Ziua de Sâmbătă a Săptămânii Patimilor
Ziua de sâmbătă este cea în care trupul Mântuitorului este în mormânt. În fața morții, se impune tăcere și prezență. Orice cuvânt e prea mult și poate mai degrabă răni decât tămădui. Îndoliații nu au nevoie de vorbe, au nevoie de acțiune. Maica Domnului este încredințată ucenicului iubirii, Ioan, care, din acea clipă, o ia la el acasă. Iosif din Arimateea merge la Pilat, cere voie să coboare trupul lui Isus de pe cruce și-l așază în mormânt nou. Așa ni se cere și nouă, ori de câte ori cineva traversează doliul: să fim prezenți, în reverența tăcerii, dar înveșmântați în faptele iubirii, alături de el.
Moartea cuiva drag nu înseamnă ruperea legăturii cu el. Ci înseamnă începutul unei altfel de relații cu el. O nouă raportare. Nu ne mai este exterior, ci trăiește în noi și prin noi. Toți oamenii care trec prin viața noastră rămân în noi. Acolo, în liniștea adâncului din noi, le vedem din nou zâmbetul, le auzim din nou glasul, le simțim din nou mângâierea. Plângem, iar în noi irumpe viața, viața aceasta mai tare decât întunericul, decât frica, și chiar decât moartea.
Săptămâna Mare cuprinde o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!
Reflecții creștine 