Euharistia în protestantism


Subiectul Euharistiei incită și astăzi, după milenii, spiritele. În vreme ce unii consideră că este o taină, iar alții văd în împărtășanie doar un act simbolic, toată lumea este de acord într-o privință: Euharistia este o temă de discuție care are, încă, multe mistere.

Citesc în prezent cartea „Luther – omul și reformatorul”, Roland H. Bainton. Și, cum tema împărtășaniei a fost una vizată de Reformă, am fost foarte interesat să cunosc profunzimile gândirii lui Luther cu privire la acest subiect. Întâi, m-a frapat explicația pe care o dă Luther prezenței fizice a lui Cristos în pâinea și vinul consacrate. Dar despre asta voi vorbi mai jos puțin. Apoi m-am înviorat văzând poziția categorică în fața puritanilor, grupare precursoare a neoprotestantismului de astăzi ce a susținut, de la început, că „Cina” nu are decât valoare comemorativă. Puritanilor, Luther le răspunde ferm: „Radicalismul lui Karlstadt s-a dezvoltat după ce s-a retras la parohia din Orlanmunde. Acolo a adăugat atacului său anterior împotriva imaginilor și a muzicii bisericești contestarea suplimentară a prezenței reale a lui Hristos în sacramentul de pe altar. Obiecția, în toate cele trei cazuri, a fost împotriva utilizării de mijloace fizice pentru comunicarea cu divinul. Dumnezeu este duh și nu poate exista în pâine și vin. Hristos nu a spus decât: „Să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea”… Luther a răspuns că, dacă pasajul acesta era cel puțin ambiguu, exista totuși un alt text în care se spune: „Paharul…, nu este el împărtășirea cu sângele lui Hristos? Pâinea nu este ea împărtășirea cu trupul lui Hristos?” (1 Cor. 10.16). Spune Luther, ‘acesta este tunetul de care nu putem scăpa. Dacă, în urmă cu cinci ani, m-aș fi putut convinge că poziția lui Karlstadt este corectă, m-aș fi bucurat să dispun de o armă atât de puternică împotriva papalității, însă Scriptura a fost mult prea puternică pentru mine’.” (pg. 230, paragraful al treilea).

Deci, care este poziția părintelui Reformei vizavi de împărtășanie?

Luther credea că I(i)sus este prezent fizic în Euharistie. Aici, lucrurile sunt clare. Confuzia apare atunci când Luther explică cum crede el că e Hristos prezent. Și aici raţionamentul lui m-a năucit. Spune Luther, Hristos este prezent în Euharistie așa cum este prezent în orice element al creației. Argumentul, după umila mea părere, este panteist, nu biblic sau tradițional creștin. Dacă este prezent ca în orice element al creației, de ce mai este sacrament? Atunci e simbol comemorativ, cum spun anabaptiștii. De unde această ambivalență? Din punctul meu de vedere, ea rezultă din două realități care nu se împacă: Scriptura și rațiunea lui Luther. Pentru el, era clar că Biblia nu vorbește metaforic atunci când se referă la „trup și sânge”. Dar ceea ce devenea neclar este ‘cum poate fi asta posibil’? Pentru că rațional nu poți înțelege, nu poți explica. Aici, Luther e prins în capcana propriei viziuni: „Sola Scriptura” îl obligă să certifice ce e scris pe paginile ei și tot „Sola Scriptura” nu îi furnizează argumente pentru a o explica.

Dar să vedem câteva dintre chestiunile legate de acest subiect. Mai analitic, puțin.

  • Biblia și Euharistia

Argumente:

Există câteva argumente biblice care să susțină prezența reală a lui Hristos în pâine și vin. Cel mai puternic este, pentru mine, cuvântul lui Hristos: „Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu rămân în el”. Ioan 6.53-56. Pare-se că vorbește despre jertfa Lui, dar despre cea nesângerândă, euharistică. De ce cred eu asta? Pentru că, atunci când ucenicii sunt șocați de afirmațiile Lui, nu se dezice de cele spuse. Citiți mai jos! Alături de acest pasaj, spusele apostolului Pavel atunci când se referă la Euharistie, citate de Luther, mi se par elocvente.

