Zece lecţii psihologice în Vinerea Mare

Aș dori, de această dată, să privim Vinerea Mare puțin neobișnuit, nu prin prisma conotațiilor spirituale, care sunt bogate, ci prin prisma lecțiilor psihologice pe care evenimentele din această zi le conțin.

Primul popas: Ghetsimani:

                Cristos Domnul devenea nespus de tăcut. Deși vizitase această grădină de multe ori, pentru reculegere, meditație, rugăciune, în această noapte totul era diferit. Era noaptea luptei lui celei mai intense.

L1: Este firesc uneori să fii trist! Domnul Isus a fost trist. Nu putem zâmbi mereu. Putem avea speranță în suflet, dar adesea trecem prin încercări. Tristețea ne este permisă. Cei care cred că depresia nu poate apărea la creștini se înșală: câtă vreme suntem în trup omenesc și pe pământ căzut, vom trăi, vom experimenta, inclusiv întristarea de moarte, inclusiv depresia majoră!

O stranie tristețe se abătuse asupra Mântuitorului. El a luat cu El trei ucenici și apoi a mers mai departe.

L2: Nu trâmbița suferința ta tuturor oamenilor! Vorbește-le despre ea celor de încredere, dar nu este de apreciat să o faci publică, să o vestești tuturor! Nu este nicio virtute în aceasta. V. Frankl spunea că una dintre intimitățile date omului este intimitatea cu el în suferință. Este necesar să apelăm la ajutorul câtorva prieteni când trecem prin încercări, dar nu aș lăuda totuși victimizarea, lamentarea publică, dezvăluirea tuturor detaliilor privitoare la cât de mult suferi tu, în auzul tuturor.

 Apoi, Domnul rostește o rugăciune către Tatăl, de o mare profunzime psihologică: „-Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși, nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”.

L3: Se cuvine să Îi cerem lui Dumnezeu să ne ajute, dar nu se cade nicicum să Îi poruncim Lui să ne salveze! Sperăm în ajutorul Lui, I-l cerem, dar nu I-l impunem, nici nu Îl manipulăm pe Dumnezeu în scopurile noastre!

 Când suferința Domnului, la gândul chinului ce avea să vină asupra Lui, a ajuns la apogeu, lacrimile Lui S-au transformat în picături de sânge. Vasele capilare de la nivelul ochiului s-au spart, lucru care se întâmplă foarte rar (sunt câteva cazuri în toată istoria medicinii și toate acestea s-au petrecut numai cu acele persoane care au avut suferințe de neimaginat).

L4: Plânsul nu le este interzis creștinilor. Plânsul eliberează. Plânsul mângâie. Plânsul detensionează sistemul nervos. Plânsul vindecă răni ale sufletului. Plânsul este un mecanism extraordinar de eliberare interioară. Și, printre altele, plânsul este și motivul pentru care femeile trăiesc mai mult decât bărbații (oamenii de știință au observat că femeile își „curăță” mai des sistemul nervos plângând și asta le face să fie mai puternice lăuntric, să ducă o viață mai sănătoasă psihologic și mai lungă).

După confruntarea cu această puternică amărăciune, în Isus coboară pacea. Interesant lucru, îngerul Domnului vine și Îl sprijină pe Cristos numai după ce Acesta, Isus adică, a acceptat povara crucii. A înțeles că trebuie să bea paharul. Că este responsabilitatea și chemarea Lui. Observați că Dumnezeu Tatăl nu intervine și nu curmă suferința lăuntrică a Omului Isus până când Acesta nu decide El însuși, cu toată libertatea voinței Sale, ce are de făcut?

