrinsec, poate deveni centru, adică idol. Problema nu e în „el”, ci în felul meu de a mă raporta faţă de acest „el”, indiferent de natura lui. Idolii se crează în noi.
Am urmărit cu ceva vreme în urmă o emisiune la postul naţional de televiziune. Era prezentată acolo o mică comunitate catolică, dintr-un sătuc de munte. Construcţia bisericii stătea mărturie că, acolo, odată, se celebrau cele mai grandioase slujbe. Acum, catolici mai erau doar câţiva săteni, mulţi trecuţi de vârsta a doua. Preotul sosea foarte rar, o dată pe lună. Cea mai vârstnică a satului, o bătrânică simpatică, citea rugăciunile. Apoi se deschideau cărţile de cântări şi glasurile celor prezenţi la închinare se înălţau către cer. Am urmărit cu pasiune întregul reportaj. Deşi orga materială tăcea, cea spirituală crea cele mai curate sunete. Deşi nu era prezent decât Marele Preot, mandatul apostolatului laic era folosit.
Întotdeauna ne deranjează contextul existenţial. Ne luptăm cu circumstanţele vieţii, făurim atitudini negative faţă de ele. Într-un fel, e firesc să tindem spre mai bine. Am fost creaţi pentru eternitatea împlinirii plenare. Însă să nu dispreţuim întunericul, problema, conflictul! Cumulate, toate limitările noastre crează cadrul în care să conştientizăm nevoia de eliberare şi, implicit, pe cea de Eliberator. La polul opus, orice dar fie poate fi perceput ca o victorie independentă şi personală, ducând la mândrie, fie ne leagă în lanţurile dependenţelor de tot soiul, din care cu greu mai putem ieşi (Luca 12:34).
Mântuitorul ne lasă o frumoasă pildă în Sfintele Evanghelii, „pilda celor poftiţi la cină”. Un om a dat o cină mare, a poftit pe mulţi, dar toţi cei invitaţi au refuzat invitaţia. Unul pentru a se îngriji de ogor, altul din pricina boilor, un altul din pricină că e proaspăt căsătorit. În tâlmăcirea Sfinţilor Părinţi, ogorul este un simbol al bunurilor materiale, idoli mult răspândiţi în orice timp şi-n orice veac. Cele cinci perechi de boi sunt văzute ca şi simţuri ale noastre perechi, alături de nevoi şi de dorinţe, adevărate locaşuri idolatre pentru mulţi dintre noi. În sfârşit, cel însurat poate reprezenta familia, pentru mulţi scopul suprem al existenţei lor. Dar pilda nu se încheie aici. Săracii (în ale bunurilor materiale), ciungii, şchiopii, orbii (cei cu simţurile şi facultăţile fizice alterate) acceptă invitaţiile la cină. Centrul fiinţelor lor era liber.
Există o mare diversitate a personajelor lui Dostoievski. Dar, în „Fraţii Karamazov”, în spatele nuanţelor, se ascund două tipare antagonice de gândire umană. Aleoşa este fratele spiritual. Monah fiind, atunci când vârstnicul său duhovnic îl trimite din mănăstire în lume, Aleoşa îşi pune întrebarea: „- De ce bătrânul mă trimite în lume? E atâta linişte aici, în lăcaşul ăsta sfânt! Iar acolo numai ispite şi o beznă în care te pierzi, în care rătăceşti de la primul pas”. Pe de cealaltă parte, fratele firesc, Mitea, afirmă: „Acolo unde mintea vede numai ruşine, inima descoperă frumosul. Pentru cei mai mulţi oameni, frumosul este însăşi Sodoma”. În general, îmi plac scriitorii care spun multe în puţine cuvinte, dar dacă am ales să continui lectura acestei cărţi minunate şi lungi a lui Dostoievski este pentru că am remarcat cât de bine surprinde lupta între planul firesc şi cel suprafiresc, spiritual. Aleoşa descoperă în el ceva din firescul fraţilor săi, dar găseşte mereu calea de împăcare cu sine. Aleoşa îşi identifică mereu idolii. Îi recunoaşte în ceilalţi fraţi şi apoi îi identifică în el însuşi, la o scară mult redusă, evident.
Să privim acum la noi! Mulţi nu am fi dispuşi să renunţăm la casele, familiile şi profesiile noastre, apoi la tv, internet, mobil, etc. Şi apoi, ne cere Dumnezeu tuturor să renunţăm la toate acestea? Am fi tentaţi să spunem că toată viaţa noastră e un maraton în care ne strecurăm printre idoli. Şi că acesta este destinul nostru, implacabil. Însă… există printre imnurile Bisericii răsăritene nişte versuri extraordinare: „Cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se-nchine Ţie, Soarele Dreptăţii…” (Troparul Naşterii). În cântare se vorbeşte despre magi. Să spunem că stelele erau idolii magilor. Şi tocmai idolul lor a devenit deodată luminătorul spre Destinatarul închinării veritabile.
Să ne numărăm aşadar idolii! Deşi a trecut Crăciunul, Domnul Isus ne invită încă la iesle. De astă dată, steaua care ne va conduce într-acolo este o constelaţie de factori din imediata noastră realitate, exterioară sau lăuntrică. Să punem idolii noştri pe altarul credinţei! Unii se vor topi, vor înceta să mai existe pentru noi. Alţii vor „compune” steaua aceea care să ne conducă la Domnul Isus, în anul acesta şi în toată viaţa noastră!
„Doamne Isuse, nu construcţiile de gheaţă te înspăimântă, ci noi te mâhnim cu inimile noastre de gheaţă pentru Tine, dar fierbinţi pentru valorile lumii. Învaţă-ne să Te descoperim, pe Tine, Soarele Dreptăţii! Şi, când Te vom cunoaşte drept Cel mai măreţ Astru, stelele noastre se vor ascunde, plecându-se în faţa Ta, Dumnezeule Sfânt!”
La mulţi ani alături de Singurul Dumnezeu adorat şi preamărit, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!

11 ianuarie 2007 –

Adventul iertării

Cu ceva timp în urmă, am făcut o vizită unor vecini, soţ şi soţie. El s-a ales, în urma unui accident vascular cerebral, cu o hemiplegie stângă, afecţiune care-i limitează mult mobilitatea şi care o transformă pe soţie într-un asistent social permanent. După chestiunile medicale, centrul discuţiei s-a mutat în domeniul credinţei. Din pricina invalidităţii, nici unul dintre ei nu are posibilitatea de a merge la biserică. Sfânta Scriptură era pe masă şi un întreg perete era acoperit aproape integral cu icoane. „Un singur cusur avem”, îmi spun ei. „Nu vorbim cu un vecin”. Şi, pentru a-mi opri orice pledoarie înspre iertare şi împăcare, îmi zic că a încercat şi preotul să-i convingă să acorde iertare, dar nu a avut sorţi de izbândă.
Am plecat de acolo cu un gust amar. Memoria mea involuntară a fost răscolită, ieşind la iveală un personaj pe care l-am putut ierta cu greu pentru răul pricinuit. Profesorul meu de matematică din liceu avea obiceiul să-şi reverse asupra mea ansamblul de remarci ironice, în faţa colegilor mei. Imaginea lui m-a urmărit multă vreme după terminarea liceului şi sunt sigur că Domnul Isus este cel care a reuşit să-mi schimbe azi atitudinea faţă de el.
Iertarea celuilalt este unul dintre lucrurile care condiţionează propria noastră iertare. Rugăciunea domnească leagă izbăvirea de greşelile noastre de iertarea pe care noi o oferim celor ce ne greşesc.
Astăzi suntem mai departe de a acorda iertare decât am fost vreodată, de la prima etapă a Creaţiei umane încoace. Suntem prinşi în trafic în zori şi, în loc să-l binecuvântăm pe cel care ne iese în faţă, îi adresăm cele mai urâte cuvinte din vocabular. Ne calcă cineva pe picior la coadă la farmacie, îşi cere scuze, poate chiar îi răspundem arătându-ne zâmbăreţi, dar suntem mâniaţi la culme. Ne vorbeşte şeful pe un ton autoritar şi am vrea să-l punem la punct în momentul următor. Dar dramele reale se scriu avându-i ca protagonişti pe membrii familiei. Fraţii se judecă între ei pentru moştenire. Cu fiecare înfăţişare la Curtea judecătorească, iertarea devine o cale din ce în ce mai îndepărtată. Copiii cresc cu resentimente faţă de părinţii lor, devin la rândul lor părinţi, reluând acelaşi scenariu de viaţă sau inversând malefic tiparul lor educaţional.
Cu toţii ne găsim într-o ipostază sau alta. Neiertarea este fie un eveniment izolat, fie un stil de viaţă. Unii specialişti spun că ar trebui să scoatem din vistieriile sufletelor noastre întreg arsenalul de porniri negative pe care le avem pentru ceilalţi. Ei numesc asta „comunicare”, având ca şi consecinţă firească „eliberarea”. Îi pot spune celui care mă calcă pe picior: „Vezi pe unde mergi, orbule!” Şefului meu posac îi pot face un brânci, urmat de replica pe care de mult doresc să i-o dau: „Abia aştept să-ţi iau locul!” Părinţilor le pot aduce aminte că educaţia mea nu e sincronă cu modelul trasat de normele Uniunii Europene. Fraţilor mei le pot cere partea lor de moştenire, pentru că primeau mai multe bomboane atunci când eram copii şi acum e dreptul meu să-mi iau revanşa. Oricât de nerealiste ar părea exemplele acestea, cumulate, întâmplări asemeni lor construiesc în noi temple ale neiertării. Pot face aşa cum mă învaţă experţii veacului, dar… Reacţia mea negativă va stârni în ei reacţii negative. Şi noile lor reacţii îmi vor furniza resurse pentru cele mai murdare simţiri. Tensiunea nu se va stinge, ci se va amplifica.
Este o reclamă la TV în care o tânără, candidată pentru titlul de miss, este întrebată de prezentatorul concursului ce crede că ar trebui făcut pentru o lume mai bună. Ea răspunde sigură pe sine: „Comunicarea este răspunsul.” Motiv pentru băieţii prezenţi în sală să schimbe puţin sensul spuselor fetei, în folosul lor, iar pentru cei care au conceput reclama, prilej de a transmite un mesaj clar şi concis. Sunt de acord că trebuie să comunicăm mai mult. Dar fundamentul comunicării trebuie să fie iertarea. Pe iertarea acordată celui care ne stă în faţă putem clădi o relaţie interpersonală care să conducă apoi, din aproape în aproape, la pacea şi înţelegerea umanităţii.
Suntem în perioadă Adventului. Teologia augustiniană vorbeşte de trei Adventuri importante. Un Advent istoric, împlinit prin venirea Domnului Isus din sânul Sfintei Treimi în lumea noastră păcătoasă. Un Advent personal, atunci când Domnul Cristos poposeşte în inimile noastre, prin Spiritul Sfânt. Un Advent escatologic, care rămâne suspinul Bisericii, după Mirele cu care abia aşteaptă să se unească: Apocalips 22,17. Cumva, trăim simultan cele trei Adventuri. Adventul istoric culminează cu bucuria Naşterii Domnului Isus în lumea noastră. Liturghiile Adventului au un farmec aparte. Cu o forţă simbolistică extraordinară, te fac să trăieşti aşteptarea primei veniri a Domnului cu aproape aceeaşi emoţie a profeţilor, a magilor sau păstorilor, înştiinţaţi, într-un fel sau altul, că Împăratul iudeilor se naşte. Multă vreme nu am înţeles de ce Euharistia continuă să fie celebrată în slujbele Adventului. Un prieten mi-a spus însă odată: „Drumul crucii începe la Betleem.” Şi atunci am înţeles. Bucuria noastră e durerea Lui. Prin rănile Lui, fizice şi mentale, suntem noi tămăduiţi. Adventul înseamnă cruce, Naşterea se întâlneşte cu Răstignirea, Bucuria cu Tristeţea. Şi, de atunci, iubesc Euharistia Adventului. Isus nu vine pe lume ca un rege, ci ca Om al Durerii. Isus a venit să ne arate ce înseamnă iertarea. Avea tot dreptul să fie supărat pe noi. De-atâtea ori L-am călcat pe picioare, când, grăbiţi să ajungem în direcţia „iazului de foc”, ne stătea în cale. De la Adam până la noi, facem pe şefii şi ne cerem dreptul la a trăi în afara autorităţii Lui. Apoi îndreptăm armele împotriva fratelui nostru de o altă naţie, cultură sau religie, pentru că noi suntem „veritabilii moştenitori ai pământului”. Iar Dumnezeu, Părintele nostru ceresc, e doar o forţă la care apelăm când ne simţim mici şi neajutoraţi, un sertar pe care îl deschidem la nevoie şi îl închidem apoi când ne merge bine.
Îmi propun să îmi comand anul acesta, până la sărbătoarea Naşterii Domnului, un tablou. În decorul unui peisaj de iarnă, în centru, o iesle modestă. Pe o potecă în stil oriental, nişte umili păstori veniţi să se închine. Deasupra ieslei, o cruce, un Mântuitor, mult sânge curat. Şi, în loc e semnătură, voi cere să fie scris: „…precum iert şi eu greşiţilor mei”. Prima parte a versetului: „şi ne iartă nouă greşelile noastre” e realizat în tabloul acesta. A doua, „precum iertăm şi noi”, rămâne datoria noastră, imperativul nostru de viaţă.
Să facem din Adventul acesta un Advent al iertării! Prin Cristos, Domnul nostru!