Contraargumente:

`-Nu e o singură jertfă?` Este una singură din care se adapă toate celelalte, ar spune cei din echipa adversă. Faptul că I(i)sus S-a dăruit o dată pe Cruce exclude posibilitatea ca El să Se ofere, într-un mod aparte și intim, celor care-I invocă numele, lăsându-i să se unească cu El și prin felul acesta, organic, material?

`-Cum se poate să fie o jertfă și, totuși, mai multe?` Unii ar spune: cea de pe cruce este sângerândă, cealaltă este nesângerândă. Alții ar spune: este una și aceeași, sub chipuri distincte. Cum se poate una ca asta? Se poate pentru că timpul liturgic este timpul lui Dumnezeu. Și, în timpul lui Dumnezeu, unul și același eveniment pot avea loc. O zi este ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi. Asta am înțeles-o cel mai bine la Francois Brune, oricât de delirant ar fi devenit el la un moment dat în alte privinţe.

  1. Preoția și Euharistia.

Întrucât cei care contestă prezența lui Hristos în pâinea și vinul de pe altar sunt și cei care contestă sacerdoțiul, se pune întrebarea dacă asta este cu adevărat problema accepțiunii Euharistiei în protestantism. Din cele citite de mine, pentru doi gânditori ai Reformei preoția nu era o problemă. Luther a susținut preoția generală/universală, dar, în fața anabaptiștilor a spus clar că e nevoie de pastori pentru Biserică, ei având instruirea necesară pentru a predica și a administra sacramentele. Al doilea este John Wesley, părintele metodismului, care a afirmat că Dumnezeu poate face slujitori chiar și din pietre, dacă dorește.

Anglicanismul leagă însă Euharistia de preoția sacerdotală. Dacă, în mod real, instituirea Euharistiei și a preoției au avut loc în aceeași seară de Joia Mare și dacă preoția necesită o transmitere haristică care să străbată neîntrerupt istoria, cum rezolvă anglicanismul legitimitatea sacerdoțiului anglican? Un răspuns ar fi că preoții anglicani au fost întâi catolici și au fost ordinați ca preoți catolici înainte de a trece la Reformă, astfel că nu s-au produs discontinuități temporale. Întrebarea care se ridică aici este dacă, trecând la Reformă, și-au păstrat „harul”. Dar se poate pierde „harul” ar zice apoi alții?

Pe de cealaltă parte, Luther își pune această întrebare deloc de neglijat: „-Cum poți pretinde că ești deținătorul adevărului absolut în materie de credință, când te faci vinovat de atâtea nelegiuiri în istoria umanității?”. „-Mai are valabilitate continuitatea istorică, în prezența unor abateri teologice și teopraxice?”

  1. Politica și Euharistia.

Anabaptiștii susțin că preoții au denaturat rolul Cinei în viața Bisericii, dându-i valențe Euharistice, pentru a-și mări puterea. Împărtășania a devenit din ce în ce mai importantă, iar preoții erau singurii care o puteau administra, iar lucrul acesta nu a făcut decât să le crească autoritatea și controlul asupra enoriașilor. Pe de cealaltă parte, dacă tradiționaliștilor li se poate imputa interesul politic, anabaptiștilor li se poate reproşa exact contrariul: absența suportului instituțional. Anabaptiștilor le era comod să nu creadă în Împărtășanie, pentru că nu ar fi avut mijloacele logistice spre a o administra.

Părerea mea este că Luther a crezut sincer că în Euharistie este Hristos, chiar dacă nu a putut explica cum se poate asta. I-ar fi fost mult mai comod să o conteste. Asta ar fi făcut facilă nu numai separarea de Roma, ci i-ar fi calmat, totodată, zbaterile analitice, personale, privitoare la acest sacrament.

