Săptămâna Mare, prin ochii psihiatrului: „duminică”

Duminica Învierii

Femeile purtătoare de miresme s-au îndreptat către mormânt, dis-de-dimineață, cu gândul de a-i unge trupul Domnului, rămas neîmbălsămat pentru ca S-a stins înainte de unul dintre Sabatele lor, în care nu se făcea nicio lucrare. Se gândeau ele cum vor ridica piatra de la mormânt, de aproximativ două tone, cum vor putea pătrunde dincolo de gărzile romane, rămase de strajă, și de sigiliul roman. Dar, așa cum toate vânturile îi sunt favorabile corăbierului iscusit, la fel, în Pronia divină, curajul iubirii femeilor mironosițe a fost răsplătit cu vestea învierii. Ele devin primii apostoli, apostoli ai apostolilor, ducând salutul pascal, „Cristos a înviat”, ucenicilor ce devin, curând, apostoli („trimiși”). Vocea lor, plină de bucurie, de speranță și de dragoste, nu s-a stins. Străbate istoria, ca un ecou mereu proaspăt și viu, semn că nimic dn ceea ce facem sau spunem nu pleacă o dată cu noi, ci rămâne să lucreze rai sau iad în inimi, până la sfârșit de istorie.
A înviat Cristos, iar frica ucenicilor, ascunși în foișorul de sus, devine forța martiriului pentru Adevăr. A înviat Cristos, iar întunericul s-a plecat în fața luminii, deznădejdea a lăsat loc speranței, iar moartea a fost biruită de viața veșnică. Semn că, odată, cândva, nu foarte târziu, aici sau dincolo, binele va triumfa. De vom sta de partea Celui Înviat, va fi și pentru noi sfârșitul zilei veterotestamentale și început de nouă creație lăuntrică: „Căci, în Cristos Isus, nici circumcizia, nici necircumcizia nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă” (Galateni 6,15).

Săptămâna Mare cuprinde o mulțime de evenimente care ne pot servi tuturor drept pilde de viață. Pentru că-n fiecare dintre noi se găsește ba licărirea dumnezeirii, ba firea pervertită a prietenilor falși, a trădătorilor sau chiar a omului religios în aparență, dar fără o credință autentică. În această bătălie dintre fire și duh, depinde de noi pe cine vom lăsa să biruiască. Doamne-ajută!