30 noiembrie 2006 –

Judecată şi pace

„Crezi în judecata de Apoi ?” l-am întrebat pe un tânăr care trăia in promiscuitate sexuală.”NU”, a fost răspunsul lui sarcastic, dur si categoric. ” Atunci te simţi singur, disperat şi gol când eşti sincer cu tine însuţi.” „De unde ştii?”, e replica pe care o primesc de astă dată. Acum însă, acea duritate afişată în urmă cu câteva momente se stinsese. ” Eşti psiholog?”, a continuat tânărul. „Nu sunt.”
Îi descrisesem în câteva cuvinte realitatea lui lăuntrică. Pe baza a ceea ce afirma tocmai cel în care tânărul nu credea, Isus Cristos. Isus va îmbrăca cândva haina de judecător: „Căci tatăl nici nu judecă, ci toată judecata a dat-o Fiului”. Da. Va fi cândva o judecată dreaptă. Toţi suntem datori cu o moarte, toţi suntem datori sa-L vedem pe Măreţul împărat în ipostază de judecător. Rememorez examenele susţinute in facultate. Prezentam subiectul şi după „prestaţia” mea primeam „judecata şi sentinţa” finală. Deşi nu eram de acord de multe ori cu criticile aduse, după ce-mi expuneam „cunoştinţele”, nu mai aveam dreptul să comentez. Trebuia doar să aştept rezultatul.
Părinţii Bisericii au propus pentru Judecata de Apoi un model similar cu ceea ce se întâmpla la examenele mele. Numai că, aici, eseul meu va fi însăşi viaţa mea. Viaţa mea… cu toate răspunsurile mele la contextul existenţial. Viaţa mea în relaţie cu EL, viaţa mea în relaţie cu semenii, viaţa mea familială, profesională, viaţa mea din taina gândurilor, din exteriorizarea pornirilor în acţiuni şi consecinţele acestora.
Împovăraţi de „obsesia păcatului”, ne-am creat doctrine nihiliste, cu care să ne liniştim conştiinţele. Dar învăţătura lui Cristos, transmisă prin Scriptură Bisericii şi prin Biserică nouă, rămâne aceeaşi. O mântuire şi o răsplată îi aşteaptă pe cei credincioşi Domnului Isus: „Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul Omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi sta pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţenii ale lui Israel” (Matei 19:28).
Am putea spune că acest cuvânt e adresat celor 12 ucenici, dar Mântuitorul continuă: „Şi ori şi cine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică” (Matei 19:29). Aici se vorbeşte de noi: „ori şi cine”. „Ori şi cine”, adică fără tăgadă, tu şi cu mine, împreună, putem primi viaţa cea veşnică şi răsplata cuvenită, înscăunându-L pe Domnul Isus pe tronul inimilor noastre. Dar Biblia nu se opreşte aici: „Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iadul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:8)
Tânărul nostru nu credea în judecata viitoare. Dar Dumnezeu a lăsat în el această latură a perceperii sale. Sufletul lui era avid de Dumnezeu, însetat de sfinţenie şi lipsit de pace. Din fericire pentru oameni, „mireasma” judecăţii divine sfidează dimensiunea eternităţii şi tulbură conştiinţele celor neîmpăcaţi cu Isus. Oricâte baraje ar ridica cel viclean în mintea umană, un sâmbure al chipului divin în om va striga permanent după pace.
Pentru pacea lumii se încearcă globalizarea. S-au creat instituţii asemeni Organizaţiei Naţiunilor Unite sau Uniunii Europene care să conducă lumea, să medieze conflictele şi să instaureze pacea. Vedem însă cum vulcanul de ură al lumii fără Dumnezeu e gata în orice moment să emane cea mai fierbinte lavă ce a existat vreodată. Pentru pacea căminului se dezvoltă cele mai elaborate programe de consiliere. Cu toate acestea, sunt de ajuns doar mici scântei, etichetate drept „nepotrivire de caracter, pentru ca omul să rupă ceea ce Dumnezeu a legat prin sfânta căsătorie. Dar, sinceri să fim, ceea ce ne doare pe noi este pacea individuală. Vestea cea bună este că, obiectiv, pacea noastră este câştigată. De 2000 de ani, Domnul Isus ne aşteaptă să ne ridicăm cadoul. E acolo. Cu mâinile şi picioarele străpunse de piroane. Cu trupul brăzdat. Nici lacrimile Maicii Sale, nici durerea Ucenicului Iubirii nu-L conving să coboare. Deşi ar avea toată puterea în Cer şi pe Pământ să o facă, ceea ce-L ţine pe cruce suntem noi. Mă regăsesc în tâlharii răstigniţi la dreapta şi la stânga Lui, când în cel care îi contestă Atotputernicia, când în cel care-L vede drept putere de viaţă pe care moartea nu o poate birui. Mă regăsesc printre sufletele din Hades, unde Domnul coboară în duh propovăduindu-le mântuirea prin jertfa Lui. Aş vrea să mă regăsesc şi în învierea Lui. Dar aici, în misterul crucii, stă convertirea păcii obiective în cea subiectivă. Aici e vorba de mine, de noi. Golgota nu e doar monumentul împăcării lui Dumnezeu cu lumea, Golgota e invitaţia la pacea noastră lăuntrică, întocmită de însuşi Dumnezeu cu sângele Lui, personalizată pentru fiecare dintre noi. Aici, la Golgota, Domnul Isus încetează să fie un personaj istoric, devine chiar istoria vieţilor noastre.
Isus ne avertizează însă că, după pacea dobândită prin convertire la El, urmează persecuţia. Noi, ca şi reprezentanţi ai unei alte confesiuni decât cea majoritară, simţim pe pielea noastră dimensiunea luptei. Redau doar acel exemplu terifiant al unui sat din Oltenia în care farmaciile au primit indicaţii stricte să refuze să dea medicamente tuturor celor care nu împărtăşesc credinţa ortodoxă, fie ei catolici sau protestanţi. Zecile de lăcaşuri de cult greco-catolic care sunt nefolosite, dar totuşi încuiate pentru a nu le utiliza „alţii”, se adaugă acestei ilustraţii. Dincolo de plaiurile noastre, în ţările islamice sau comuniste, creştinii schingiuiţi, cu mâinile şi picioarele amputate, cu familiile decimate, stau mărturie că pentru cei fără Isus a fi creştin e o crimă pedepsită drastic. Dar persecuţia poate veni din partea comunităţii sau chiar din partea familiei. Părinţi care urmează cu superficialitate nişte tradiţii creştine, nepătrunzând niciodată misterul credinţei, devin principalii inamici ai copiilor lor credincioşi si invers. Te întrebi ce-i determină pe toţi aceşti oameni să-şi menţină crezul? Pacea interioară. Isus, cel coborât prin Spiritul Sfânt în inima celui convertit, poartă bătăliile şi garantează răsplata în viaţa de apoi. Aşa cum pentru cel care trăieşte în păcat şi nu a avut niciodată o întâlnire reală cu Domnul Isus, precum tânărul din primul exemplu, mireasma judecăţii îi tulbură gândul, pentru ucenicul lui Cristos mireasma învierii devine speranţa lui, credinţa lui, pacea lui.
Un preot militar trebuia să ţină o predică unui batalion care urma să meargă la atac. Acesta a început să îi îndemne pe soldaţi să fie curajoşi şi să lupte pentru onoarea patriei. Un înalt ofiţer, care a auzit această predică nepotrivită, s-a apropiat de preot, după ce acesta a încheiat şi i-a spus indignat: „A duce soldaţii împotriva duşmanului este treaba noastră, domnule preot! Limitaţi-vă la însărcinarea dvs. de a-i conduce pe păcătoşi la Isus!” Acel ofiţer înţelesese mai bine decât teologul situaţia reală.
În luptele vieţii, Isus este garantul biruinţei şi al păcii. Dincolo de pragul morţii, tot Isus ne poate purta victorioşi.
Judecată sau pace? Vitralii monocromatice separă dimensiunea efemerului nostru de eternitate. Zi de zi suntem cu un pas mai aproape de ele. Vom trece dincolo de aceste vitralii. Vom pătrunde prin partea lor luminoasă sau vom fi asimilaţi de întuneric? Ne-au fost lăsaţi doi indicatori către veşnicie: judecata conştiinţei si pacea duhului. În adâncă reverenţă, să facem linişte în noi, să invocăm prezenţa Duhului Sfânt care să ne înnoiască, îmbrăcându-ne în Cristos. Îndumnezeiţi apoi prin Domnul Isus, să păşim cu pace către judecata cea ultimă!