  1. Psihologia și Euharistia.

Este interesant de văzut cât de emoționantă a fost pentru Luther ideea Euharistiei! „În mâinile mele, de păcătos nemerituos, să Se pogoare Hristos?” Istoria consemnează cu câtă frică, paralizantă de-a dreptul, a făcut Luther prima împărtășanie. Pe de o parte, așa vom înțelege de ce părți ale liturghiei, cum este „Ofertoriul”, au fost înlocuite cu alte formule. „Îi poate oferi omul ceva lui Dumnezeu care să nu fie al Lui?” Una dintre marile provocări ale teologiei părintelui protestantismului a fost Euharistia. Și mi se pare așa demn și curajos că, deși nu a înțeles-o, a lăsat-o acolo, așa cum a crezut că a fost instituită! Și cine poate să o înțeleagă, până la urmă, fără a o goli de conținut prin însăși încercarea pur rațional-limitată de a-i descifra misterul!

  1. Teopraxia și Euharistia

Dacă revizuirea învățăturilor despre Euharistie a adus ceva bun în viața religioasă a fost, ca în cazul întregii Reforme, ceea ce eu numesc depolarizare. Luther și-a dorit ca accentul să nu mai cadă pe slujba în sine, ci pe înnoirea întregii vieți. Pentru că natura omului este perversă, strigătul lui Luther și al tuturor primilor reformatori a fost: „faceți din viața voastră o liturghie! Faceți din viața voastră un botez! Faceți din viața voastră o necurmată Euharistie!”

În vreme ce tabăra protestantă vede în Euharistie potențialul pericol ca împărtășania să fie privită ca un act magic care te absolvă de la sfințenie în viața de zi cu zi, catolicii, ortodocșii și anglicanii văd în lipsa Euharistiei, în sensul plenar, un handicap pentru credinciosul de rând, pentru că acesta este lipsit de un mijloc al harului care l-ar putea întări în viața creștină.

Notă personală:

Dincolo de pasiunea pentru teologia comparată și ecumenism, încercând să îi înțeleg inima lui Luther, cred că i-ar fi fost mult mai ușor dacă ar fi privit Euharistia ca pe o „prefacere”, nu ca pe o „transsubstanțiere”. E o subtilă diferență și eu, nefiind teolog, ci doar psihiatru, poate greșesc, dar eu o consider importantă. Când spui „prefacere”, lași loc tainei să fie. Lași loc neînțelesului. Îi lași loc lui Dumnezeu să fie Dumnezeu.

Anunțuri
Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , | 3 comentarii

„Cum să prefaci jalea în bucurie?” Predică la învierea fiului văduvei din Nain: Luca 7, 11-16


Invierea_fiului_vaduvei_nain-2Într-un sat mic se petrece o minune mare. Domnul intră în cetatea Nain, iar pe poarta cetăţii tocmai ieşea un convoi funerar. Mort era un tânăr, singurul fiu al mamei sale, iar aceasta, mama, era văduvă. Domnului i s-a făcut milă, văzând lacrimile femeii, se apropie de sicriu, îi vorbeşte tânărului şi îl trezeşte la viaţă. Motiv pentru toţi cei prezenţi să se înfricoşeze de puterea lui Isus şi să recunoască în El prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Şi, deasemenea, prilej pentru ucenicii lui Ioan, unii dintre ei prezenţi la acest eveniment, să-i confirme lui Ioan că El, Cristosul acesta, este Mesia, Cel aşteptat şi propovăduit de el.

Acesta este contextul. Simplu şi uşor de înţeles. Însă pe cât pare de simplu, pe atât ascunde în el înţelesuri adânci, oportunităţi de reflecţie, de cugetare, de cercetare şi, de ce nu, de minunare în faţa orânduirilor şi planurilor lui Dumnezeu. Pentru că, ori de câte ori vorbim despre moarte, iubiţi credincioşi, se nasc în noi mulţimi de simţiri şi de frământări lăuntrice. Şi cu tot ce s-a scris despre moarte, şi cu tot ce ni s-a lăsat mărturie pe paginile Scripturii, moartea rămâne totuşi o taină, de neexplicat, de neînţeles întru totul. Vorbind despre viaţă şi moarte, Antonie Plămădeală, teolog ortodox, avea să afirme: „toţi suntem un mister între două mistere: naşterea şi moartea”. Antoine de Saint-Exupery spunea: „în moartea unui om, moare o lume necunoscută”. Evoluţionistul Jean Lahor credea despre moarte că „este plata datoriei către specie”. Ovidius se temea mai mult de suferinţa morţii decât de moartea în sine: „nu mă îngrozeşte moartea, ci felul de a muri”. Maria Tănase, într-un cânt popular plin de tâlc şi de amuzament, vorbea şi ea despre moarte: „Aş muri, moartea nu vine; aş trăi, dar n-am cu cine”. Emil Cioran scria: „Omul acceptă moartea, dar nu ceasul morţii. Să mori oricând, numai când trebuie să mori nu!” Iar Iulia Haşdeu, copilul genial murit de tânăr, scria într-una dintre poeziile ei: „Poete, moartea moare! Dar tu vei dăinui” – văzând, probabil, un fel de continuitate a vieţii prin creaţie, un fel de transcendenţă prin artă.