L5: Să facem noi ce avem de făcut noi și să nu-I cerem lui Dumnezeu să ne rezolve lucruri pe care noi suntem datori să le rezolvăm! Dumnezeu nu ne va căuta un serviciu dacă noi nu dorim și nu facem nimic pentru asta. Dumnezeu nu ne va vindeca bolile, cu câteva excepţii, dacă nu mergem la medic de îndată ce apar primele simptome. Dumnezeu nu Se va converti în locul nostru. Dumnezeu nu ne va scoate din încurcăturile vieții, în care noi ne-am băgat, dacă nu dorim să ieșim din ele. Asta pentru că Dumnezeu e Domn. Și pentru că ne respectă libertatea de a alege până la capăt. Avem libertate, suntem responsabili să o folosim cu înțelepciune!

Al doilea popas: sala de judecată

           Mă voi opri asupra câtorva aspecte!

      Isus primește judecata cea mai aspră nu din partea autorităților romane, ci din partea oamenilor religioși din vremea lui.

L6: Fanatismul religios nu este credință adevărată. Faptul că ne credem mai buni decât ceilalți s-ar putea să ne ducă în ipostaza în care, dacă Isus ar fi prezent printre noi, am striga și noi: „-La moarte cu El! Nu ne place un Isus care să ne încurce datinile! Care să vină cu alte religii!” Să fim atenți la fanatismul și la exclusivismul nostru! Uneori, noi cei care ne batem în piept că avem cea mai bună credință și mergem la „cea mai tare” biserică suntem la fel ca fariseii din vremea Domnului.

 Factorul decizional cel mai important în hotărârea de a-L răstigni pe Domnul Isus a venit din partea mulțimii.

L7: Să fim atenți la gura lumii! Mulțimea nu are mereu dreptate! Mulțimea este, adesea, o piedică în calea aflării și urmării lui Dumnezeu.

 

Al treilea popas: Golgota

             Când au ajuns la locul numit Căpățâna, L-au răstignit acolo. În timp ce soldații Îi pironeau trupul pe cruce, iar El se afla în chinuri groaznice, Isus Îi privește pe toți executorii morții Sale cu cea mai mare dovadă a iubirii. Se roagă pentru ei. „-Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!”

L8: Unii oameni fac răul pentru că nu știu să facă binele. Un copil care nu a primit niciodată dragoste din partea părinților lui, cu greu va putea să dăruiască dragoste. Un om care a avut o viață marcată de suferință, care a fost umilit, respins, forțat de viață să se descurce fără niciun sprijin, lipsit de o mângâiere firească, cu greu va putea să fie altceva decât un dătător de suferință. Haideți să îi privim pe oamenii care ne fac răul cu această înțelegere! Nu întotdeauna doresc să ne facă răul, dar nu știu să facă bine. Și vă mai propun un lucru: pentru că e Vinerea Mare și Isus ne iartă, haideți să iertăm și noi! Haideți să iubim mai mult!

 Răstignit pe cruce, Domnul avea să-Și afle o alinare. Unul dintre tâlhari se convertește, crede în El, se smerește și își recunoaște starea.

L9: Nu dispera dacă cineva drag ție (din casa ta, dintre prietenii tăi) nu se întoarce la Dumnezeu! Poate se va întoarce cum s-a întors tâlharul de pe cruce, în ceasul morții tale. Sau în ceasul morții sale. Oamenii nu Îl iubesc tot timpul pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu îi iubește tot timpul pe toți oamenii și îi așteaptă până la capăt, îmbiindu-i cu chemările Sale dulci.

  În cele din urmă, Isus a strigat: „S-a sfârșit! În mâinile Tale îmi încredințez duhul!”

L10: Să fim pregătiți oricând să mergem Acasă! Să fim pregătiți să ne desprindem de pământ pentru a ajunge acolo unde nu mai este durere, nici suferință, nici întuneric, nici moarte! Oricât de lungă și de apăsătoare ne va deveni noaptea vieții, să nu uităm niciodată că tot la dimineață ajunge. Iar Luceafărul zorilor, Domnul și Mântuitorul nostru, ne va primi în slava Lui și ne va conduce spre ospățul necurmat al prezenței Sale pline de strălucire.