16 noiembrie 2006 –

Vorbeşte pe limba mea

Când ne gândim la o grădiniţă, ne vine în minte imaginea unor copii gălăgioşi, greu de domolit, jucându-se unii cu alţii, într-un spaţiu încărcat de simbolurile copilăriei: picturi cu personaje din literatura specifică vârstei şi multe, multe jucării.
O echipă de psihologi germani lucrează la crearea unei grădiniţe speciale. Sala de joacă va fi un salon decorat modern, mobilierul va consta în fotolii, măsuţe şi scăunele. Dar, cel mai important aspect, jucăriile vor dispărea. Motivaţia întocmirii acestui proiect este aceea de a-i învăţa pe micuţi să relaţioneze. În concepţia psihologilor respectivi, jucăriile reprezintă mijloace prin care cei mici se pot refugia într-o lume a lor, departe de ceilalţi. Dacă instrumentele de joacă nu vor mai exista, copiii vor avea timp să stabilească relaţii, îşi vor cultiva virtuţi de comunicare interpersonală şi, mai ales, vor învăţa să se respecte unii pe ceilalţi.
Mă amuză când mă gândesc la ceea ce se va întâmpla acolo. Îmi imaginez ceata de copilaşi îmbrăcaţi în costume, fiecare cu câte o revistă de ştiinţă în mână, discutând despre subiecte diverse: globalizare, poluare, conflictul iudeo-islamic, ecumenism, diversele curente psihologice şi filosofice. Apoi, într-o altă zi, dezbătând problemele lor emoţionale şi pe cele legate de sexualitate în mariaj. Uneori şi eu mă gândesc la copiii pe care-i voi avea şi la felul în care îi voi învăţa zicala lui Freud: „Un eu normal e o ficţiune ideală” sau faptul că omul e un sistem bio-psiho-socio-spiritual. Râd de mine însumi, socotesc ideea mea patologică şi o înlătur.
Comunicarea nu se reduce la cuvintele rostite. Nici dacă adăugăm gesturile şi tonalitatea limbajului, comunicarea nu-şi găseşte definiţia completă. Atunci când doi prieteni sunt implicaţi într-un joc sportiv, ei caută nu doar o formă de relaxare, ci şi una de comunicare. Doi parteneri pe ringul de dans îşi transferă unul altuia informaţii afective, deci comunică. Microbiştii din tribune au şi ei forme, uneori primitive, de a comunica atunci când urmăresc împreună un meci al echipei favorite. La fel şi copiii. Sfera ludică este singura care are menirea să le împlinească copilăria şi să-i pregătească pentru viaţă. Prin jocuri, micuţii comunică mai bine decât prin orice alt mijloc.
Pentru a le dezvolta abilităţile de comunicare copiilor, ar trebui să pătrundem în lumea lor. Să ne însuşim limbajul lor, prin toate formele. Să le învăţăm jocurile şi să ne folosim de ele în scopul transmiterii mesajelor ce le vor fi apoi utile.
Cam acelaşi lucru s-a întâmplat în lumea noastră. Adam şi Eva erau maeştrii comunicării. Cunoşteau graiul lui Dumnezeu şi al tuturor vieţuitoarelor. Păcatul a restrâns sfera cunoaşterii şi implicit pe cea a transferului de informaţii. Păcatul a fisurat comunicarea cu divinitatea şi a oamenilor unii cu alţii. Dar Isus a coborât în lumea noastră. În grădiniţa noastră. S-a folosit de jucăriile noastre pentru a ne transmite mesajul împăcării. Domnul Isus a vorbit pe limba noastră. Şi încă vorbeşte. De aceea, Domnul Isus Cristos poartă în dumnezeiasca-I Persoană atât premisa cât şi mobilul comunicării noastre autentice. Astăzi încă se aude glasul Lui. Şi credeţi-mă pe cuvânt, Isus Cristos vorbeşte pe limba mea, pe limba noastră.
„Doamne Isuse Cristoase, din încăperile pline de jucării ale sufletelor noastre, Te chemăm să ne vorbeşti pe limba noastră! Şi, prin Cuvântul Tău, metamorfozează-ne, Doamne, din copii în fii ai Tatălui Ceresc!”

26 octombrie 2006 –

Noaptea aproape a trecut

În puţinele ocazii în care ajung la casa părinţilor mei, una dintre nopţi este mai scurtă pentru mine decât celelalte. Noaptea de sâmbătă spre duminică. Biserica e departe de casă, motiv pentru care trebuie să merg pe jos o bună bucată de vreme până în locul de unde pot lua un mijloc de transport. Îmi pun ceasul să sune, dar întotdeauna mă trezesc mai devreme. De ce? Primele raze aduc lumina în camera mea. Păsările încep concertul, îşi aduc lauda lor la adresa Creatorului, rugăciunea lor de dimineaţă. Oamenii încep să discute unii cu alţii. În câteva clipe, chiar de-aş avea dorinţa să-mi continui somnul, e greu să o pot face. Ştiu când noaptea se termină… pentru că apar semnele zorilor.
„Învăţaţi de la smochin exemplul lui: când mlădiţa lui este fragedă şi încep să apară frunzele, ştiţi că vara este aproape. La fel şi voi: când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că timpul este aproape, gata să vină”. (Matei 24, 32-33). Aşa sunau cuvintele Mântuitorului cu mai bine de 2000 de ani în urmă. Creştinii primului veac trăiau aşteptarea Domnului Isus cu încredinţarea că ea se va produce în vremurile lor. Era evenimentul care genera trăirea creştină la parametrii duhovniceşti reali. Se fac multe sondaje printre creştinii practicanţi ai zilelor noastre. Întrebaţi fiind: „- Ce înseamnă a fi creştin?”, toţi vor da răspunsuri de genul acesta: „A fi creştin înseamnă a crede în Dumnezeu”, „…a crede în Isus Cristos”, „…a face fapte vrednice de convertire”. În crez, noi mărturisim credinţa în Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt şi Biserica Sa. Uităm însă un pasaj, esenţial de altfel:
„Şi iarăşi va veni cu mărire, Să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi, A cărui Împărăţie nu va avea sfârşit…”
A fi creştin înseamnă şi a crede în a doua venire a Domnului Isus. A o aştepta. A o anticipa. A lucra pentru grăbirea ei prin convertire personală şi propovăduirea Evangheliei.
Când va veni sfârşitul? Când mulţi îşi vor lua identitatea Domnului Isus (Matei 24,5), când războaiele şi neînţelegirile dintre popoare vor atinge apogeul (v.6), când evenimentele tectonice, scăderea nivelului de trai şi epidemiile aducătoare de moarte vor afecta diverse părţi ale lumii (v. 7b), când creştinii vor fi persecutaţi (v. 9), mulţi vor lepăda credinţa în Isus (v. 10), urmând alte căi decât Calea Veşniciei, Isus Cristos (v. 11). Biblia va fi tradusă în multe limbi, iar misiunile creştine vor atinge zonele neevanghelizate (v. 14).
Sunt în asentimentul multora afirmând că Uniunea Europeană este un semn al apropierii Domnului Isus. O astfel de Asociaţie Globală, Universală, care tinde să uniformizeze toate naţiile într-o căldare unică mi se pare foarte asemănătoare descrierii Babilonului apocaliptic (Apocalipsa 17,5). „Va veghea la pacea omenirii”. Pacea cărei naţiuni? Căci dacă pacea unora înseamnă războiul altora, atunci devine un non-sens. „Va aduce libertatea de credinţă”. Pentru ce credinţă? Interzicând orele de religie creştină din şcoli, substituindu-le cu lecţii de religie orientală? Oferindu-ne cursuri de „cateheză” în ideologia liberalismului fără de Dumnezeu? „Ne va face egali cu celelalte naţii”. Dar nu suntem egali. Nu vom fi niciodată, decât în aparenţă. Avem specificul nostru, gândirea noastră, tezaurul nostru cultural. Nu suntem nici inferiori, nici superiori altor popoare. Suntem doar diferiţi. Eu cred că vom fi mai singuri şi mai debusolaţi ca nicicând în istorie.
Cred însă într-o Uniune Universală. Cu tot sufletul. Cred în pace, dar numai în cea înfăptuită de Domnul Păcii, Isus Cristos. Mă declar „făcător de pace”, numai propovăduindu-L pe El drept Cale a reconcilierii umanităţii. (Matei 5,9). Cred în libertatea de credinţă. Cred că doar credinţa în Isus îi poate face pe oameni cu adevărat liberi. Cred în poporul român, dar în acel popor care a spus odinioară „Da” creştinismului, deşi nu a trăit mereu la înălţimea chemării şi a harului. Cred într-o astfel de Uniune Universală. Ea poartă numele „Biserica Domnului Isus Cristos”.
Zorii Bisericii Creştine se iveau la Rusalii. Erau acolo evrei, greci, prozeliţi. Cândva, strămoşii acestora, ocrotiţi de corabie, în urma potopului din vremea lui Noe, au încercat să ridice un turn al cărui vârf să atingă cerul pentru ca apele mâniei divine să nu-i nimicească. Atunci, limbile au fost încurcate. La Rusalii, în limbi de foc, Duhul Sfânt se pogora asupra comunităţii ce stăruia în rugăciune. Dar Focul Acesta Ceresc purta în El mesajul veritabil al păcii şi înţelegerii. Babelul, dorit a fi păzitorul universal uman, a adus încurcarea limbilor. Bisericii i s-a oferit darul vorbirii în toate limbile şi paradoxal într-una singură: limba iubirii şi a păcii lui Cristos. Iată Turnul spre cer, iată corabia salvatoare, iată Prinţul Păcii: Isus Cristos.
Intrarea României în Uniunile Lumii se va împlini curând. Să nu ne temem! Să privim cu bucurie înainte! Dacă-L avem pe Cristos în noi, prin Spiritul Sfânt, dacă ne-am dedicat Lui, vom răbda pănă la sfârşit. Să ne amintim că „Biserica în persecuţie” a fost „Biserica în glorie”. Dar, în egală măsură, să ne cercetăm relaţia cu Domnul Isus. La întâlnirea ecumenică a Bisericilor istorice din Sibiu, preotul greco-catolic spunea în predica sa: „Nu putem intra în Europa decât ca şi creştini înnoiţi!” Adică oameni schimbaţi, transformaţi după chipul şi asemănarea Domnului Cristos. Creştini gata să judece şi să acţioneze duhovnicesc într-o lume a cărei lege de existenţă este secularismul.
„Deşteaptă-te, române!” este imnul ce ar trebui să fie mai analizat ca niciodată. Adevăraţii barbari abia acum se apropie. Încercând să ne ducă spre somnul cel de moarte, şi încă moarte veşnică!
„Dar ceea ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintăi. Aminteşte-ţi, deci, de unde ai căzut, converteşte-te şi fă faptele pe care le făceai la început! Dacă nu, voi veni la tine şi voi muta sfeşnicul tău de la locul lui – dacă nu te converteşti!” (Apocalipsa 2, 4-5)
Să avem curajul să declarăm război timpului! Să ne întoarcem din nou ceasornicul la clipele iubirii dintăi pentru Domnul Isus! Iar când avatarurile trecutului şi ofensiva viitorului întunecă cerul nostru, cerul Lui, să îndrăznim să Il chemăm pe Domnul Isus, Luceafăr în noapte, să ne aprindă din nou candelele dorului după El!
„Noaptea aproape a trecut şi ziua este aproape”. (Romani 13: 12)