Iată câteva dintre gândurile oamenilor cu privire la moarte. Parcă domină un sentiment de deznădejde, de neputinţă, de zădărnicie şi de lipsă de sens când citeşti aceste mărturii. Iar fragmentul lecturat astăzi, din Evanghelie, contrastează puternic cu aceste idei. Această minunată pericopă evanghelică e un imbold de a trăi, de a crede, de a spera! E plină de căldură, reconfortantă, senină, aducătoare de pace. Te uiţi în jur şi vezi că se întâmplă atâtea morţi: accidente, crime, morţi subite, fără cauză aparentă. Şi parcă, mai mult decât altădată, auzi despre morţi ale tinerilor. Şi te cuprinde aşa un simţământ de nedreptate, de revoltă interioară: un trandafir care a înflorit, la vremea lui, care şi-a arătat culoarea şi parfumul, iar acum s-a vestejit, e parcă firesc a muri; dar un trandafir zdrobit înainte de maturizare pare nedrept, nu-i aşa? Aşa se întâmplase şi cu tânărul acesta. Şi mare durere a pierderii avea să suporte mama lui, ducându-şi întâi soţul la groapă, iar acum pierzându-şi singurul ei fiu. Iar în acest tablou tragic al întristării deznădăjduite, intervine Dumnezeu, prin Fiul Său, „Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Cum să prefaci jalea în bucurie? Poate ai trecut şi tu printr-o pierdere, a unei persoane dragi, a unui vis, a unei dorinţe, a unui loc de muncă. Aşa cum a suferit văduva o pierdere, aşa poate suferi şi tu. Cum să facem faţă pierderilor din viaţa noastră şi să mergem mai departe?

Cum poţi preface jalea în bucurie?

  1. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te mângâiat de cei de lângă tine: „cu ea era o multime de oameni din cetate” –vers 12.

Se întâmplă ca tocmai atunci când avem nevoie mai mare de consolare, inima noastră să se închidă pentru ceilalţi. Când pierzi pe cineva sau ceva drag, e foarte important să te laşi mângâiat de prieteni. De aceea, de mare folos pentru o persoană îndoliată este să fim acolo, lângă ea. Nu folosind prea multe cuvinte, nu ţinând predici peste predici, nu arătându-ne noi ăia înţelepţi, care dăm sfaturi celui suferind, ci, pur şi simplu, să fim acolo pentru cel în nevoie. Pentru cei care-şi deplâng mortul. Sau pierderea suferită. Dar, în aceeaşi măsură, este important ca şi noi, dacă suntem în postura celui îndoliat, să ne arătăm deschişi la a primi mângâierea oamenilor prezenţi. Ei sunt acolo pentru noi. Ei simt cu noi, atât cât pot simţi. Vor să ne arate că suntem valoroşi pentru ei. Ştiu, ne luptăm în doliu cu multe stări contradictorii: nu dorim să acceptăm, suntem supăraţi pe Dumnezeu, suntem supăraţi pe ceilalţi, care sunt în viaţă, tot întrebăm „de ce?”. Şi parcă ne vine natural să ne izolăm de toţi şi de toate şi să ne trăm însinguraţi durerea. Aşa procedând, îndepărtându-ne de oameni, depresia pune încet-încet stăpânire pe noi. E trist să pierzi pe cineva drag. Oh, dar cât de trist este să fii singur la ceasul acestei mari pierderi, să nu fie nimeni lângă tine, nimeni pe umărul căruia să plângi, nimeni pe suportul căruia să te sprijini.

Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te mângâiat de cei de lângă tine! Deschide-ţi inima către oamenii care vor să-ţi fie alături şi nu-i alunga din preajma ta!

1.Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te mângâiat de cei de lângă tine:

  1. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te atins de Isus. Lasă-L pe Isus să se atingă de racla ta! Vers 14: „Isus S-a apropiat şi S-a atins de raclă!”

Cu toţii avem sicrie în viaţa noastră lăuntrică. Sper să nu vă şocheze ce vă spun. Cu toţii avem racle în viaţa noastră. Avem locuri întunecate, unde n-a pătruns nimeni. Nici noi n-am mai dat pe-acolo, pentru că plângem oricând intrăm înăuntru. Avem locuri unde miroase a moarte şi, oricât am acoperi, mirosul stricăciunii rămâne acolo. Unele colţuri moarte din inima noastră nu le cunoaştem, de altele suntem conştienţi. Nu ştiu care este racla din tine: o persoană care a murit poate, ca în cazul acestei văduve, cu moartea căreia nu te-ai împăcat. Poate o iubire trădată. Un vis că vei ajunge cândva undeva, spulberat. Sau nişte răni din copilăria ta, care te-au făcut să te stingi uşor, cu tot ce e în tine, unic, frumos şi irepetabil.

Sunt locuri în inima noastră unde e bine să nu mergem niciodată neînsoţiţi de Cristos. Sunt morţi chiar înăuntrul nostru care au nevoie de atingerea Domnului, de tandreţea mâinilor Lui. De va sufla peste aceste pierderi suflare de viaţă! De va aduce linişte acolo unde se cuvine linişte, bucurie unde se cuvine bucurie, speranţă unde avem nevoie de speranţă, înviere unde ştie că e nevoie de înviere! Paula Bâlc exprimă această nevoie de atingere a lui Isus în versuri deosebite:

Îţi scriu, Isuse, scriu ce simt…

Nevoie am de-al Tău alint,

De mângâierea-Ţi ce-mi dă har,

Măreşte-mi al credinţei dar…!

„Ferice de cei ce plâng” nu sunt la Domnul Isus cuvinte în vânt. Binecuvântaţi sunt toţi aceia care în plânsul lor Îl au pe Domnul Cristos alături! Binecuvântaţi sunt toţi aceia care plâng cu Cristos! Ce unire profundă e între lacrimile lor şi lacrimile Domnului, care a purtat pe cruce nu doar suferinţele noastre, ci şi toate lacrimile noastre! Ce consolare pentru cel care a pierdut ceva şi acum îşi plânge pierderea să ştie că orice pierdere, în Cristos, devine câştig. Că, undeva, cândva, în chip nesperat şi nebănuit, lacrimile acestea vor uda un pământ pe care va creşte un rod frumos! Cristos nu ne promite că ne va şterge toate lacrimile, dar promite că va plânge cu noi, oricând Îl vom chema alături a ne fi.

Atingerea de racla femeii s-a soldat cu o înviere. Iar, înainte de această minune, Îi spune Domnul să nu mai plângă. De ce oare? Să fie oare Domnul împotriva lacrimilor? Să nu fie bine să-ţi plângi pierderea? Aici daţi-mi voie să fac o mică paranteză, pentru că e necesar a lămuri acest aspect.

