Dezamăgiri

În vremea studenţiei mele, eram perceput adesea de către colegi şi de către unele cadre didactice drept o persoana aşezată, chibzuită, principială. Într-unul dintre anii terminali însă, s-a întâmplat să nu mă simt destul de pregătit pentru un anumit examen, motiv pentru care, deopotrivă cu ai mei colegi de grupă, mi-am sintetizat unele subiecte, cu scopul de a folosi rezumatele respective în cazul în care mi-ar fi picat la proba respectivă o chestiune necunoscută mie. Zis şi făcut. În dimineaţa examenului, surpriza cea mare a fost că aveam cazul despre care ştiam să spun cele mai multe lucruri, neajutat de nicio sursă de inspiraţie. Dar, totuşi, în dosarul meu, existau „păcătoasele” sinteze. M-am aşezat la masa de scris, bucuros că nu sunt nevoit să copiez, când, vijelios, intră profesoara, cu o falcă-n cer şi cu una-n pământ, controlându-ne tuturor foile. O colegă de dinaintea mea venise la examen nu cu mici prezentări, ci cu foi întregi pline de informaţii; intrând cu ele la examen şi nereuşind să le folosească selectiv, a dat peste cap tot planul „diabolic” al grupei. A fost o dezamăgire pentru mulţi dintre cei care mă cunoşteau. Cel mai mult m-a durut însă faptul că am produs suferinţă lăuntrică asistentului universitar care ne preda materia respectivă, un om deosebit, care credea în mine, atât în potenţialul meu medical, cât şi în cel uman şi spiritual. Respectul pe care mi-l dăruia odinioară s-a transformat subit în tăceri reci, în priviri evitante şi-n rememorări triste ale evenimentului cu pricina. A fost nevoie de ani pentru ca o relaţie frumoasă cândva, dar curmată brutal, să prindă din nou contur.

Dezamăgiri. Ne aşteptăm ca unii oameni în care credem să se comporte într-un anumit fel şi vedem că sunt exact inversul reprezentărilor cu care noi i-am investit. Ne aşteptăm ca noi să fim într-un anumit fel şi falimentăm grosolan faţă de noi înşine. Îi dezamăgim pe ceilalţi şi ne dezamăgim pe noi zilnic. Cu unele persoane dezamăgite mă întâlnesc în fiecare zi lucrătoare. Citesc pe feţele lor că nu sunt bucuroase să mă vadă, că prezenţa mea naşte-n ele simţăminte de mâhnire. Nici nu mai ştiu ce, cum şi când am spus, cert este că dezamăgindu-i pe ei, între ei şi mine s-a aşezat un morman de reproşuri tacite, de evitări aspre, de atitudini neprietenoase.

Ştiţi de ce suntem atât de des dezamăgiţi? Pentru că avem expectanţa ca oamenii să fie perfecţi. Suntem creaţi într-o lume la început imaculată, dar căzută acum. Tindem spre desăvârşire, dar suntem robi ai unei naturi pervertite. Să observăm însă cu câtă blândeţe îi abordează Isus pe cei care-L dezamăgesc! Domnul Îl reconfirmă pe Toma, după ce acesta se îndoieşte de El, cerând semne vizibile şi palpabile ale învierii. Îl întâlneşte personal pe Petru, cel care L-a tăgăduit de trei ori, şi-l reabilitează de trei ori, însărcinându-l apoi să păstorească Biserica. Isus, Cel perfect, are aşteptări realiste de la oameni. Noi, cei pătaţi, avem aşteptări utopice de la semeni.

Unii dintre cei pe care i-am dezamăgit văd azi în mine doar acel ungher care le-a produs suferinţă lăuntrică. M-au redus la o debara din locuinţa mea interioară şi nu au îndrăznit niciodată să vadă toată casa lăuntrului meu. Dar eu vă îndemn să îndrăzniţi să-i priviţi pe semeni prin ochii Mântuitorului! Să credeţi că, undeva, dincolo de încăperile inimilor care v-au întristat, există camere pline de lumină şi de pace! În fiecare om, există ceva pentru care merită să fie iubit! Şi-n fiecare om, Cel ce-a biruit moartea poate instaura viaţa, şi încă viaţa din belşug! Dezamăgirile nu sunt motive să ne înstrăinăm de oameni, ci sunt provocări pentru noi să-i acceptăm pe semeni aşa cum sunt şi să-i vedem prin prisma a ceea ce ar putea face Cristos în ei! Dezamăgirea se vindecă prin credinţă!

Cât despre examenul meu… l-am dat în toamnă. Evident, de data aceasta cinstit. Am extras acelaşi subiect primit şi-n vară, pe care-l ştiam cel mai bine. Undeva acolo sus, aparent departe, dar totuşi atât de aproape, Dumnezeu a crezut în mine mereu, chiar atunci când eu, cel confruntat cu propria-mi nimicnicie, încetasem a mai crede: „Într-adevăr, pe când eram încă neputincioşi, Cristos a murit la timpul hotărât pentru cei nelegiuiţi. De fapt, cu greu moare cineva pentru un om drept. Poate că pentru un om bun ar îndrăzni cineva să moară. Dar Dumnezeu Şi-a arătat iubirea faţă de noi [prin faptul] că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi. Aşa dar, cu atât mai mult acum, când suntem justificaţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânie, deoarece dacă, duşmani fiind, am fost reconciliaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, reconciliaţi fiind, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui. Dar nu numai atât, ci ne lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care acum am primit reconcilierea” (Romani 5,6-11).