18 mai 2006 –

Eliberat de mine însumi

Literatura ebraică păstrează pentru noi o întâmplare din timpurile decalogului. Întâmplarea aceasta a avut loc între doi fraţi evrei. Unul era căsătorit şi avea mai mulţi copii. Al doilea era necăsătorit. Ei aveau holdele lor, moştenite de la părinţi, una lângă alta. După seceriş, fratele necăsătorit şi-a zis în sinea sa: „Eu nu sunt căsătorit şi nu am copii, eu nu am nevoie de toată recolta pământului meu”. Noaptea, el s-a dus la holda lui, a luat mai multe căpiţe de grâu şi le-a mutat pe holda fratelui său. Câteva zile mai târziu, fratele lui mai mare s-a dus şi el la miriştea sa şi a mutat pe ogorul celuilalt mai multe căpiţe de grâu în dorinţa de a-şi ajuta fratele mai tânăr. Într-o noapte, au ajuns, fără să ştie unul de altul, cam în acelaşi timp la holdele lor. Fiecare cu vreo doi-trei snopi în braţe a pornit spre ogorul celuilalt. În lumina lunii au ajuns să se vadă unul pe altul. Fiecare, cu snopii în braţe, se gândea să facă un bine şi să-l ajute pe fratele său, fără ca acesta să ştie. Fiecare era mânat de o iubire caldă şi curată, de un devotament sfânt pentru fratele lui. Au lăsat snopii jos şi s-au luat în braţe, sărutându-se ca doi fraţi mişcaţi de puterea dragostei. Ei nu au ridicat între ei ziduri despărţitoare, ci poduri de dragoste, poduri pe care s-au întâlnit ca fraţi adevăraţi.
În vremurile noastre, o astfel de ilustrare a iubirii frăţeşti pare mai degrabă un mit decât o realitate. Ascult de multe ori oamenii şi sunt uimit să constat existenţa unei mentalităţi comune în ceea ce priveşte reperele morale. Când greşim în relaţiile cu semenii, se găsesc uşor etaloane care să justifice căderea. Mai sunt însă şi alţii care nu sunt luaţi în calcul în etalonările noastre: cei ce iubesc.
Înainte de toate, cred că ar trebui să definim noţiunea de dragoste. Psihologii veacului îi contestă acesteia natura permanentă sau măcar aceea de sentiment, de categorie afectivă de lungă durată. E doar o emoţie, după ei, şi nimic mai mult. Creştinismul este, înainte de toate, o religie a Iubirii. Şi cum gândul lui Dumnezeu e la fel de departe de gândul omului precum cerurile sunt faţă de pământ, să ne aşteptăm la anularea concepţiilor seculare despre iubire. Apostolul Paul, inspirat de Spiritul Sfânt, ne lasă această frumoasă caracterizare a dragostei „agape”, pe paginile Sfintei Scripturi:
„Dacă întreaga mea avuţie aş da-o în milostenii Şi corpul meu l-aş da pe foc, să ard, Dacă nu am dragostea, nu-mi foloseşte la nimic. Dragostea este răbdătoare, dragostea este binevoitoare; Nu invidiază, nu este lăudăroasă, nu se umflă de mândrie; Nu este necuviincioasă, nu umblă după ale sale, Nu se supără, nu ţine socoteală de rău; Nu se bucură de nedreptate, ci se desfată de adevăr. Ea pe toate le acoperă, pe toate le crede; Pe toate le nădăjduieşte şi le îndură”. 1Corinteni 13,3-7
Întreaga Creaţie reflecta odinioară iubirea lui Dumnezeu. În înalt, o muzică sacră elogia Iubirea. La un moment dat însă, odată cu o treime din „stelele cerului”, strălucitorul Lucifer a căzut. Ponegrind cântarea iubirii. Prin Adam, cu toţii am pierdut iubirea. E drept, încercăm să reconstituim fragmente din imnul dragostei. Dar totul este un eseu surd şi incomplet de zdrobire a entropiei, în nădejdea atingerii absolutului. Unde a greşit Satan? Unde greşim noi? Chiar la definiţia iubirii. În ecuaţia ei, trebuie să existe întotdeauna o necunoscută. EU. Satan a pierdut Iubirea în momentul în care a cerut ceva pentru SINE. Eu nu pot iubi decât fără de MINE. Acest lucru încerca Sfântul Paul să-l spună Corintenilor. Comunitatea din Corint era renumită pentru darurile sale spirituale. Cu toate acestea, lucrurile nu mergeau bine. De ce? Concentraţi pe exersarea darurilor, pierdeau din vedere scopul. Pavel e nevoit să-i îndrepte către ţinta locuinţei şi a lucrării Duhului Sfânt în ei, care este Iubirea: „Voi năzuiţi la darurile cele mai înalte. Dar eu vă voi arăta încă o cale, cu mult mai presus”, iubirea.
Nu poţi iubi decât eliberat de tine însuţi. Decât animat de dorinţa de a-i ajuta pe ceilalţi, chiar negându-ţi propriile tale nevoi. În minte îmi vine exemplul Apostolului Ioan, ades plecându-şi capul pe pieptul Domnului Isus, gândindu-se la Iubire în timp ce alţii se gândeau la trădare, alergând gol în noaptea pustie şi rece, scriind apoi minunate epistole ale dragostei din care lipsea un singur nume, al său. Mai aproape de noi, exemplul Mariei Tereza, al lui Martin Luther King şi al multor altora, cu numele cărora s-a scris în lumea egocentrică istoria iubirii.
Cea mai mare problemă a contemporanităţii este individualismul. Luând masca libertăţii personale, ascunzând păcatul şi înstrăinarea intrinsecă. Un individualism social, suma individualismului familial, eclezial ş.a. Soţia vine obosită de la serviciu acasă, unde o aşteaptă alte responsabilităţi. Soţul are 2-3 slujbe, contactele lui cu familia sunt pe fugă. Copiii butonează televizorul, calculatorul şi se îngrijesc unul pe celălalt. Fiecare trăieşte în lumea lui. Şi vai de cel ce trece gardul în ograda celuilalt! În familie, fiecare membru are proprietate personală: EUL. În Biserică, avem locurile noastre. Abia dacă privim către cel din dreapta sau din stânga. Iar când ne dăruim pace, întindem o mână şi o retragem repede, ne unim privirile preţ de o clipă şi iarăşi ne comportăm ca şi cum nu ne-am fi cunoscut niciodată. Dacă ceva se poate schimba, familia este locul de unde ar trebui să pornim. Întâi, ar trebui să milităm pentru domnia lui Cristos peste familie. Isus, capul bărbatului, bărbatul, capul soţiei, ambii parteneri supunându-se unul altuia în dragoste. Doar prin adeziunea familiei la Familia Domnului Cristos, cu toate responsabilităţile ce derivă din aceasta, oamenii vor transforma gardurile în punţi, menite să-i unească veşnic în Domnul.
Iubire… pod peste diferenţe, unind două suflete. Inimile ce se întâlnesc în iubirea Domnului Isus hotărăsc, de atunci, să bată la unison, pentru El. Iubire… adiind mireasma lui Cristos, căutând fără să ceară căutare, oferind înainte de a fi nevoie să ofere. Întâmpinând suspinul, chiar nerostit, zâmbind la bucuria negrăită a celuilalt.
Domnul Isus ne-a spus cândva prieteni. Dăruindu-ne, în perspectiva nunţii, haina ţesută în inul cerului, spălată în sângele răstignirii. Când îngerii vor ţine cununa Miresei Mielului, iar muzica sferelor va fi marşul nupţial, nu va mai conta atunci decât Iubirea, Însuşi Isus. Dintre toate lucrurile pe care le-am învăţat de la Isus, cel mai important rămâne acesta: a spune „Te iubesc”. Lui şi semenilor mei. „Te iubesc”. Două cuvinte ce pot schimba lumea. Pot stinge conflicte, pot tămădui răni, pot risipi întunericul şi stinge singurătatea. Dar această sfântă asociere îşi are obârşia în Întruparea Lui, în rugăciunea Sa pentru mine atunci când aruncam asupra-I batjocură, în moartea, învierea şi mijlocirea Sa pentru sufletul meu. N-am putut iubi decât eliberat de mine însumi.
Nu putem iubi decât eliberaţi de noi înşine şi umpluţi de Cristos!
„Rămân doar acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. 1 Corinteni 13,13