  1. Isus nu interzice plânsul, dar nu încurajează plânsul zadarnic. Dar cum era zadarnic plânsul femeii? Urma să devină zadarnic. Fiul ei mort, pricina întristării ei, va fi înviat. Prin aceasta, Isus se arată mai tare decât moartea. Ce rost are să plângi după ceva pierdut, dacă acest pierdut al tău va fi regăsit? Femeia Îl avea în faţă pe Domnul vieţii. Pe Cel ce ţine cheile locuinţei morţilor. Pe Cel care, singurul, poate dărui viaţă veşnică. Autorul vieţii stătea lângă femeia care plângea moartea. Şi Isus o îndeamnă să nu plângă. Nu pentru că ne e interzis a plânge, ba chiar suntem încurajaţi a o face când e nevoie. Ci pentru că e o vreme a lacrimilor şi o vreme a bucuriei. Iar, pentru femeie, în câteva clipe, vremea lacrimilor avea să se termine.
  2. Isus nu interzice plânsul, ci deznădejdea din plâns: „să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi care nu au nădejde” (1 Tes 4,13). Ioan Hrisostom, cunoscut în bisericile tradiţionale ca „Sfântul Ioan Gură de Aur”, afirma: „cu bocetul tău, nu vei putea schimba ceea ce s-a făcut, ci numai a-ţi vătăma ţie însuţi”. Se cuvine aşadar să lăsăm lacrimile să curgă, dar, pe atât de adevărat este să nu rămânem în această stare, să nădăjduim puternic în Dumnezeu şi-n promisiunile Lui care întrec existenţa noastră efemeră.

 

Cum poţi preface jalea în bucurie?

  1. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te mângâiat de cei de lângă tine
  2. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te atins de Isus. Lasă-L pe Isus să se atingă de racla ta!
  3. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te învăţat de Dumnezeu: vers 16: „toţi au fost cuprinşi de frică, slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: „Un mare prooroc S-a ridicat între noi. Şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său!”

Maica şi-a primit fiul înapoi. Ca un dar de mare preţ. Dar toţi cei care au asistat la această minune au primit ceva. Un respect deosebit faţă de Dumnezeu şi faţă de Fiul Său s-a înfiripat în ei. O nouă cunoştinţă. Tainic, şi o prefigurare a învierii, o înviere în care ei nu credeau. Dar o simţeau şi o vedeau acum.

De fiecare dată când pierdem ceva, prin această pierdere Dumnezeu doreşte să ne dăruiască altceva. De fiecare dată când pierdem ceva, Dumnezeu ne învaţă ceva! Iar pentru noi, credincioşi ce credem în Înviere, moartea cuiva este un minunat prilej de a pune în practică ceea ce un părinte răsăritean spunea: „Fii mai înţelept şi, la moartea altuia, învaţă-te a tremura pentru tine însuţi; depărtează toată uşurătatea minţii, cercetează faptele tale, îndepărtează toate păcatele tale şi schimbă purtarea ta spre mai bine…” De aceea, e folositor să Îl întrebăm mereu pe Dumnezeu: „Doamne, de ce ai îngăduit asta? Ce doreşti să schimbi în mine? Ce doreşti să mă înveţi? Oare vrei să mă dezlegi de ceva şi să mă legi de altceva? Ce lecţie îmi predai? Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă!”

Cum poţi preface jalea în bucurie?

  1. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te mângâiat de cei de lângă tine!
  2. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te atins de Isus. Lasă-L pe Isus să se atingă de racla ta!
  3. Pentru a preface jalea în bucurie, lasă-te învăţat de Dumnezeu!
Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , | 2 comentarii

Iubirea plătită se numeşte prostituţie


langa_cristian_00030_th„Rugăciunea autentică nu e forfotă prin biserică, aprinsul de lumânări și crucile făcute aprig. La sfârșitul unei Liturghii populate cu enoriași de genul acesta, vine la mine o doamnă care îmi cere să mă rog pentru fiul ei și îmi întinde un teanc de bani, întrebându-mă: „-Pentru câte rugăciuni îmi ajung banii ăștia?” Îi spun că nu primesc bani pentru rugăciuni și o întreb dacă ea, la rândul ei, se roagă pentru fiul ei. La care ea, contrariată, zice: „-Păi nu! Că de-asta sunteți plătit dumneavoastră, ca să vă rugați!” Aceasta este o percepție deviantă asupra rugăciunii și asupra relației noastre cu Dumnezeu, care ne împiedică să ne „punem” cu adevărat înaintea Lui. Pe de altă parte, rugăciunea pentru alții prezintă și un potențial pericol pentru viața mea spirituală: dacă nu am maturitatea duhovnicească necesară, mă poate face să mă mândresc: „-Ia uite ce bun și minunat sunt eu, ce altruist! Dumnezeu să facă bine să mă asculte, că doar nu cer ceva pentru mine!”

Există percepția aceasta că rugăciunea care nu e plătită nu este primită… Da, este înrudită cu mentalitatea că trebuie să-L plătesc cumva pe Dumnezeu ca să mă asculte, intrumentalizându-L. Dar, în fond, ea are o origine sănătoasă și anume ideea că lucrurile importante trebuie să mă coste: iar dacă nu sunt dispus să plătesc cu dăruire, cu smerenie, cu iubire, cu întreaga mea existență, atunci ridiculizez jertfa și plătesc cu bani. Îl plătesc pe Dumnezeu ca să mă iubească, iar iubirea plătită se numește (dur, dar adevărat!) prostituție! A-L constrânge pe Dumnezeu să Se preteze la prostituție spirituală ca să răspundă plății mele e cel puțin ridicol, dacă nu extrem de primejdios.”

-fragment din cartea „Fericit! Dialoguri cu viața propuse de Claudia Stan”, autor: Claudia Stan, Editura ARCB, 2015-

preot langaPreot greco-catolic Cristian-Vladimir Langa (n. 1965),

Eparhia de Cluj-Gherla, Catedrala „Schimbarea la Față”,

îndrumător spiritual și profesor la Seminarul Teologic Eparhial din Cluj

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Săptămâna Patimilor, prin ochii psihiatrului: „A doua înviere!”


A doua înviere

nascut din nouVă mulțumesc tuturor celor care m-ați urmărit, pe parcursul acestor frumoase zile de meditație spirituală! Probabil vă întrebați ce înseamnă „A doua înviere?” Ce rost are o astfel de postare? Hei, vreau să vă spun că de aici, de luni, se vădește cu adevărat creștinismul nostru. Până acum, am fost inițiați în misterul morții și al învierii lui Cristos. De aici încolo, ștafeta ne este predată nouă.

Cristos a înviat. Este cea dintâi înviere! „Cristos m-a înviat și pe mine la o viață nouă” este cea de-a doua înviere. Învierea cea subiectivă! Învierea cea personală! Învierea cea mântuitoare! Moartea și triumful vieții Domnului capătă prețul răscumpărării mele doar atunci când le iau din istorie și le pun în inimă.

De aceea, oriunde ai fi și-n orice stare, -confuz și dezorientat ca Luca și Cleopa, în drum spre Emaus; sceptic și neîncrezător ca Toma; mândru de religia ta fără relație cu Dumnezeu, ca marii preoți; în aparență orgolios, în esență vulnerabil, ca Petru; deznădăjduit și vinovat, ca Iuda; persecutor al credinței creștine, ca Pavel-, deschide-ți inima pentru Isus! Primește-L ca Domn și Mântuitor, spre eternă salvare și fericită veșnicie! Nu va fi ușor, dar va merita. La sfârșit de drum, îți vei primi răsplătirea chiar din Mâinile Lui, în rănile cărora a săpat mântuirea ta și a mea, deopotrivă. Cristos e viu! Tu ești viu? Eu sunt viu?

Săptămâna Mare cuprinde o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , | 1 comentariu

Săptămâna Mare, prin ochii psihiatrului: „duminică”


Duminica Învierii

resurrection-tombFemeile purtătoare de miresme s-au îndreptat către mormânt, dis-de-dimineață, cu gândul de a-i unge trupul Domnului, rămas neîmbălsămat pentru ca S-a stins înainte de unul dintre Sabatele lor, în care nu se făcea nicio lucrare. Se gândeau ele cum vor ridica piatra de la mormânt, de aproximativ două tone, cum vor putea pătrunde dincolo de gărzile romane, rămase de strajă, și de sigiliul roman. Dar, așa cum toate vânturile îi sunt favorabile corăbierului iscusit, la fel, în Pronia divină, curajul iubirii femeilor mironosițe a fost răsplătit cu vestea învierii. Ele devin primii apostoli, apostoli ai apostolilor, ducând salutul pascal, „Cristos a înviat”, ucenicilor ce devin, curând, apostoli („trimiși”). Vocea lor, plină de bucurie, de speranță și de dragoste, nu s-a stins. Străbate istoria, ca un ecou mereu proaspăt și viu, semn că nimic dn ceea ce facem sau spunem nu pleacă o dată cu noi, ci rămâne să lucreze rai sau iad în inimi, până la sfârșit de istorie.
A înviat Cristos, iar frica ucenicilor, ascunși în foișorul de sus, devine forța martiriului pentru Adevăr. A înviat Cristos, iar întunericul s-a plecat în fața luminii, deznădejdea a lăsat loc speranței, iar moartea a fost biruită de viața veșnică. Semn că, odată, cândva, nu foarte târziu, aici sau dincolo, binele va triumfa. De vom sta de partea Celui Înviat, va fi și pentru noi sfârșitul zilei veterotestamentale și început de nouă creație lăuntrică: „Căci, în Cristos Isus, nici circumcizia, nici necircumcizia nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă” (Galateni 6,15).