4 mai 2006 –

Misterul credinţei

Bine nu poţi vedea decât cu sufletul; ceea ce este esenţial este invizibil pentru ochi.” (Antoine de Saint-Exupery, „Micul Prinţ”)
O mare mulţime de privitori şi ascultători erau adunaţi în Sala Azilului de Surdo-muţi din New-York, sărbătorind aniversarea Institutului. Unul dintre privitori a scris pe tabla aşezată în faţa băncilor în care stăteau copiii nefericiţi următoarea propoziţie: „Nu credeţi că este prea aspru şi greu să fii surdo-mut?” Atunci una dintre fetiţe s-a sculat şi a scris pe tablă, în văzul tuturor, minunatul răspuns: „Când cântarea îngerilor va pătrunde până la urechile noastre fermecate de frumuseţea lor, atunci ne va părea prea puţin rău că urechile noastre n-au fost tulburate de zgomote pământeşti!” [1]
În seara Cinei celei de Taină, Isus le-a vorbit mult ucenicilor Săi. Cerul, infinit, nepătruns până atunci, devenea, prin spusele Celui pogorât din înălţime, proiecţia vie a Absolutului într-o lume care nu cunoscuse înainte decât vaga autodefinire a Domnului Dumnezeu: „Iahve”, „Eu sunt Cel ce sunt!” (Exod 3,14). Şi totuşi, la un moment dat, Domnul se îndreaptă către Petru rostind: „… Simon, Simon, iată Satana a pretins să vă cearnă ca pe grâu; însă Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta…” (Luca 22, 31-32). Domnul Isus dorea să-şi pregătească discipolii pentru dificila probă la care va fi supusă credinţa lor când Îl vor vedea condamnat şi răstignit. Renegarea lui Petru nu este întâmpinată cu asprime de Mântuitorul. Ba chiar cu blânda consolare a faptului că această cădere, regretată, va duce la înălţarea Sa în serviciul comunităţii (vers. 32b.).
Nu trece mult timp de la evenimentele premergătoare sacrificiului mesianic, că un alt personaj are de trecut testul credinţei: Toma. Tradiţia populară asociază numele acestui ucenic cu „necredinţa”. Toma este văzut ca prototip al celor care nu cred, care aşteaptă dovezi vizibile ale existenţei unui Dumnezeu invizibil. Dar, haideţi să fim sinceri, câţi dintre noi nu ne-am identificat, măcar o dată, cu Toma la acest aspect al necredinţei? Câţi dintre noi nu ne-am pus, măcar o dată în minte, întrebarea aceasta: „Oare nu mă înşel? Oare nu dorinţa de a crede este izvorul însuşi al încrederii mele în Cristos?” Petru, Toma au falimentat la capitolul credinţă, fiecare în felul lui, la fel cum şi noi, la rândul nostru, putem să ne identificăm momentele de îndoială. „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). Acelaşi ecou al cuvintelor sfinte răsună vreme de două milenii, răspunzând necredinţei cu mesajul credinţei: „Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile Mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27b.).
Pentru noi, ca şi creştini, credinţa în Cristos este mijlocul prin care vedem lumea nevăzută a lui Dumnezeu. Dar nu o lume separată de trăirea noastră, ci una care se proiectează în noi, înnoind făptura întreagă, sculptând-o după caracterul divin şi dându-i speranţă. Daniel Goleman, autorul cărţii „Inteligenţa emoţională”, povesteşte cum, adunând idei pentru întocmirea cărţii sale, a dat peste un psihiatru care i-a dat un răspuns simplu şi neaşteptat: credinţa este mijlocul prin care o persoană dominată de impulsuri este eliberată, prin care un sinucigaş îşi recapătă plăcerea de a trăi, un îndoliat găseşte resurse de a transforma durerea în bucurie… E drept că orice credinţă, chiar extrăgându-şi seva dintr-o religie falsă, poate întreţine speranţa, poate fi motivaţia lucrurilor bune, morale şi moralizatoare, care se realizează pe pământul acesta. Cu toate acestea, farmecul indiscutabil al creştinismului este latura veritabilă transcedentală. Celelalte religii oferă soluţii pentru viaţa aceasta, dar îşi pierd cuvintele în faţa problemei VEŞNICIEI. Nici n-ar putea să îndrăznească să afirme ceva despre lumea de dincolo: toţi întemeietorii lor sunt morţi, doar Cristos e viu. Şi care alt dumnezeu S-a identificat cu omul în asemenea măsură încât să ia chip omenesc, să moară la cruce pentru om, să se ridice la cer şi de acolo să reverse prezenţa Sa peste întreg poporul ce cheamă Numele Său, prin Duhul Sfânt? Nici un alt dumnezeu nu cunoaşte învierea şi nu a putut vreodată să destrame moartea cu moartea pe moarte călcând. Încrederea noastră în Marele Preot, Arhiereul Isus Cristos, derivă tocmai din înţelegerea pe care El o manifestă faţă de noi. Căci în toate a fost ispitit ca şi noi, întrebările L-au frământat, durerile nu L-au cruţat, sărăcia I-a fost un „modus vivendi”. De ar exista mai mulţi dumnezei, alţii decât idolii deşarţi, L-aş alege tot pe Isus să-mi fie Dumnezeu. E cel mai aproape de inima mea.
Am numit credinţa „mister”. Nu pentru că aşa ar defini-o Scriptura sau Tradiţia Patristică. Ci pentru că ea împacă două lumi: cea văzută cu cea nevăzută. Pentru că ea leagă două inimi: inima mea de Inima Preasfântă a lui Isus. Pentru că în ea se întâlneşte efemerul cu veşnicia. O taină a dragostei lui Dumnezeu faţă de om, impregnată cu adierea Crucii. „Lumina care vine de la Golgota împrăştie cu adevărat întunericul şi izbăveşte sufletul din orice robie”, spunea Nicolae Moldoveanu, absolvent al temniţelor comuniste pentru credinţa în Domnul Isus. Şi numai trecând fiinţele noastre prin dreptul altarului Crucii unde Isus stă răstignit, prin pocăinţă, această „taină” devine pentru noi „dar”, „bun”, aprinzând în noi speranţa pentru viaţa de acum şi pentru cea de dincolo. Un „Toma necredinciosul” se ascunde în dvs., în mine, în noi toţi. Şi aceeaşi invitaţie de a pipăi urmele crucificării rămâne valabilă pentru fiecare.
Credinţa ne face părtaşi unei alte descoperiri: frumuseţea Domnului Isus Cristos, cea fără de egal. Strălucirea feţei Lui, simbioză a chipului de slavă cu lumina Soarelui. Reflexia primelor şi ultimelor raze ale veşniciei. Când Îl vom vedea, vom realiza ce-am pierdut prin neascultare. Când Îl vom adora faţă în faţă, vom constata că, de fapt, vederea nu a înregistrat decât puţin mai mult decât cecitatea, iar auzul a fost pângărit de muzica lumii. Adevăratele simţuri le-am pierdut în clipa în care am ales să privim altceva… decât strălucirea feţei Lui.
„Doamne Isuse, măreşte-ne credinţa! Pentru ca, prin credinţă, să ne împărtăşim cu lumina chipului Tău. Şi, descoperindu-Te, să strigăm către Cer şi către o lume ce Te respinge: Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

13 aprilie 2006 –

Omul Durerii, la porţile Orientului

„Noi suntem aici la porţile Orientului, unde totul este tratat cu superficialitate”. Acesta este citatul aşezat de Mateiu Caragiale în deschiderea lucrării sale măreţe: „Craii de Curtea Veche”. De ce spun „măreaţă”? Pentru că realizează o monografie a Bucureştiului şi, prin aceasta, surprinde, folosind o forţă expresivă deosebită, o mentalitate colectivă din întreaga Românie. Iar această scurtă meditaţie de la începutul scrierii se constituie într-un exhaustiv comentariu ce acoperă întreg spectrul tematic, orice gând în plus în analiza operei fiind de prisos.
Cuvântul de ordine, leit-motivul este „superficialitate”. Apar aici omul iubitor mai mult de bârfă decât de muncă, cel care şi-a confundat casa cu bodega de la colţ de stradă, cel care ţine dezbateri publice despre moralitate, după care vizitează casa de toleranţă, cel preocupat de viitorul copiilor, astfel încât să-i iniţieze în „sportul consumului de alcool şi al relaţiilor extraconjugale”. Nu ştiu dacă recunoaşteţi, dar mie mi se pare că românul nostru se potriveşte întocmai descrierii. Poate spuneţi că „ne-am schimbat”, că suntem alţii după revoluţie. Să vedem puţin.
Da, ne-am schimbat. Am legalizat avortul şi acum mii de potenţiale mame îşi ucid cu bestialitate pruncii. Am introdus educaţia sexuală în şcoli şi acum zeci de tineri suferă de pe urma bolilor venerice. Ecranele şi revistele de la chioşcurile de ziare invită la sexualitate. Tu, ca şi creştin, eşti etichetat ca „anormal” dacă nu trăieşti în concubinaj cu viitorul partener, pentru „probă”, pierzând din vedere binecuvântarea divină ce însoţeşte doar castitatea premaritală. Suntem împotriva tutunului şi declarăm tuturor: „Tutunul dăunează grav sănătăţii!”. Aşezăm această puternică avertizare, scrisă cu litere mici, sub un panou de reclamă imens, al cărui mesaj este: „Cum îţi poţi refuza o astfel de plăcere?” Dar ne declarăm creştini. Probabil că cei mai mulţi suntem scrişi în registrul vreunei biserici. Şi mai asistăm la slujbă la vreun botez, la vreo nuntă sau înmormântare. Poate şi de Paşte şi de Crăciun, dacă „gaşca” de prieteni se mobilizează. Un cult al morţilor complex şi încărcat de tradiţii defineşte poporul român, dar care popor îşi mai înjură oare asemenea nouă morţii şi Dumnezeul? Apoi, avem icoane chiar şi în maşini, nu că am cunoaşte ceva despre personajele sfinte reprezentate acolo, ci ca un fel de talisman, pentru a ne păzi de accidente. Alături de ele, poze erotice. Nu ducem lipsă nici de cărţi de rugăciune. Lângă, horoscopul zilnic, un fel de ghicire modernă, care îţi spune cu precizie ce vei face astăzi, câţi bani vei câştiga, dacă ai „noroc” în dragoste şi ce toane va avea soţia mâine. Să nu mai vorbesc de „amulete” şi fel de fel de pietre care îşi schimbă culoarea după starea ta interioară. Ne facem cruce când trecem pe lângă un lăcaş de cult, deşi nu prea ştim ce simbolizează fiecare gest. Purtăm „sfânta cruce” chiar şi la gât şi avem zeci de modele, dar nu renunţăm la a ne croi haine scurte, care dezvăluie detalii provocatoare.
Nomenclatura de creştini a fost acordată prima oară ucenicilor Bisericii creştine primare, după un an de mărturie a credinţei în Cristos în rândul antiohienilor (Faptele Apostolilor 11,26). Un an întreg în care au fost monitorizaţi, cercetaţi, evaluaţi de necreştini şi găsiţi curaţi! Oare se potriveşte creştinismul lor cu cel practicat de români?
Am asistat indignat la o emisiune de televiziune pe postul naţional. Era în anul în care catolicii şi protestanţii au celebrat împreună cu ortodocşii Sfintele Paşti. Au fost invitate mari personalităţi ale culturii româneşti. Tema se anunţa a fi una ecumenică. Deşi nu era nici un catolic şi nici un protestant în rândul invitaţilor. În esenţă, ideea conceperii acestei dezbateri despre unitatea confesională în sărbătorirea Patimilor era aceea de a atesta veridicitatea şi autenticitatea unei anumite confesiuni, descrisă la superlativ în raport cu celelalte două. Repet, pe un post naţional, într-o Românie ce garantează constituţional drepturi egale pentru toate aceste denominaţiuni. Unul din argumentul folosit în această pledoarie anti-catolicism, anti-protestantism era acesta: „noi, în tradiţia noastră bizantină, punem preţ pe Isus Înviat, nu pe Cel Răstignit. Noi nu sărbătorim un Cristos mort. Crucea noastră nu-L are pe Isus, pentru că Isus e unul viu.”
Apostolul Pavel le spune corintenilor: „Noi propovăduim pe Cristos, Cel Răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire şi pentru Neamuri o nebunie” (1Corinteni 1,23), „N-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos, şi pe El răstignit” (1 Corinteni 2,2). De aceea, patristica romană accentuează imaginea Domnului Isus suferind, muribund, crucificat. Fără răstignire, nu este mântuire. Fără moarte, nu este înviere. Şi fără înviere, nu este speranţă. Evocarea patimilor Mântuitorului nu-şi extrage seva dintr-un imbold sadic, nici dintr-o năzuinţă de manipulare emoţională a maselor, într-un efort de convertire, ci din înţelegerea profundă a acestui act răscumpărător. Putem să fim de acord cu aceste principii, putem să avem o înţelegere teoretică a principiului eclezial „Isus-Omul durerii” şi cu toate acestea să fim departe de a experimenta practic, prin Spiritul Sfânt, identificarea cu Domnul. Noi trebuie să trecem pe la Cruce. Noi trebuie să avem, individual, experienţa morţii noastre interioare. Din acest deces lăuntric, al sinelui, izvorăşte fiinţa cea nouă, cea spirituală, cea care se îndreaptă spre mântuire. „Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Coloseni 3,3). „Dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur” (Ioan 12,24).
Venit din înălţimi, dintr-o comuniune desăvârşită cu Tatăl şi cu Spiritul Sfânt, Isus suferă până la moarte de cruce, dar va vedea în urma Lui o sămânţă de urmaşi, care vor trăi creştinismul ducând la moarte carnea, firea lor, natura lor păcătoasă. Vor fi mereu astfel de creştini, chiar în vremurile lepădării de credinţă. Întrebarea este: „Ce fel de creştin sunt eu?”. Sau „sunt creştin?” Am trecut eu prin moarte, conştient, voluntar, sau doar am cerut-o şi am mărturisit-o în apa Botezului? Oare cine domneşte în viaţa mea? EU sau Cristos? El nu va accepta niciodată locul 2 în inimă. Îmi place mult o ilustraţie vetero-testamentară. Iosua conduce poporul evreu spre ţara Canaanului. Un singur obstacol trebuie depăşit, Iordanul. Porunca divină este ca întâi să treacă preoţii, purtând cu ei chivotul legământului. Preoţii trebuie să se oprească apoi, împreună cu chivotul, până ce fiecare evreu va trece. Chivotul intră primul în apă şi iese ultimul (Iosua 4,11). Chivotul este o înfâţişare a Domnului Cristos, Cel trecut prin moarte. Isus e Cel dintâi ce intră în moarte şi ultimul care iese, la cel din urmă ceas, la ultima strigare a harului. Ce frumuseţe e în suferinţele Omului Durerii, ce frumuseţe e în Cruce! Jertfa Domnului Isus uneşte efemeritatea cu veşnicia şi omul cu Dumnezeu. Să-L lăsăm pe Isus pe cruce! Să ne amintim mereu de El aşa! Paradoxal, apogeul umilinţei în ochii lumii este actul suprem de adorare pentru Dumnezeu. După moarte, vine şi învierea. Dar trebuie să ne pregătim pentru ea, cufundându-ne în moartea faţă de noi înşine şi ridicându-ne la vieţuirea cu Domnul Isus.
La porţile Orientului bate Isus! Să facem linişte în noi şi să-L primim! Să nu ne fie teamă să spunem că suntem altfel, pentru că suntem creştini! Să nu ne ruşinăm de credinţa noastră, de mărturia noastră! Omul Durerii să fie model şi parte din noi! După suferinţa de-o clipă, vine bucuria veşnică! Şi numai prin moarte şi după moarte, învierea!
Contemplă, sufletul meu, pe Isus Răstignit,Cu ce preţ te-a mântuit.Admiră, mulţumeşte, iubeşte, laudă şi adoră.El te iubeşte, te priveşteEl te-a mântuit.Păşeşte cu El şi trăieşte pentru El.Admiră, mulţumeşte, iubeşte, laudă şi adoră.Sf. Bonaventura – Rugăciune către Răstignit

– 23 martie 2006 –

Un actor grăbit

„Stimaţi spectatori, o tragedie zguduie lumea muzicală românească. Laura Stoica nu mai este…” Aşa vesteau buletinele de ştiri din seara morţii cântăreţei rock îndrăgite de mulţi români. Am urmărit cu atenţie reacţiile celor implicaţi în relatarea cazului şi ale celor intervievaţi. Pentru reporteri, acest moment s-a constituit într-un eveniment de senzaţie în măsură să crească audienţa. Pentru colegii actori şi muzicieni, un prilej de a-şi revendica drepturile la apreciere publică şi mediatică. Dar, dincolo de această faţadă, izbucnea din forul interior al fiecăruia dorinţa de a explica raţional moartea. Ca şi cum ar fi dorit cu toţii să caute o vină colectivă, o cauză obiectivă care, o dată depistată, să fie analizată şi cumva anihilată. Reporterii au reconstituit traseul accidentului, motivul pierderii vieţii, pe când rudele Îl acuzau cu patos pe Dumnezeu, punând la îndoială Atotştiinţa şi Dreptatea Lui.
De unde această tanatofobie? De unde porneşte dorinţa de eternitate, care guvernează multe din acţiunile umane? Înţeleptul Solomon, sub inspiraţia Spiritului Sfânt, rosteşte: „… a pus în inima lor până şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu”. (Ecleziastul 3,11) Noi suntem creaţi pentru a fi veşnici! De când Dumnezeu a suflat peste om viaţă din El, moartea nu este decât o dimensiune exterioară, temporară şi incompletă a fiinţei din vârful piramidei Creaţiei. Sufletul şi duhul trec în lumea văzută doar prin „ochii credinţei”. Trupul este supus putrezirii, dar, când trâmbiţa va suna, inaugurând Ziua Domnului, se vor trezi trupurile morţilor, restaurând fiinţa umană trinitară (1Tesaloniceni 4,16-17).
Într-o zi, un tânăr vine la bătrânul său unchi şi-l anunţă că şi-a luat bacalaureatul. „Şi, acum, spune-mi, ce proiecte ai?”, întreabă unchiul. „Acum voi studia. Vreau să mă fac jurist”. „Frumos, şi apoi?” „Ei, apoi mă gândesc să fac stagiul la Tribunalul Suprem”. „Frumos, şi apoi?” „Voi căuta o fată potrivită, mă voi însura, voi întemeia o familie.” „Frumos, şi apoi?” „Apoi voi deveni un om mare, un preşedinte de curte de apel.” „Frumos, şi apoi?”. „Da, unchiule” – tânărul începe să se enerveze – „o să îmbătrânesc şi mă voi pensiona. Mă retrag într-o regiune frumoasă, îmi fac o căsuţă şi încep să cultiv căpşuni.” „Frumos”, spune unchiul, „şi apoi?” Nerăbdarea pune stăpânire pe tânăr. „Ei, o să mor odată”. „Aşa”, spune unchiul, „şi apoi?” Tânărul nu mai râde. Îl cuprinde spaima. „Da, voi muri… la asta nu m-am gândit. Unchiule, ce vine după moarte nu ştie nimeni!” „Te înşeli, băiete, există Cineva care ştie ce vine după moarte. Acesta e Isus. Şi El a spus: Lată este calea care duce la moarte…” După moarte vine judecata lui Dumnezeu şi atunci eşti ori pierdut, ori salvat.
Tinerii trăiesc prezentul în lumina viitorului, făcând din expectanţa împlinirii iluziilor motivaţia speranţei. Vârstnicii trăiesc prezentul într-o continuă comemorare a trecutului. Şi, până la urmă, fugim cu toţii de realităţile „acum” şi „aici”. Nu ne mai putem întoarce în timp, iar ziua de „mâine” nu ne aparţine. Dacă putem face ceva pentru mântuirea noastră, astăzi este timp. Dar, de multe ori, procedăm greşit în căutarea lui Dumnezeu. Depunem eforturi extraordinare pentru a-L mulţumi. Reuşim până la o vreme, după care eşuăm din nou şi devenim frustraţi. Pentru că nu putem… Prin noi înşine. Sfântul Augustin spunea: „Te laud, Doamne, că întotdeauna ai fost Tu cel ce a făcut primul pas! Când nu Te iubeam, Tu mă iubeai! Când eram departe de Tine, Tu erai aşa de aproape. Întotdeauna Tu ai fost cu un pas înaintea mea!” E vremea să ne predăm Celui ce a biruit moartea, să invocăm prezenţa şi puterea Lui peste noi, prin Duhul Sfânt! Nu putem parcurge drumul spre Cer singuri. Dar El Îl va parcurge pentru noi, purtându-ne pe braţele Sale. Îmi imaginez că Isus nu a purtat spre Golgota o cruce de lemn. M-a purtat de fapt pe mine şi v-a purtat pe dvs, ne-a dus pe fiecare dintre noi. Acolo am fost osândiţi, acolo s-a plătit dreptatea noastră, acolo am fost noi… „Acolo” şi „atunci”, pentru ca „aici” şi „acum”, El să trăiască în noi.
La intrarea într-una dintre bisericile catolice sibiene, stau aşezate pe o hârtie următoarele cuvinte: „Ia aminte, omule… Viaţa aceasta este scurtă, dar cea care urmează e veşnică… Ai numai un singur suflet şi, dacă l-ai pierdut, ai pierdut totul. Ce-ar folosi omului de ar câştiga lumea întreagă dacă sufletul şi l-ar pierde? Va veni ziua în care va trebui să dai socoteală de toate faptele tale şi de viaţa ta. Nu ştii ceasul în care vei muri. Dar poate fi chiar mâine. Aşa cum trăieşti, aşa vei muri. E mai bine să faci pocăinţă acum, decât să fii osândit pe veci. Dumnezeu există, chiar dacă tu nu crezi în El. Şi te vei întâlni cu Dumnezeu, chiar dacă acum Îl ocoleşti”.
Dar, înainte de această reflecţie, parcă într-o providenţială aşezare, stă pus un tablou cu Domnul Isus, având dedesubt următoarele cuvinte: „Isuse, mă încred în Tine!” Ce e oare timpul? O măsură definită a indefinitului. Succesiune de clipe lipsite de culoare. Trecând nepăsător, aducând din nou o nouă secundă. Aceeaşi nouă secundă. Domnul a pus în noi până şi gândul veşniciei. Dar şi percepţia temporalităţii, a efemerităţii o dată cu căderea. De la primul minut al neascultării, timpul a devenit măsură indefinită a definitului. Clipele au căpătat culoare, secundele au început să cântărească.
La intersecţia vremelniciei cu veşnicia, stă pus semnul ALEGERE. Când constatăm neputinţa în faţa morţii şi din adâncul nostru strigă veşnicia, să îndrăznim să păşim pe Calea numită Isus! Dacă nu o vom face, vom fi doar „actori grăbiţi”, precum în piesa ce a consacrat-o pe Laura. Dar, mergând pe Cale, vom fi pelegrini în lumea aceasta, în drum spre Cetatea Eternă, adevărata noastră destinaţie!
„Doamne Isuse, învaţă-ne să ne numărăm bine zilele!”