Săptămâna Mare cuprinde o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , | 1 comentariu

Săptămâna Mare, prin ochii psihiatrului: „sâmbăta”


Ziua de Sâmbătă a Săptămânii Patimilor

Sambata MareZiua de sâmbătă este cea în care trupul Mântuitorului este în mormânt. În fața morții, se impune tăcere și prezență. Orice cuvânt e prea mult și poate mai degrabă răni decât tămădui. Îndoliații nu au nevoie de vorbe, au nevoie de acțiune. Maica Domnului este încredințată ucenicului iubirii, Ioan, care, din acea clipă, o ia la el acasă. Iosif din Arimateea merge la Pilat, cere voie să coboare trupul lui Isus de pe cruce și-l așază în mormânt nou. Așa ni se cere și nouă, ori de câte ori cineva traversează doliul: să fim prezenți, în reverența tăcerii, dar înveșmântați în faptele iubirii, alături de el.
Moartea cuiva drag nu înseamnă ruperea legăturii cu el. Ci înseamnă începutul unei altfel de relații cu el. O nouă raportare. Nu ne mai este exterior, ci trăiește în noi și prin noi. Toți oamenii care trec prin viața noastră rămân în noi. Acolo, în liniștea adâncului din noi, le vedem din nou zâmbetul, le auzim din nou glasul, le simțim din nou mângâierea. Plângem, iar în noi irumpe viața, viața aceasta mai tare decât întunericul, decât frica, și chiar decât moartea.

Săptămâna Mare cuprinde o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Săptămâna Mare, prin ochii psihiatrului: „vineri”


Ziua de Vineri din Săptămâna Patimilor

JesusOnCross_01Vinerea Mare se face pomenirea patimilor Domnului Isus. Chin, suferință, durere. Trupească, sufletească. Ce a fost în sufletul lui Isus? Probabil simțiri amestecate. Ce L-a durut mai tare: crucea sau îmbrăcarea cu mizeria omenirii întregi? Probabil faptul că a luat asupra Lui păcatele noastre, ale tuturor. Coborât din mărire, din mijlocul cântărilor de laudă, a venit să moară pe cruce moarte de tâlhar. Cel drept pentru cei nedrepți. Cel viu pentru cei morți. Ce L-a ajutat în aceste clipe pe Domnul să-Și păstreze cumpătul? Rugăciunea din Ghetsimani. Plânsul cu lacrimi de sânge. „Tată, de ce? Tată, nu se poate altfel?” După această zbatere din Ghetsimani, liniștea s-a instalat înlăuntrul său. De atunci încolo, a putut privi fără groază, cu seninătate și acceptare, crucea. Lecție și pentru noi: când vedem că se apropie crucea, indiferent de natura ei, să nu uităm să trecem pe la Ghetsimani! Să ne liniștim sufletele încredințându-ne viitorul în mâinile Celui în care este cu adevărat sigur, în mâinile lui Dumnezeu! Și L-a mai ajutat ceva: privirea cea de dincolo de cruce! Știa că va învia și că jertfa Lui va servi drept răscumpărare pentru mulți. De aceea, e și pentru noi de folos a ne însuși această privire: dincolo de norii din viața noastră, există un soare triumfător; dincolo de moarte, e chiar învierea.

Săptămâna Mare cuprinde o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , | 2 comentarii