– 16 martie 2006 –

Războiul generaţiilor

O după-amiază rece de iarnă. Autobuzele sunt, în general, supraîncărcate în astfel de zile ale anului. Vehiculul opreşte într-o staţie. Două doamne, fiică şi mamă după asemănare, urcă şi se îndreaptă dinamic spre un loc ocupat. Fiica se adresează tinerei de pe loc, utilizând un ton agresiv, autoritar: „Vă rog să eliberaţi locul, domnişoară: mama este bătrână şi bolnavă!” Tânăra noastră se ridică umilă, cu greutate, afirmând în acelaşi timp: „Dacă sunt tânără, asta nu înseamnă că sunt şi sănătoasă!”
Ea se îndreaptă apoi spre celălalt capăt al autobuzului, discută cu un domn care o consolează, în timp ce noile venite îşi ocupă locurile solicitate cu îndrăzneală. Spun îşi ocupă pentru că, între timp, un alt tânăr se ridică, pentru a-i face loc fiicei. Spiritele se calmează şi autobuzul îşi urmează traseul obişnuit. Câteva minute mai târziu, însoţitorul celei ofensate, ţinând în mână câteva hârtii, se apropie de doamnele comod instalate: „Uitaţi, sunt ieşirile din spital ale celei pe care aţi insultat-o!” Cele două citesc foile acelea şi culorile feţelor lor se schimbă, semn că erau consemnate acolo diagnostice grave, după care purtătoarea de cuvânt a mamei bătrâne şi bolnave adaugă pe acelaşi ton: „Dacă era bolnavă, trebuia să nu părăsească locul.” „Doamnă dragă, vedeţi şi dumneavoastră că bătrânii sunt de multe ori exageraţi şi greşesc în relaţiile cu tinerii!” spune însoţitorul.
Se iscă apoi o ceartă pe cinste, cu efect de masă în tot autobuzul. Se formează două partide. Tinerii devin subit avocaţii tinerei. Bătrânii se transformă în apărători stoici ai doamnei în vârstă şi ai fiicei sale. Sincer, dacă n-aş fi creştin, aş fi acum un înfocat susţinător al părţii tinere. De fapt, scena nu a fost decât un pretext pentru a reaprinde torţa războiului între generaţii. Chiar şi în acest microcosmos al interiorului unui mijloc de transport.
Urmărind atitudinea Domnului Isus faţă de copii, faţă de tineri, de adulţi şi faţă de vârstnici, am constatat că El avea un cuvânt pentru fiecare, un cuvânt de acceptare, de apreciere, de mântuire. Ne-am aştepta ca Biserica, Rodul jertfei mesianice, să aducă cu Sine aceeaşi unitate şi echitate a vârstelor. Sunt sigur că Domnul aşa a intenţionat. S-a materializat oare dorinţa Mântuitorului?
O colegă de facultate, odinioară membră de seamă a unui grup de tineri catolici, îmi povestea despre multele activităţi pe care grupul le întreprindea odinioară. O întreb ce se întâmplă acum şi-mi răspunde că nu mai e ca altădată. De ce? S-a schimbat preotul. Primul, entuziast în lucrarea cu tinerii, era un tânăr păstor de suflete. În locul său, a venit un preot vârstnic. Un alt exemplu, într-o altă comunitate. Părintele a avut iniţiativa ca, după Liturghia din duminica Paştilor, să invite în faţă un grup de tineri, pentru a cânta câteva imnuri creştine, acompaniaţi fiind de sunetul chitarei. Zis şi făcut. Bătrânii l-au aşteptat pe preotul paroh la sfârşitul programului. Preotul a fost acuzat de profanarea bisericii, prin momentul tineresc din serviciul de cult. Şi, ca să nu credeţi cumva că doar în Biserica Catolică se pot întâmpla astfel de incidente, adaug o altă exemplificare. S-a petrecut într-o biserică evanghelică săsească de lângă Braşov. Lider bisericesc a devenit un pastor tânăr, venit din Germania în România în scopul slujirii. La puţină vreme după instalarea sa în funcţie, au început să răsune vocile de nemulţumire ale bătrânilor saşi. Motivul: în fiecare dimineaţă, tânărul german obişnuia să alerge prin localitate. Făcea jogging. „Cum se poate ca un pastor să alerge?” a fost întrebarea de pe ordinea de zi. „Cum mai are autoritate asupra Bisericii?”
Vrem sau nu vrem să recunoaştem, avem prejudecăţi, stereotipuri de catalogare a celorlalţi. Şi, din păcate, ele nu sunt prezente doar în viaţa laică, ci se regăsesc pregnant şi în cea religioasă. Dacă Apostolul Paul ar trăi, ne-ar spune precum tânărului Timotei, discipol al său, păstor şi învăţător al Bisericii primare: „Nimeni să nu te nesocotească pentru tinereţea ta” (1Timotei 4,12a). Şi, de asemenea: „Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată” (1Timotei 5,1a). Apoi, ne-ar vorbi precum lui Tit, celuilalt slujitor al Domnului şi apropiat al sufletului său: „Bătrânii trebuie să fie demni, vrednici de respect, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste şi în răbdare” (Tit 2,2). „La fel, îndeamnă-i pe cei tineri să fie înţelepţi” (Tit 2,6). Iar Apostolul Ioan ne-ar adresa următoarele cuvinte: „V-am scris, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este de la început. V-am scris, tinerilor, fiindcă sunteţi tari şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi aţi biruit pe cel rău” (1Ioan 2,14).
Mi-ar plăcea să văd aceeaşi atenţie non-discriminativă, acordată de către Biserică şi tinerilor şi bătrânilor. Mi-ar plăcea să constat că diferenţele de vârstă dispar şi noi suntem, în mod real, Una în El. Biserica nu este a tinerilor, nu este a vârstnicilor, este a Domnului Isus. Avem nevoie să ne amintim realitatea aceasta. Doar conştientizând-o, vom fi uimiţi să remarcăm că între noi, indiferent de vârstă, există un Liant şi nu o prăpastie. Şi acest Liant este Cristos.
Noi, ca şi tineri, va trebui să învăţăm respectul faţă de părinţii şi bunii noştri, să ne hrănim din experienţele lor, să ne individualizăm comorile înţelepciunii lor. Iar cei vârstnici ar trebui să ne acorde posibilitatea exprimării, în acord cu propriile noastre nevoi şi simţiri, chiar şi în Biserică. Sincer, nu am idee cum am putea face lucrul acesta posibil. Dar ştiu pe Cineva care metamorfozează nerealizabilul în realizabil. Şi, în Numele Lui, se pleacă orice genunchi, al celui vârstnic şi al celui tânăr, mărturisind la unison: Cristos este Domnul!

– 2 martie 2006 –

Isus este Domnul

Nu ştiu cum sunteţi dvs, dar mie mi-e greu să vorbesc despre mine. Nu am de gând să scriu un articol biografic, deşi primele rânduri aşa ar anunţa. Dar… când e vorba de a-L descrie pe Isus, e mai bine să foloseşti propria ta experienţă. Altfel ar suna drept utopie, încercare de a găsi sens într-un context a cărui lege de guvernare e haosul.
Îmi este aşa de uşor să afirm acum: Isus este Domnul! În copilărie, într-o anumită circumstanţă, am auzit rostindu-se cuvintele: Domnul Isus. De ce Domnul? De ce nu numai Isus? Abia când Fiul lui Dumnezeu a devenit Domn peste viaţa mea am înţeles cuvintele şoptite de Spiritul Sfânt Apostolului Pavel: De aceea vă spun că nimeni, dacă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: „Isus să fie blestemat!” şi nimeni nu poate zice: „Isus este Domnul”, decât prin Duhul Sfânt. (1 Corinteni 12,)
Încerc să deşir fusul experienţelor mele cu Dumnezeu. Îmi este greu să privesc în urmă: îmi dă impresia că mă uit prin oglinda retrovizoare a vieţii, scăpând din vedere panorama largă a prezentului. Am crescut în Muntenia, regiune unde oamenii nu sunt prea aproape de Dumnezeu. Am nutrit întotdeauna dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeul cel veşnic, a Cărui existenţă şi Atotputernicie nu le-am tăgăduit nicicând. Dar nu ştiam pe nimeni care să-şi pună aceleaşi întrebări ca şi mine şi să aibă aceleaşi dorinţe precum cele care încolţeau în inima mea. Vedeam Biserica doar ca pe o instituţie având în prim plan păstorii de suflete, preoţii, pentru mine atunci însemnând simplii prestatori de servicii, solicitanţi de taxe.
Am avut cele mai mari note în şcoală. Liceul l-am terminat şef de promoţie, cu 9.9. Eram cunoscut şi apreciat de profesorii mei, invidiat de colegi. În ale eticii, eram de asemenea maestru. Departe de plăcerile cantitative şi fără esenţă ale vieţii, aproape de cele mai înalte virtuţi. Am intrat apoi la medicină în Sibiu. Acum eram în plus şi student al unei facultăţi unde mulţi îşi doreau, pe vremea aceea, să ajungă. Aş fi putut spune că dobândisem tot ceea ce era mai bun de la viaţă, şi totuşi… Golul imens din inima mea creştea. Întrebările spirituale cereau insistent răspuns. Dorul după veşnicii mă chema şi faptul că nu ştiam cum să-l alung îmi întreţinea mai puternic conflictul interior. Mă crezusem în lucrurile înţelepte ale vieţii pământeşti şi-n moralitatea mea. Dar totul nu era decât deşertăciune şi goană după vânt. Îţi plănuieşti mereu ce vei face mâine, cum să fii un învingător în ochii lumii, cum îţi vei împlini cele mai fireşti şi simple nevoi. Şi mâine poate să nu mai fie pentru tine. Mâine poate nu vor mai rămâne despre tine decât o cruce cu un nume şi vorbe frumoase, mulţimi de lumânări arse pentru comemorarea ta şi urme în zăpada lumii pe care vremurile şi oamenii noi le vor şterge.
Mânat de impulsuri interioare şi motivat de cetele de oameni ce-şi îndreaptă paşii spre biserici duminica, am început să frecventez unul din multele lăcaşuri de cult sibiene. În oraşul spiritualităţii, al istoriei şi al culturii am învăţat să mă rog şi tot aici am primit primele răspunsuri la întrebările mele spirituale. Şi totuşi… Ajunsesem mai aproape de Creator, simţeam lucrul acesta, dar nu suficient încât să am linişte, pace şi siguranţă în sufletul meu. Slujba rămăsese pentru mine o succesiune ilogică de stereotipii ritualice, fără putere intrinsecă.
O colegă de facultate m-a invitat într-o tabără creştină de vară. Am rămas surprins să constat că tot ceea ce-mi doream pentru viaţa mea de credinţă găseam în fiecare tânăr prezent acolo. Cât de frumoase, înălţătoare, sfinte şi totuşi naturale erau rugăciunile lor, comunicarea lor cu Divinitatea! În tabără am înţeles primele lucruri despre Domnul Cristos. Despre starea de păcat şi de deznădejde ce domneşte în omenirea întreagă şi stăpânea, de asemenea, fiinţa mea. Şi pentru mine, El a murit! Şi pentru binele meu, El bate la uşa inimii mele. Cât de clar am simţit că dorea să intre-n viaţa mea! Asistasem la atâtea slujbe, ascultasem atâtea predici, dar niciodată până atunci nu-I simţisem chemarea, atingerea, Iubirea. Dar acum, Calea – Isus – era luminată, clară, sigură.
În taină, în odăiţă mea, în singurătate şi-n liniştea nopţii, am îngenuncheat, mi-am proiectat gândul cu 2000 de ani în urmă, am văzut Crucea Lui. L-am văzut cu ochii minţii pe Domnul pedepsit în locul meu, I-am cerut iertare pentru prihana mea, m-am mărturisit şi L-am invitat să stăpânească fiinţa mea.
Vrem să avem vieţi biruitoare? Să-L întronăm pe Isus în sufletele noastre. Vrem să avem familii sănătoase? Sunt atâtea cupluri care ajung la divorţ, sunt atâţia copii departe de sfinţenie, rătăciţi, una cu întunericul lumii! Să-L punem pe Isus conducător al căminelor noastre! Vrem să avem Biserici sănătoase, răspândind mireasmă de la viaţă la viaţă în lumea întreagă? Să fim Biserici, Temple pentru Duhul Domnului Isus! Vrem să avem o ţară binecuvântată? Să nu mai alegem demagogia, ci sa-L punem pe Isus Rege!
Îmi răsuna în minte cuvintele preotului la o seara de Liturghie din sărbătoarea Rusaliilor. Aproape cu lacrimi, rostea: Chiar şi catolicii activi s-au răcit de la credinţă! De 2000 de ani, Cristos e prezent între noi! El a rămas acelaşi! Ce mare dreptate avea. De 2000 de ani, bate la inimi de piatră, răzbunându-Se cu un sărut pentru fiecare blestem. Întinzând aceleaşi mâini sângerânde după noi, cei ce se presupune că ar trebui să fim ai Săi, pentru a ne ridica la viaţa cu El. Un străin… Tot bătând… Tot amânându-Şi venirea, aşteptându-ne să ne pregătim candelele… Şi noi, dăruindu-I… Simple rugăciuni învăţate demult… Simple atingeri liturgice, euharistice, simple popasuri în lumea celor nevăzute, închizându-ne uşile inimii odată cu cele ale Casei Lui!
Putem vorbi la nesfârşit despre ce înseamnă Domnul Cristos pentru societate, pentru umanitate. Dar dacă lucrarea Lui se rezuma la atât, suntem cei mai nenorociţi dintre oameni. Cristos a fost ca mine, pentru ca eu să fiu cu El! Cristos a fost ca tine, pentru ca tu să fii cu El!
N-aş putea să spun că Îl cunosc îndeajuns pe acest Domn minunat! Cândva I-am spus: Doamne Isuse, vino în viaţa mea! A răspuns. Şi a rămas. Dincolo de ignoranţa şi de neputinţa în a-L asculta. Nu L-a speriat păcatul şi nici suferinţa. A risipit şi necredinţa şi deznădejdea. A câştigat bătălii în lupte pe care nu le-aş fi putut duce niciodată singur. Încă Îl descopăr. Încă mă surprinde. Nu ştiu cine este cu adevărat, dar ştiu că poate face diferenţa în vieţile noastre!
Şi totul începe doar cu deplina încredinţare că Isus este Domnul!

– 9 februarie 2006 –

Să preedităm necrologurile de mai târziu!

Probabil vă întrebaţi ce rost are un astfel de articol. Suntem tineri – unii cu fizicul, alţii cu psihicul, câţiva se simt împovăraţi de ani la doar 15 ani, o minoritate însă -, avem o viaţă înainte. În plus, acum este vârsta speranţei, a planurilor, a iluziilor, a viselor cu ochii deschişi.
Vorbim de necrolog ca de acel discurs, articol sau anunţ funebru în care de obicei sunt revelate calităţile morale şi valoarea socială a unei persoane decedate de curând. Într-un sens secundar, necrologul este un imprimat prin care se anunţă decesul cuiva – DEX.
1. Povesteam odinioară cu mama despre părinţii săi. Printre multe alte lucruri pe care le regretă, sau, mai bine spus, deasupra tuturor acestor regrete cu privire la ce ar fi putut face pentru ei, rămâne acesta: Nu le-am spus niciodată cât îi iubesc, ce simt pentru ei! Îmi rămân doar visuri, momente imaginare în care îi reţin pentru o clipă şi le vorbesc…
2. Cazul unor vecini, soţ şi soţie, din regiunea mea natală. El – un om agresiv, o personalitate patologică, un antisocial recunoscut de comunitate. Ea – răbdând cu stoicism puseele lui de decompensare. Într-o noapte, respiraţia ei devine sacadată, sângele îi izbucneşte prin nas… Au fost ultimele ei clipe. Soţul îi face o înmormântare pompoasă, după ultimele tradiţii populare ale zonei. Îi oferă cel mai măreţ loc de veci, cea mai strălucitoare cruce, cel mai emoţionant necrolog.
Unde am vrut să ajung? Poate e o caracteristică a poporului român, poate e a lumii, în general. Ne e greu să rostim cuvintele ce ar trebui rostite la timpul lor. Ne e greu să gândim lucrurile ce ar trebui gândite la vremea lor. C.S. Lewis spunea: A fi înseamnă a fi în concurenţă! Analizându-mă pe mine şi observându-i pe alţii, cam aşa este. Dă-i unui copil o hârtie şi un pix rugându-l să scrie ce nu-i place la părinţii lui. După ce vei citi, te vei îndoi că mai e copil cel ce-a scris. Dă-i unui soţ să scrie despre soţie. Unui preot să scrie despre un oarecare enoriaş. Sau invers. Unui catolic să scrie despre un protestant. Sau invers. Fă acelaşi lucru cu cei din jur, apoi cu tine. Suntem experţi în a înregistra şi a evoca greşelile celor din jur. Şi culmea, chiar şi pe cele care la noi se regăsesc din belşug. Să repetăm experimentul, inversând cerinţele. Dezamăgire totală. Câteva rânduri… câteva gânduri pozitive.
Ce se întâmplă cu noi? Avem microscoape prin care îi privim pe ceilalţi. Suntem orbi când ne uităm la noi.
Nu cred că este imposibil să-i evaluăm pozitiv pe cei din jur. Cred că, mai degrabă, nu ştim să o facem. Ne-am deprins în a arunca săgeţi. Dintr-un complex de inferioritate. Trebuie să fiu mai bun decât celălalt! Dar, dacă sunt mai bun, atunci de ce trebuie să-mi desfiinţez apropiaţii, hiperbolizându-le defectele? Copilul îşi spune că el va adopta alte metode, eficiente, de educaţie, lăsând pradă uitării sacrificiile părinteşti. Soţul se crede principala victimă în căsnicie, el care a investit atât…, iar zâmbetul ei, afecţiunea, devotamentul, fidelitatea, faptul că ea a rămas la fel de frumoasă precum altădată nu mai au nici o însemnătate.
Zi de zi, reiterăm scenariul tragic al ponegririi celor din jur. O piesă în care suntem deopotrivă actori şi spectatori, îngeri şi demoni. Râdem cu foc atunci când cel din faţă îşi uită rolul, suntem plictisiţi când actorul joacă desăvârşit. Şi, în piesa aceasta jalnică, cei care stăm în sală uităm să facem un singur lucru. Să oferim aplauze la vreme.
Necrologuri. Regrete târzii. Cine mai stă să ia seama la ele? Drapele în dinamica lumii, încercări de catharsis nereuşite.
Să rupem tradiţia! Să preedităm discursurile pozitive chiar azi, chiar acum! Să se risipească sintagma A fi înseamnă a fi în concurenţă! E vremea să spunem A fi înseamnă a fi în iubire! Să nu aşteptăm căderea cortinei pentru a aplauda…
Prin Cristos, Domnul nostru!

– 26 ianuarie 2006 –

Taize…